Donează     Rugăciune       TV LIVE                          

Septembrie - luna Științei și creației!

Descoperă compatibilitatea între știință și credință în cadrul Lunii Creaționiste, unică în România, la Alfa Omega TV!

 

Preocuparea AOTV pentru creaționism

De la început, Alfa Omega TV a promovat în mod special alternativa creaționistă, sub genericul Verdictul științei: Creație!

Creaturi extraordinare care sfideaza evoluția 2

Priveşte în jur şi vei vedea că suntem înconjuraţi de lucruri extraordinare. Flori, insecte, animale, lumea noastră este plină de creaturi incredibile. Dar cum au apărut toate acestea? A fost o întâmplare? Produsul hazardului? Sau există o altă explicaţie? Vom pătrunde în lumea unor creaturi nemaipomenite pentru a vedea ce au să ne spună - vom vorbi despre balene, cașaloți, fluierari, vrăbii, libelule, hipopotami, licurici, urși, râme și elefanți.

Balenele și cașaloții

În ocean trăiesc nişte mamifere uriaşe, dar care au nevoie de aer pentru a respira. Pot folosi aproximativ 22.730 litri de aer pe minut şi pot să cântărească până la 136 tone. Doar limba lor cântăreşte cât un elefant.

Când înoată la suprafaţă, pot dezvolta puterea a trei maşini de concurs. Acestea sunt balenele, giganţii adâncului.

Este cel mai mare animal care a fost creat, după câte ştim. Nu avem nici o fosilă a vreunui dinozaur, care să fi fost mai uriaş decât cea mai mare balenă albastră.

Lungă de aproape 30 m, cântăreşte 136 tone. Limba poate avea greutatea unui elefant. Poate avea până la 22 tone de grăsime.

Dar balenele nu sunt masive doar în mărime, sunt complexe şi în felul lor de a fi. Balena cu cocoaşă, cea cu înotătoare mari, înotătoarele sunt asemenea urechilor elefantului.

Aceste înotătoare fine au funcţia de reglare a temperaturii, deoarece balena cu cocoaşă trăieşte în ape nu prea adânci, care sunt mai calde, dar şi în apă adâncă şi merge foarte mult înainte şi înapoi. Astfel, balena trece prin diferenţe mari de temperatură în mediu. Aceste înotătoare au mici vase cu sânge, aproape de suprafaţă şi balena le poate folosi pentru a se răci sau pentru a se încălzi.

Aceste balene înoată foarte adânc şi apoi aruncă bule prin nări. Încep cu un inel mare de bule care este pe post de plasă pentru prada care fuge de bule.

Vor fugi până în mijloc apoi, vor închide cercul. Vor înota în cercuri tot mai mici. Prinde totul în nimic altceva decât în bule de aer. Apoi vine, înoată până sus, în mijloc, îşi deschide gura mare şi o dată poate să prindă o tonă de asemenea crustacee. E ca un pescar cu experienţă. E incredibil.

Dacă evoluţia are dreptate, cum pot avea aceste animale asemenea comportamente?

Caşalotul înoată foarte adânc, cu o viteză de 165 metri pe minut. Să presupunem că este o balenă de 21 m, ceea ce înseamnă o creştere de o atmosferă la fiecare 4 m. Dacă are 21 m, poate avea 3, 4 sau chiar 5 presiuni diferite, în diferite părţi ale corpului.

Şi poate v-aţi gândi că aceasta ar face ca balena să se prăbuşească. Dar Dumnezeu a creat balena astfel încât la nivelul vaselor de sânge să fie diferite presiuni. Are o inimă puternică care poate cântări până la o tonă, care pompează sângele prin artere şi vene.

Pot închide unele părţi ale sistemului circulator, astfel că poate au nevoie de o presiune mai mare, aici, jos, dacă înoată în jos. Ele pot, mai mult sau mai puţin, să direcţioneze presiunea din interiorul corpului lor, mult mai jos. Când se află jos şi se hrănesc, pot să închidă aproape totul, cu excepţia cozii, a creierului şi a inimii. Aşa că pot mânca şi nu consumă o mare cantitate de energie, cât timp sunt acolo jos.

Caşalotul preferă să mănânce calamari, calamari mari, de 1.20 m. Aceasta este o bătălie mare, deoarece pielea multor caşaloţi este plină de cicatrice de la cârligele calamarilor.

Balenele sunt foarte sociabile şi au un mecanism de comunicare foarte sofisticat, care le permite să comunice chiar la sute de kilometri. Dacă se propagă o undă de sunet, ele vor localiza prada, iazuri de pradă sau bancuri de peşti. Pot să înoate şi să găsească prada. Seamănă, de fapt, cu un sonar rudimentar proiectat de noi.

Evoluţia ne învaţă că balenele sunt mamifere de uscat care s-au decis să meargă înapoi în ocean. Dumnezeu a creat balenele astfel că atunci când respiră prin nări, acestea nu au nici o legătură cu gura.

Noi avem o legătură. La mamifere există o legătură între gură şi nas. Poţi trage apă pe nas şi apoi îţi vine în gură. Poţi avea ceva în gură şi ca la copii, iese pe nas.

Dar balenele cum pot să mănânce? Trebuie să îşi deschidă gura şi, uneori, sub o presiune foarte mare, îşi vor umple gura pentru a mânca. Deci, gura nu are legătură cu nasul. Cum se poate ca ceva să evolueze treptat în altceva, unde nu poate fi un sistem parţial fără legătură? Este ori în legătură totală, astfel că nu te poţi îneca sau nu este deloc.

Deci, nu văd nici o dovadă ca mamiferele terestre să fi migrat în ocean şi să devină balene, delfinii bruni, alte specii de delfini sau orice altceva. Nu cred că avem nici o dovadă pentru aceasta.

Fluierarul auriu al Pacificului

Iată o păsărică despre care se poate spune că este cel mai mare explorator din lume. Fluierarul auriu al Pacificului este o pasăre de coastă care trăieşte în nordul arctic. Deşi nu cântăreşte decât 200 de grame, face patru ouă care se clocesc în 24 de zile. După ce ies puişorii, pasărea porneşte cu curaj, într-o migrare herculeană.

Cum explică evoluţia faptul că un animal migrator merge dintr-un loc, unde trăieşte vara, într-un loc unde trăieşte iarna?

De obicei, explicaţia este de felul următor: ai o pasăre care trăieşte în Texas. Dar într-o iarnă, se face foarte frig în Texas, aşa că se decide să meargă în Mexic. Aşa că zboară câţiva kilometri în sud şi îşi spune, o aici deja este mai bine. Apoi, vara, se întoarce din nou în Texas, dar este o vară foarte călduroasă, aşa că se decide să meargă în Kansas. Aşa că zboară în nord, căutând o climă mai răcoroasă. Şi în fiecare an poate să meargă tot mai mult spre sud, tot mai mult spre nord, până ajunge la un moment dat la cercul arctic şi până în America de Sud.

Această pasăre încalcă acea regulă. În primul rând, este o pasăre foarte mică, cam de mărimea unui porumbel. Nu este o înotătoare, trăieşte la cercul arctic, mai precis în Alaska. Îşi lasă puii şi migrează în Hawaii, pe timpul iernii. Când pleacă din Alaska, trebuie să zboare 88 de ore, fără oprire, pentru că nu este uscat. Trei zile şi patru nopţi, fără oprire. Cum poate să facă aşa ceva?

Aceste păsări încep să mănânce mult şi acumulează cam 70 grame de energie pentru arderi. Aici este o problemă. Avem un zbor de 88 de ore şi ard un gram pe oră. Asta înseamnă că au combustibil doar pentru 70 de ore de zbor. Aşa că vor cădea în ocean, neştiind să înoate, doar la câteva ore de Hawaii. Totuşi, cum reuşesc să ajungă acolo?

Pentru că Dumnezeu le-a creat astfel încât să zboare în formaţie, alternând liderii şi ţinând astfel piept curenţilor de aer. În acest mod zborul este mai uşor. Şi gâştele zboară în formaţie. Acest lucru se reduce energia care se consumă în timpul zborului. Nu este neobişnuit pentru păsările de mărimea aceasta să piardă 50% din greutatea corpului. Pe parcursul migrării lor se arde toată grăsimea. Este o faptă deosebit de curajoasă, dacă vă puteţi imagina ca o persoană de 45 de kg să piardă 22 kg într-o călătorie de cinci zile în jurul lumii.

Este un lucru pe care mamiferele nu pot să îl facă. Numai Dumnezeu ar fi putut face acest lucru, deoarece explicaţia dată de evoluţionişti nu se potriveşte. Nu se poate, sub nici o formă, ca în fiecare an să zboare puţin mai mult. Puţin mai departe, mai în sud, acolo e hrană pentru peşti. Nu pot să o facă.

Deci, explicaţia evoluţionistă nu se potriveşte la ele. Mai este un alt lucru interesant şi anume, părinţii fac ouăle, puişorii ies, dar apoi părinţii migrează în Hawaii. Puişorii rămân şi continuă să mănânce, să crească şi să se întărească până acumulează cele 70 grame de grăsime. Apoi pornesc şi ei spre Hawaii, dar ei nu au mai fost niciodată acolo. Deci, cum migrează? De unde ştiu unde să meargă?

Nimeni nu ştie exact. Chiar dacă ar greşi, chiar dacă le-ar prinde un vânt lateral şi ar începe să le sufle, tot vor ajunge acolo. Pot ajunge la aceeaşi locaţie în fiecare an, într-o zonă de mărimea acestei camere. Şi fac acest lucru după mii de kilometri.

Cum ajung aceste păsări dintr-un loc în altul? Oamenii de ştiinţă încă mai încearcă să descopere acest lucru. La fel şi cu porumbeii mesageri. Aceste păsări mici pot să îşi găsească drumul spre casă, până la locul lor, din orice colţ al lumii.

Sunt zone întinse peste care nu au mai zburat înainte. Se folosesc de diferite mijloace, pe care noi nu le cunoaştem, nu ştim ce sunt şi nici cum fac acest lucru. Dar când îi scoatem afară şi le dăm drumul, vor zbura în cerc, o vreme, se orientează şi pornesc spre casă. E uimitor.

Ce anume le călăuzeşte în aceste zone? Ceea ce este în ei, este ce a făcut Dumnezeu. Cred că aceasta este singura modalitate de a descrie acest lucru.

Dumnezeu a creat aceste mici făpturi, astfel încât să îşi găsească calea de întoarcere, chiar din teritorii absolut necunoscute pentru ele. Ce lucrare magnifică a făcut Dumnezeul nostru !

Libelulele

Libelulele sunt foarte rapide. V-aţi întrebat vreodată de ce li se mai spune dragoni? Din cauza maxilarelor puternice.

Libelula este un vânător iscusit. Se poate arunca asupra prăzii cu o viteză de peste 32 km la oră. Aripile sale îi oferă o abilitate incredibilă de a zbura. Îşi poate ochi prada de la peste 12 m, care are slabe şanse de a scăpa.

Libelula trăieşte în apă, ca larvă. Pot să stea în apă, ca larve, de la unu la doi ani. Acolo mănâncă peştişori şi mormoloci. Se numesc Tyrannosaurus Rex, cele mai mari carnivore din ape.

Această parte a gurii nu poate fi asemănată cu nimic. Se pliază dedesubt şi poate extruda şi prinde tot ce trece. Uneori se întâmplă să fie într-un loc mai mulţi mormoloci şi apare larva unei libelule, prinde un mormoloc şi îl mănâncă.

Acesta scoate un semnal pentru a-i atenţiona pe ceilalţi mormoloci şi aceştia îşi schimbă culoarea, pentru a putea înota mai repede, ca să scape de larva libelulei. Prin aceasta vreau să spun că evoluţia nu are nici un răspuns la asemenea lucruri.

Libelulele au cei mai buni ochi dintre toate insectele şi pot avea până la 30 000 de faţete. Au faţete mici, fiecare absoarbe puţină lumină şi o anumită imagine. Nimic nu se aseamănă cu asta.

Se spune despre Sikorsky, cel care a inventat elicopterul, că a studiat libelulele şi de la ele s-a inspirat pentru elicoptere. Libelula are două perechi de aripi şi dacă zboară înainte aripile din faţă o vor ridica, iar aripile din spate o vor propulsa, o vor împinge.

Dar pot să zboare şi înapoi. Când o libelulă zboară înapoi, aripile din spate o ridică, iar aripile din faţă o împing. Deci este inversul acţiunii muşchilor când zboară înapoi şi poate să facă acest lucru imediat. Poate zbura în sus, se opreşte şi zboară înapoi.

Dar libelulele au muşchi care sunt prinşi de fiecare aripă şi folosesc ambele perechi de aripi independent, pot să facă mişcări bruşte şi manevre astfel încât să scape de oricine încearcă să le colecţioneze.

Din câte ştiu, sunt singurele insecte care se întorc cu întregul corp odată. Dacă zboară drept şi vă uitaţi la ele, întregul corp e drept, abdomenul e drept. Dacă fac o mişcare de întoarcere, înseamnă că aripile de sus sau aripile din spate comparate cu aripile din interior, acum fac două lucruri diferite. Deci, se foloseşte de aripi în două moduri diferite, în partea opusă a corpului.

Dar aripile, cum de aceste aripi fragile ale unei libelule nu se frâng? Poţi vedea prin ele. Sunt subţiri ca o foiţă. Dumnezeu a creat prin acele aripi, mici canale, care pot fi cam a patruzecea parte dintr-un cm. Acestea oferă rezistenţă. Au celule care sunt mai groase spre marginile aripilor, pentru ca în timpul zborului aripile să nu trepideze. Aceasta este o minune. Nu ştiu să explic altfel. Cred că Domnul nostru este uimitor.

Hipopotamul

Iată un alt animal uriaş care petrecemare parte a timpului în apă. Numele lui înseamnă cal de râu. Acesta e hipopotamul. Par liniştiţi şi neîndemânatici. Pe uscat, hipopotamul african poate cântări până la 3 200 de kg şi poate fugi cu 45 km pe oră. Dar hipopotamii preferă apa, unde pot să meargă graţioşi şi să se răcorească.

Pielea lor e groasă de 1,2 cm şi au o metodă extraordinară de a o menţine hidratată şi a o proteja de soarele african. Mulţi oameni cred că hipopotamul sângerează, pentru că transpiraţia este ca sângele, roşie. Dar sub piele are nişte glande care produc un fluid roşiatic şi când iese din apă, aceste glande intră în funcţiune şi elimină acest lichid roşiatic pe piele, care acţionează ca protector împotriva soarelui şi al insectelor.

Uleiul roşu, secretat de aceste glande ajută, de fapt, la prevenirea infecţiilor de piele. Când masculii se luptă pentru teritoriu şi se sfâşie, acesta va preveni infecţiile de piele, de vreme ce stau în ape murdare, tulburi.

De unde vine aceasta? De unde să fi avut abilitatea de a evolua? Câte miliarde de ani i-ar fi trebuit hipopotamului să obţină glandele acelea aşa cum sunt acum?

Nu vă lăsaţi duşi în eroare de calmul lor. Când este ameninţat, se spune că hipopotamul african ucide mai mulţi oameni decât oricare alt animal din Africa. Maxilarele hipopotamului au o putere extraordinară de a sfărâma. Dinţii pot ajunge până la 45 de cm.

Un lucru cu totul deosebit la hipopotam sunt fălcile lui. Ei au cea mai mare gură dintre toate animalele de uscat. De fapt, e atât de mare, încât poate sfărma o barcă. Se ştie că hipopotamii îşi pot deschide gura la 180 de grade. Asta se vede când cască sau când se dau în spectacol, că ei sunt cei mai grozavi hipopotami din zonă.

Urechile, ochii şi nările sunt aşezate în vârful capului, create în mod unic, pentru ca astfel hipopotamul să poată să se scufunde de tot în apă, dar să poată să aibă ochii deschişi, de pază. Hipopotamii pot să stea sub apă cam 6 minute şi pot face acest lucru deoarece acumulează oxigen în sânge, la fel ca balena sau delfinul.

Pot dormi ore întregi sub apă. Doar îşi ridică capul, respiră şi se cufundă din nou, fără să se trezească. Aşa cum ne învârtim noi în timpul somnului.

Hipopotamii sunt nişte părinţi minunaţi şi femelele îşi nasc puii în apă, pentru ca aceştia să nu cadă şi să moară.

Turmele sunt formate din 10-20 de exemplare. Turmele sunt gazde pentru multe alte animale. Sunt diferite tipuri de animale mici care trăiesc în apă şi pot fi acolo numai dacă sunt şi hipopotami în apă. Ei îşi lasă excrementele în apă şi aceste animale mici trăiesc cu acestea.

În Africa există câteva locuri unde sunt bălţi, dar hipopotamii nu merg acolo dintr-un motiv sau altul. Acestea sunt sterile. În acele bălţi nu este viaţă, aşa că într-un fel sau altul, toate aceste lucruri depind unul de celălalt.

În orice caz, acestea sunt doar câteva din multele lucruri pe care le-a făcut Dumnezeu. Sunt atâtea lucruri pe care le-am putea învăţa, multe lucruri pe care le-am putea învăţa despre ce a creat Dumnezeu !

Licuricii

Am să intru în această peşteră şi sper să găsesc câteva specii de licurici. Trebuie să îmi aprind lanterna. Spre deosebire de mine, aceste creaturi îşi fac singure lumină. Lumina lor e rece. Nu avem nimic asemănător. Oamenii de ştiinţă nu au descoperit cum se face aceasta. Îşi folosesc 100% din energie pentru lumină. La un bec incandescent, 4% e lumină, restul e căldură, deci pierdem 96% din energie. Totuşi, la un licurici sau la un gândac cucajew, lumina este atât de puternică, încât cei din America de Sud îşi fac coşuri cu licurici şi lumina lor îi ajută să meargă prin pădure, atât este de puternică.

Ei ai două substanţe pe care le combină, luciferan şi lucerifex. Lucerifexul are cam 1000 de aminoacizi. Oamenii de ştiinţă nu au reuşit să reproducă acea enzimă. Totuşi, iată această mică insect care se presupune că nu ştie nimic despre nimic, despre care se presupune că a evoluat din cine ştie ce, are abilitatea de a face ceva ce noi nu putem. Cu toată tehnologia noastră performantă, nu putem face ce face ea.

Dar de ce fac lumină aceste creaturi? Care este scopul luminii? De ce îşi pâlpâie lumina secvenţial?

Cercetătorii cred că acest lucru are de-a face cu găsirea partenerului. Aceste insecte mici au o secvenţă exactă de a-şi pâlpâi lumina şi comunică prin lumină. Un alt lucru interesant este că un grup din acest tip de insecte se aşează pe fiecare frunză dintr-un copac şi îşi aprind luminile pe tot copacul. Toate insectele îşi aprind luminile în acelaşi moment. Cercetătorii nu au nici cea mai mică idee cum comunică pentru a trimite semnalul: bun, aprindeţi-vă lumina, acum. Şi toate şi le aprind. Lumina se poate vedea şi de la doi km. Doar a aprinde luminiţe de-a lungul râurilor din Asia de sud-est este un eveniment fenomenal.

Dumnezeul nostru este uimitor prin lucrurile pe care ne-a învăţat. A început cu nimic. Avem toate aceste lucruri cu care lucrăm. A început cu nimic. S-a gândit la toate aceste lucruri şi au luat fiinţă. Pentru aşa ceva trebuie genialitate, înţelepciune şi putere. Acesta este Dumnezeul nostru, Dumnezeul Bibliei.

Ştiaţi că unii indieni americani obişnuiau să-şi pună licurici pe faţă şi pe piept şi să-i poarte drept decoraţii? Înfiorător !

Urșii

Sunt într-o peşteră, e iarnă. Nu cumva urşii hibernează iarna în peşteri? Urşii sunt nişte animale mari, puternice. Ursul grizzly poate cântări până la 380 kg. Ursul polar poate ajunge chiar la 580 kg şi poate alerga cu 45 km pe oră. Dar au de asemenea, un apetit enorm şi îşi petrec marea parte a timpului căutând hrană, pentru a acumula grăsime pentru iarnă.

În timpul hibernării, are loc o minune incredibilă, unică. Când ursoaicele au pui, îi alăptează până la cinci luni. Nu beau nici un strop de apă. Dar de unde vine lichidul pentru a-l hrăni pe puiul de urs timp de cinci luni, alteori chiar şapte luni, dacă nu beau nimic?

Când ursul intră în hibernare, este gras. Grăsimea din urs se dizolvă. Din fiecare gram de grăsime rezultă un gram şi jumătate de apă. Această apă intră în sistemul circulator al ursului şi aşa rezultă laptele cu care ursoaica îşi hrăneşte puiul. Nu elimină deloc lichidele, aşa că surplusul de lichid este reciclat.

Ursul are mici uzine în interior care transformă lichidele în proteinele necesare pentru a-şi hrăni trupul, în timp ce îşi alăptează şi puiul. Oamenii de ştiinţă nu ştiu cum se întâmplă acest lucru.

Un alt mister este modul în care urşii îşi păstrează puterea musculară în timpul hibernării. Urşii pierd doar 20% din putere în timpul celor cinci luni de hibernare. Dacă un om stă la pat cinci luni, pierde 90% din puterea musculară. Muşchii se atrofiază chiar şi într-o lună. Dacă un leu s-ar năpusti asupra unui urs care tocmai a ieşit din hibernare, acesta s-ar lupta cu leul, căci este puternic.

De curând, s-au făcut unele experimente şi au ataşat de urs nişte instrumente, pe perioada hibernării. S-a descoperit astfel că urşii au spasme violente şi îşi încordă muşchii.

Se consideră că acestea sunt ca nişte exerciţii izometrice, prin care urşii îşi conservă puterea pe parcursul iernii, încordându-şi muşchii. Dumnezeu a creat acest sistem în urs pentru ca astfel să se poată proteja, să poată să aibă grijă de sine şi să îşi protejeze puii, imediat ce iese din hibernare. E fascinant ! Dumnezeul Bibliei s-a gândit la fiecare amănunt într-un mod unic. Este de neegalat !

Râma

Aceasta este o creatură care nu întâmpină nici o problemă cu găsirea hranei, pentru că nu mănâncă decât pământ. Pentru o râmă, întreaga lume nu este decât un bufet suedez.

Dar râmele sunt mult mai interesante decât v-aţi gândi. O râmă obişnuită poate consuma într-o singură zi, o treime din masa totală a corpului. Nu au ochi, dar sunt foarte sensibile la vibraţii şi pot avea diferite dimensiuni.

În Australia există o râmă de 2,5 cm, cu diametrul puţin mai mare de 2,5 cm. La maturitate ajunge să aibă o lungime de 3,5-4 m. Seamănă cu un şarpe. Lungimea medie a unei râme de un an este de 15-20 de cm.

Când eram copil, obişnuiam să le prindem când mergeam la pescuit. Dacă încerci să le prinzi, încep să meargă înapoi. Deci, nu pot să se târască numai înainte, ci pot să meargă şi înapoi, până ajung din nou la gaura lor. E splendid !

De fapt, ele întorc pământul, aerisesc solul şi îl fertilizează. Poate vă întrebaţi, dar cum fac ele aceste lucruri? Râma scuipă pe pământ şi acesta se înmoaie. Dacă nu poate să treacă prin el, îl mănâncă. Nasul îi ajunge într-un punct, într-un punct bun. Îl lipesc în cea mai fină crăpătură şi încep să împingă în crăpătură pentru a înlătura pământul, astfel că în interior au nişte organe mici care împing în afară.

Cineva a măsurat că pot impinge afară 1,54 de atmosfere. Pentru a împinge înăuntru, au mici ancore. Când se târăsc, acele mici ancore pot fi ascunse în mici tuburi. Când vor să se mişte, le scot afară şi apoi se contractă şi se relaxează în segmente şi pot să meargă înainte, scot afară ancorele şi astfel se pot mişca. Dacă vrei să tragi o râmă, acele fire de păr vor ieşi şi se vor ancora în pământ.

Am citit în câteva locuri, unde evoluţioniştii vorbesc despre râme şi aceste mici ancore pe care le scot în părţile laterale sunt ca smocurile de păr, aşa că ei spun că râmele primare au evoluat şi şi-au pierdut blana.

Dar de ce ar fi avut nevoie o râmă de blană? Şi apoi, care este dovada pentru această teorie? Nu au decât aceste mici firişoare, care au un rol, le ajută să înainteze. De ce trebuie să spunem că au evoluat din ceva care a avut blană?

Cârtiţa mănâncă râme şi de cele mai multe ori cârtiţa muşcă râma de cap. Pentru că odată ce le muşcă capul, râmele nu se mai târăsc, dar rămân vii. Aşa că vor rămâne vii în sol şi în timpul lunilor de iarnă, cârtiţa le mănâncă, dar pe unele nu ajunge să le mănânce şi, în timp, acestea îşi regenerează capul şi pleacă de acolo. Au abilitatea de a-şi contracta muşchii şi să dea coada în locul întregului corp şi apoi să se regenereze.

Ce creatură minunată este râma, pe care a creat-o Dumnezeu, astfel încât tu să o poţi tăia în trei bucăţi şi ea să se poată regenera, chiar şi capul.

Elefantul

Iată un animal, cel mai mare animal de uscat. Elefanţii pot cântări până la 5 tone. Cu toate că sunt mari, cu siguranţă nu sunt proşti. Elefanţii sunt printre cele mai înţelepte animale.

Sunt două tipuri de elefanţi, cei din Africa şi cei din India. Pentru a-i deosebi, nu trebuie decât să te uiţi la urechi. Elefantul african are urechile mari, iar cel asiatic are urechile mici. Acesta este sistemul lor de aerisire, deoarece ei nu au glande sudoripare.

Când se încălzesc şi vor să se răcorească, îşi fac vânt cu urechile. Dumnezeu le-a creat astfel urechile, încât să fie puternic vascularizate. Dacă vă veţi uita vreodată la urechea unui elefant şi veţi privi la venele din spate, veţi vedea că unele sunt groase, chiar de 2,5 cm, pentru ca debitul sanguin să fie cât mai mare. Pot să se răcorească chiar cu 10 grade, într-o perioadă scurtă de timp.

Trompa elefantului, deşi pare ciudată şi neobişnuită, este o unealtă puternică şi uşor adaptabilă pentru a mânca, pentru a se spăla şi pentru a lucra.

În primul rând, cu trompa miroase. Are o abilitate nemaipomenită de a mirosi. Cu trompa bea. O umple cu câţiva litri de apă. Trompa are şase grupuri majore de muşchi, dar sunt în jur de 100 000 de unităţi musculare. Elefantul poate să ridice un buştean de 225 kg, dar trompa îi este atât de sensibilă, încât poate să ia cu cea mai mare blândeţe un lucru din mâna unui copil.

Trompa poate cântări până la 135 kg. Deci, avem trompa de 135 kg, fildeşii pot cântări 90 kg fiecare. Deci, are fildeşi de 180 kg, trompa de 135 kg, şi totuşi, craniul este foarte poros. Dumnezeu i-a creat astfel capul, pentru ca, cel puţin, să nu se mai îngrijoreze de un cap greu. Nu ai putea spune că e tare de cap, pentru că este foarte poros. Dumnezeu i-a creat astfel, pentru a compensa mărimea lor.

Dacă vă uitaţi la oasele de la picioarele elefantului, aţi spune că Dumnezeu a făcut o glumă, pentru că elefantul merge pe vârfurile oaselor. Aşa că aveţi acest animal uriaş care merge pe vârfuri. Nu puteţi spune acest lucru doar uitându-vă la tălpi, pentru că are o talpă uriaşă cu ţesuturi fibroase pe care merge.

45 tone înseamnă o greutate mare pe oase, aşa că trebuie să aibă nişte amortizoare puternice între talpa piciorului, care este baza piciorului, şi oasele labei piciorului. Poate să umble foarte silenţios. Tălpile lui sunt construite astfel încât chiar şi dacă o ramură trosneşte sub picioarele lui, sunetul este înăbuşit. Deci, poate merge foarte silenţios.

De multe ori, elefanţii merg de-a lungul cascadelor, a râurilor şi se afundă în noroiul de la mal. Se afundă până la un metru. Poate vă gândiţi că asta poate fi ca o cizmă. Cum vor reuşi să o scoată?

Dumnezeu a făcut picioarele elefantului astfel încât, atunci când începe să se ridice pe picioare, când este înconjurat de mocirlă, noroi, diametrul picioarelor descreşte. Deci, devine un picior şi o talpă mai mică. Astfel, nu are nici o problemă.

Elefanţii trăiesc în grupuri de familii şi sunt nişte părinţi exemplari. Îşi păzesc cu sfinţenie puii, care, la naştere, cântăresc 90 kg. Elefanţii au atât media de viaţă lungă, cât şi o memorie foarte bună.

Unii elefanţi din Africa au fost urmăriţi îndeaproape. Trăiesc până la vârsta de 60, 70 de ani. Atunci când unul dintre ei moare, ceilalţi parcă îi aduc un ultim omagiu. Vor veni şi se vor învârti în jur. Pe feţele lor se citeşte tristeţea. Poate după doi ani, un elefant va reveni în locul unde a murit acel elefant, unde poate mai sunt oasele elefantului mort şi parcă păstrează un moment de reculegere.

Pentru a vedea că ideile au consecinţe, nu trebuie decât să ne uităm la cultura noastră, la ce se învaţă în şcolile noastre, în universităţi. Suntem învăţaţi unele lucruri care nici măcar nu sunt adevărate. Şi se ştie despre ele că nu sunt adevărate.

Sunt imagini, cum ar fi embrionii Heckles, care încă se mai află în manuale. Aceste imagini conţin embrioni de cal, de vacă, de porc, de om, care toţi sunt la fel.

În anul 1884, s-a demonstrat că aceasta este o fraudă, dar acestea încă se mai găsesc în manuale. Şi apoi mai găseşti fluturele Biston betularia. Avem aceşti fluturi care trăiesc pe trunchiul copacilor. Se pare că în timpul revoluţiei industriale, trunchiurile copacilor au fost acoperite de praf şi, dintr-o dată, păsările nu mai văd aceste insecte deschise la culoare. Se amestecă şi acuma le mănâncă pe cele închise la culoare şi aceasta demonstreazăselecţia naturală. Adevărul este că aceasta s-a dovedit a fi un fals.

Acei fluturi nu cresc pe trunchiul copacilor. Nu se aşează pe trunchiul copacilor. Trăiesc în vârful copacilor. Aşa că păsările nu aveau cum să-i mănânce de pe trunchiul copacilor, dacă nici măcar nu se aşează pe trunchiul copacilor. Dar aceste imagini sunt încă în manuale.

De fapt, acest lucru a fost dat publicităţii în 1999. Avem un sistem de inducere în eroare care s-a propagat aici, despre care majoritatea oamenilor nu ştie nimic. Dar sunt câţiva oameni care ştiu. Şi continuă să facă acelaşi lucru.

Când avem oameni asemenea lui Carl Sagan, care spune la televizor: "evoluţionismul nu mai este o teorie, este un fapt demonstrat", aceasta este o inepţie, şi el ştie.

Dar aceasta se numeşte propagandă. Când un erudit, cu diplomă de doctor, se ridică în picioare în faţa lui Ion şi spune că el a demonstrat prin ştiinţă că evoluţia are dreptate, în primul rând el nu vorbeşte despre ştiinţă, pentru că macro-evoluţia nu se poate demonstra cu ştiinţa. Este mai degrabă filozofie. Ideea este că evoluţia nu este un fapt demonstrat.

Vrăbiile

Vrăbiile sunt cele mai cunoscute păsări din întreaga lume, dar ca zburătoare, puţine păsări le egalează. Iată o vrabie care zboară prin aer şi pare atât de uşor, dar iată că zboară printre pomi sau printre boscheţi cu ţepi şi frunze, dar nu se loveşte niciodată de nimic.

Se feresc, zboară, îşi schimbă mereu direcţia şi pot să le spună penelor: aici avem nevoie de nişte îmbunătăţiri. De exemplu, când zboară normal şi să presupunem că din lateral le prinde un vânt, pot să îşi regleze penele de la aripi chiar cu un grad. Pot să îşi întoarcă aripile. Pot să îşi ridice penele sau să şi le lase în jos. Centrul coordonator se află în creier şi pot să îşi adapteze diferite pene la diferite grade.

Penele sunt dintre cele mai rezistente materiale raportate la greutate, cunoscute de om. Sunt mai puternice decât oţelul. Evoluţia învaţă că penele au rezultat din solzi, deoarece păsările sunt descendentele reptilelor. Pare acesta să fie rezultatul solzilor care nu au muşchi? Care nu au foliculi? Întreaga lucrare se descompune. Aici nu este nici o legătură.

Dacă ar proveni din reptile, v-aţi aştepta ca oasele să fie ca ale reptilelor. Nu seamănă deloc cu oasele reptilelor. Ele au mici săculeţi cu aer în oase. Pot chiar să transporte aer în oasele lor, ca în plămâni. Oasele lor sunt uşoare şi sunt făcute pentru zbor.

Te uiţi la o vrabie, este făcută pentru a zbura. Omul nu a reuşit să se apropie de eficienţa păsărilor în ceea ce priveşte abilitatea de a zbura, nici măcar folosindu-se de avioane sau alte maşini.

Inima este atât de eficientă încât poate să bată de 760 ori pe minut. Ani de zile, imaginaţia şi curiozitatea inginerilor aviatici a fost captată de modelul păsării. Are un sistem digestiv foarte scurt, cu sucuri gastrice foarte concentrate, pentru că dacă pasărea are o greutate prea mare, nu poate zbura. Aşa că trebuie să mănânce şi să digere repede şi să se scape de resturi. Toate acestea trebuie să fie gândite şi înţelese prin prisma alcătuirii păsării.

Un alt lucru interesant la vrăbii şi la păsări este "pielea de cloşcă". Când sunt pe cale de a-şi depune ouăle, Dumnezeu le-a creat astfel încât să nu trebuiască să ducă cu ele greutatea în plus a ouălor, în timp ce zboară. În zona pieptului, au nişte pene care încep să cadă şi pe acestea le vor folosi pentru a-şi face cuibul. Acolo, pielea va rămâne golaşă, şi piele aceea este extraordinară, deoarece vasele de sânge din piele se multiplică. Se multiplică cam de şapte ori decât normalul. Devin de cinci ori mai mari şi când pielea aceea atinge ouăle, are loc, oarecum o comunicare de la ou prin "pielea de cloşcă", la creierul păsării.

Şi s-ar putea să spună: "Ouăle de aici, de jos, sunt prea calde." Atunci pasărea se va ridica de pe ouă pentru un timp. Sau s-ar putea să spună: "Suntem prea hidratate". Şi sunt alte modalităţi prin care pasărea se ocupă de asta. Această comunicare are loc prin acea "piele de cloşcă".

Pinguinii îşi incubează ouăle deasupra picioarelor. Îşi pun oul pe picioare, ca să-l ferească de zăpadă şi de gheaţă şi pun peste ou o bucată de piele de pe burtă şi pene şi îl izolează complet deasupra piciorului.

Dar menţinerea temperaturii sub un control direct este un mecanism foarte sofisticat, pentru dezvoltarea embrionului din ou. Cum să fi evoluat, dacă acestea nu ar fi fost în pasăre, odată cu primul ou? Oul ar fi rămas acolo şi ar fi murit.

Asta ne duce înapoi la ideea complexităţii ireductibile. Toate părţile trebuiau să fie acolo de la bun început, altfel nu ar fi existat creatura. Nu ai "pielea de cloşcă", nu ai ouă. Nu poţi face ouă, deci, nu poţi zbura, dacă toate acestea se află în interiorul tău.

Dumnezeu s-a gândit la toate aceste aspecte şi la toate ajustările de care era nevoie la creaţia lor, pentru ca acestea să funcţioneze eficient şi minunat. Vrăbiile sunt nişte păsări de excepţie.

Concluzie

Vorbind despre zbor, iată un aparat de zbor. Când te uiţi la un avion, e evident că cineva sau o echipă, l-a proiectat pentru zbor. Dar când unii privesc modul cum funcţionează unele animale incredibile, mi se pare ciudat că nu observă acelaşi principiu. Când priveşti aceste animale şi insecte uimitoare, este evident că Cineva le-a creat cu multă grijă. Când ne uităm la aceste lucruri, ar trebui să ne gândim, da, aici este un Proiectant. Aici văd artă. Aici văd un fel de creaţie. Văd ceva ce pare a fi făcut. Nu pare să fie un proces al hazardului care să fi produs acest lucru.

Aceasta este revelaţia generală. Ne uităm la lucrurile pe care le-a făcut Dumnezeu şi ar trebui să ne determine să ne gândim la cine le-a făcut. Cine este Proiectantul? Cine este Artistul? Cine este Creatorul?

Aceasta ar trebui să ne conducă la Biblie, care este revelaţia specială. Aceasta ne va spune despre acest Dumnezeu. El ne va spune că a creat toate acestea. Dar este mult mai mult decât atât. Ne-a creat pe fiecare dintre noi.

Creatorul a venit în lumea creată de El în persoana lui Isus Hristos şi Isus Hristos, Creatorul, care a făcut minuni aici, pe pământ, pentru a demonstra că este Dumnezeu, El poate face lucruri pe care noi nu le putem face.

Au fost oameni care mi-au spus: "Eu sunt dumnezeu". Le-am spus: "Prea bine, demonstrează". "Să te văd că mergi pe apă." "Ştii că nu pot face asta." "Să te văd că faci o planetă." "Nu pot să fac." "Atunci, nu eşti dumnezeu. Eu îl cunosc pe Dumnezeu."

Ştiu pe Cineva care poate să facă toate acestea, numele lui este Isus. El a venit în lumea creată de El, ca om, care a fost 100% om şi 100% Dumnezeu. Apoi a murit pe cruce pentru a plăti pedeapsa păcatelor mele şi ale tale.

Se spune că Dumnezeu şi-a arătat dragostea Sa faţă de noi pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit. Asta înseamnă că există o rezolvare pentru păcatul meu şi pentru păcatul întregii omeniri.

Care este rezolvarea? Este moartea şi învierea lui Hristos. Ce trebuie să fac pentru ca păcatele mele să fie iertate? Trebuie să îmi pun credinţa şi nădejdea în Domnul Isus Hristos ca mântuitor al meu personal. Pot să mă rog. Pot să îi cer lui Dumnezeu să îmi ierte păcatul.

El vrea să ne cunoască şi vrea ca şi noi să Îl cunoaştem. De fapt, acesta este scopul creaţiei: ca El să aibă oameni, noi suntem cei mai de preţ în creaţia Sa. Suntem creaţi după asemănarea lui Dumnezeu. El vrea să avem părtăşie cu El. Vrea să ne închinăm Lui şi să Îl lăudăm, să Îi dăm mulţumire, pentru că Dumnezeu le-a creat pe toate, toate aceste creaturi extraordinare care sfidează evoluţia.

El le-a creat şi te-a creat şi pe tine. Vrea să aibă o relaţie cu tine, de aceea te-a creat. De ce să nu ai o relaţie cu El prin Fiul Său, Domnul Isus Hristos?

Suntem înconjuraţi de creaturi care sunt extraordinare. Data viitoare când veţi privi această lume uimitoare, să ştiţi că nu a apărut la întâmplare.

Despre dr. Jobe Martin

Vreau să vi-l prezint pe dr. Jobe Martin. Dr. Martin a fost om de ştiinţă educat în mod tradiţional, având o pregătire vastă.

Am absolvit biologia şi muzica la Universitatea Bucknell, apoi am continuat stomatologia la Universitatea Pittsburgh din Pennsylvania. Când am absolvit stomatologia, eram un agnostic. Nu ştiam dacă Dumnezeu există sau nu. Am îmbrăţişat budismul zen. Eram un evoluţionist convins.

În timpul războiului din Vietnam, dr. Martin a lucrat pentru preşedintele Johnson la bordul avionului Air Force One, ca parte a aripei A 89, din armată. Mai târziu, ca medic stomatolog, a devenit profesor universitar şi era un evoluţionist dedicat.

Când mă gândesc în urmă, cum mi s-a predat mie evoluţionismul, totul a început cu Big Bang-ul. Apoi, dintr-o dată, după milioane de ani, în această supă primordială, se iveşte o fărâmă de viaţă. Apoi se spune că acea fărâmă de viaţă, în decursul a trei miliarde de ani, a devenit o celulă vie, reproductivă. Apoi, acea celulă a devenit tot ce vedem noi azi. Aşa am fost învăţat, că viaţa pe care o vedem, plante, animale, fie că e vorba de un parameci sau de un brad, toate sunt rezultatul acelei fărâme de viaţă.

Dar perspectiva dr. Martin asupra lumii urma să fie total zdruncinată când a fost provocat, ca profesor, de doi studenţi.

Doi dintre studenţii mei au venit şi mi-au provocat modul de gândire evoluţionist. Am început să studiem şi am ajuns la unele presupuneri pe care le fac evoluţioniştii, despre care nu am învăţat şi care nu sunt predate studenţilor. I-am întrebat, în toată ţara, dacă cunoasc asumpţiile pe care se bazează această tehnică de datare? Ei bine, nu există nici un fel de presupunere. Ba da, există aceste presupuneri, dar ei nu le predau studenţilor. Bun, asta se întâmplă azi. Aşa că am luat ipotezele. Am văzut că nu sunt valide.

Apoi am început să studiez animalele mici, pentru că aveam biologia ca specialitate, iubeam animalele, îmi plăcea să studiez animalele. Am început să studiem cărăbuşul. Am studiat şi alte animale. Am început să îmi dau seama că nu există absolut nici o posibilitate ca această insectă să fie rezultatul vreunui proces progresiv lent. Nu ai doar un plămân parţial, nici un ficat parţial, nici un creier care să se dezvolte încet, nici o poziţie în dezvoltare. Toate trebuie să fie la locul lor, în acelaşi timp. Dacă nu se află la locul lor în acelaşi timp, ai un animal mort.

Astăzi, dr. Martin predă cursuri studenţilor din întreaga ţară despre descoperirile lui remarcabile privind aceste animale.

Extras din Documentarul Creaturi extraordinare care sfidează evoluţia II - produs de Exploration Films și difuzat de Alfa Omega TV în cadrul Lunii Creaționiste - află mai multe: http://alfaomega.tv/creationism

creationism sectiune

Etichete: creationism, creatie, animale, evolutie, evolutionism

x

Proiecte de Înțelegere a Vremurilor

Prin Înțelegerea vremurilor, provocăm creștinii să înțeleagă, să se roage și să interpreteze din punct de vedere biblic semnificațiile știrilor zilnice. Prin producerea și difuzarea pe TV, site, Youtube și Facebook a documentare de actualitate și a știrilor Mapamond Creștin și Jerusalem Dateline, oferim perspective creștine și informații noi despre evenimente actuale, fiind o sursă credibilă de informare creștină. Fii și tu parte! Urmărește reportajul!