Calea Adevarul si Viata 591 - Dimensiuni ale unei noi reforme in biserica - Buni Cocar
Martin Luther a fost un călugăr, un profesor catolic, care nu și-a găsit acolo calea, nu a găsit pacea acolo. A făcut o sumedenie de ritualuri și canoane, dar nu și-a găsit alinarea sufletului. Dar Dumnezeu i s-a revelat cu versetul: „cel neprihănit va trăi prin credință”. Pornind de la acest verset biblic, a privit la starea Bisericii din vremea lui și a comparat-o cu Cuvântul lui Dumnezeu. El a fost cel ce a lansat acea frumoasă expresie: „Doar Scriptura” (Sola Scriptura), revelația lui Dumnezeu. Pentru vremea de atunci era absolut necesară o întoarcere la Biblie chiar dacă însemna un cost mare – Luther și-a pus viața în joc, mulți oameni au fost treziți, s-au uitat spre el și au recunoscut că are dreptate și că s-au depărtat de Scriptură. Depărtându-te de Scriptură, te depărtezi de Dumnezeu. Era necesară o întoarcere la Scriptură.
Luther a repus în prim plan niște principii care erau acolo, dar acoperite de vreme și tradiții. Luther a repus Cuvântul la locul lui. Dumnezeu s-a folosit de El, Luther a tradus Biblia pe limba oamenilor obișnuiți, ceea ce a însemnat o revoluție.
Faptul că s-a petrecut această schismă, despărțire, nu a fost bine, dar s-a întâmplat. E fantastic de greu să reconciliezi lucrurile – mereu s-au despărțit creștinii. Însă am fost la o biserică în care fiul s-a despărțit de tatăl, amândoi pastori, mergând pe un drum mai conservator sau mai charismatic. Când a îmbătrânit, tatăl a spus: A fost nevoie, în economia lui Dumnezeu, și de o astfel de biserică, ce poate atinge suflete aflate într-o altă situație, cu alte așteptări, care n-a făcut decât să completeze lucrarea lui Dumnezeu cu mai multe modalități de expresie sau slujiri sau daruri.
Cum ați caracteriza perioada actuală a Bisericii, din jurul anilor 2000?
Îmi place momentul primilor apostoli. Îmi place și momentul Luther și momentul Azusa, dar ambele cu mici rezerve. Dar acum, din nefericire, nici momentul Azusa nu se poate repeta, fiindcă deja și-a trăit cursul, nici Luther nu se mai poate reedita. Cred că acea chemare din Apocalipsa, de a te întoarce la dragostea dintâi, înseamnă de fapt întoarcerea la faptele primei Biserici, la starea primei Biserici din Ierusalim, la care putem privi ca model, la dragostea ei faptică. La fel ca David, care i-a slujit pe cei din generația lui după voia lui Dumnezeu. Dacă ne întoarcem la planul lui Dumnezeu, acesta se va transforma întotdeauna în dragoste de oameni, iubire pentru lumea pierdută sau interes pentru câștigarea sufletelor pentru Dumnezeu.
Dragostea dintâi conține totul – și rugăciunea, și dragostea frățească, și frângerea pâinii, și învățătura Domnului Isus. Foarte mulți consideră că e vorba de dragostea lor personală dintâi când erau copii în credință, dar de fapt e vorba de dragostea dintâi a Bisericii. Biserica a început ca din tun în ziua de Rusalii, când s-au unit grupul de ucenici care așteptau în Ierusalim cu Duhul lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu a fost peste ei și impactul lor a fost fenomenal.
Nu cred că vreodată a avut loc o revoluție a dragostei creștine, așa cum s-ar fi cuvenit. Ne-am bătut cu pumnul în piept că știm mai bine, suntem mai speciali sau că l-am înțeles mai bine pe sfântul Pavel, dar nu am lăsat să curgă dragostea lui Dumnezeu autentică, jertfitoare. Am fost foarte selectivi, doar cu ai noștri. Biblia spune să faci bine la toți, mai întâi la frații de credință pentru că pe aceștia îi cunoști, nu neapărat că sunt ei speciali. Sunt frații pentru care a murit Hristos, cu care trebuie să colaborez și de care depinde oarecum progresul meu, dar ar trebui să-i tratez pe toți cum l-aș trata pe Isus.
Nimeni nu a făcut totul, orice Reformă a dus unele lucruri mai departe, dar a pierdut câte ceva pe drum, nu s-a dus suficient de departe. Luther, de exemplu, a rămas la botezul copiilor mici, nu a acceptat ce au propus Calvin sau Hubmaier, etc. Niciodată o reformă nu este perfectă. Multe lucruri sunt foarte clare pentru noi, dar nu sunt biblice.
Pentru mine a fost un șoc, când am început să cercetez lucrurile, că în Biserică avem secretar, casier, președinte de comunitate, etc. Putem să le tolerăm, dar Biblia are alți termeni și alte funcții, pe care ar trebui să le acceptăm cu bucurie. Ne temem să spunem că mai sunt apostoli în afară de cei doisprezece. Dar Pavel nu a fost între cei doisprezece. La fel și Barnaba. În toată cartea Faptelor Apostolilor, nu citim decât despre trei apostoli – Petru, Pavel și Ioan – restul au fost oameni obișnuiți, toți au misionat în toată lumea.
Dumnezeu a rânduit în Biserică diferite slujbe și trebuie să cred că acestea sunt pentru toate vremurile. Prorocii sunt absolut necesari – când nu e descoperire, poporul e fără frâu. Am acceptat evangheliștii, păstorii și învățătorii sunt acolo, trebuie să primim toată gama de apostoli, proroci, învățători, păstori și evangheliști pe care Dumnezeu a rânduit-o. Trebuie să ne lăsăm echipați de toate aceste funcții, slujbe și daruri din Biserică, în vederea slujirii.
Există și capcane atunci când Dumnezeu te folosește. Riscăm să credem că ni se cuvin nouă anumite privilegii când Dumnezeu lucrează prin noi, lucruri care îndepărtează pe oameni și mesajul nu mai e atât de penetrant. Cred că e bine să rămânem mai smeriți în toate privințele.
Darurile și slujirea de vindecare sau eliberare nu ar trebui să lipsească, sunt parte din vestirea Evangheliei – vorbiți, vindecați pe bolnavi, hrăniți flămânzii, îmbărăcați pe cei săraci. Cred că Dumnezeu vorbește oamenilor, prin Biserică. Dumnezeu ridică în locuri din care nu ne așteptăm oameni care fac lucrarea, chiar mai mult decât cei care sunt oficial lucrători.
Biserica este chemată în afară, în societate. Apoi, ieșirea afară înseamnă să te lași pregătit de El, fără să te lași contaminat de lume, iar după ce ai fost echipat cum se cuvine, să mergi ca un tăvălug spre oameni cu duhul și puterea lui Ilie și Ioan Botezătorul. Scopul e să fii tu însuși reformat, umplut, transformat, și ca Domnul să te poată folosi. A ieși doar cu idei sau intenții bune nu mi se pare suficient. Biserica e reprezentanta Domnului Isus, iar chemarea noastră nu e să stăm în domeniul natural sau în rațional, ci în dimensiunea spirituală.
Trebuie să reconsiderăm termenul de Biserică. Mulți cred că Biserica e de țiglă sau de piatră. Dar Biserica e făcută din pietre vii, din oameni. Ea este în lume, dar nu aparține lumii, ci este ambasada Domnului Isus. Ne uităm prea mult în jos, prea mult în jur, dar prea puțin în sus.
Biserica e relevantă prin simplul fapt că există. Ceea ce se întâmplă în Biserică impactează foarte mulți oameni. Prezența ei curăță și îndepărtează forțele celui rău. Dumnezeu intervine pentru că Biserica lui Îl slujește, pentru că a găsit oameni care Îl iubesc. Ea este relevantă prin însăși existența ei. Important e ca ea să se raporteze cât mai corect la Dumnezeu și la Duhul Său. Ea trebuie să aibă răspunsuri. Domnul Isus e relevant, iar Biserica este expresia Lui, reprezentanta Lui pe pământ. Mijlocirea Bisericii e importantă, starea ei e importantă, pasiunea pentru Dumnezeu și intensitatea vieții sale spirituale e importantă.
Ne uităm la o Biserică din două perspective. Primul e că ne uităm la Biserică ca să ne folosească, să ne hrănească, să rămâi cu ceva. Cred că e o perspectivă greșită. Alții merg la Biserică pentru a fi parteneri la viziunea unor lideri. Alții merg acolo cu măsura lor de credință, nu să fie ajutați, ci ca să ajute pe alții. Având acest concept de ajutorare a altora care sunt acolo, ei sunt mai împliniți decât alții care doar așteaptă să fie hrăniți. Pentru că Domnul la asta ne-a chemat, să slujim.
Tendința tuturor este să facă bine la început. Dar după un timp, vine amețeala puțin, încercăm să păstrăm ce a fost, și devenim conservatori. Ne blocăm în ce a fost. Dar Dumnezeu face totdeauna lucruri noi. Și noi trebuie să fim preocupați de ce face El și nu de ce a făcut, chiar dacă mă inspir și nu uit ce a făcut în trecut. Dar El nu va repeta acel lucru, ci va face totdeauna lucruri noi, pentru că El este în mișcare, are o imaginație fantastică și planuri pe care nu le cunoaștem. Riscăm să rămânem în ale noastre, în ce ne-a dat Dumnezeu în trecut.
Evreii au fost foarte fericiți că Dumnezeu i-a salvat de veninul șerpilor din pustie (Numeri 21). Și-au făcut un idol din șarpele de aramă, se închinau la el, numindu-l Nehuștan. Dar regele Ezechia, atunci când a făcut reforma (2 Împărați 18), l-a făcut bucăți pe Nehuștan. Era frumos ca piesă de muzeu, dar evreii au făcut din el ceva ce trebuia onorat. E o tendință. Dar hai să-L lăsăm pe Dumnezeu să facă ceva nou. Fiecăruia ni se dă câte ceva, pentru vremea noastră, apoi altcineva primește ceva nou.
Un lucru teribil și frumos e când Dumnezeu îi spune lui Iosua: „Robul meu, Moise, a murit. Acum treci Iordanul”. Patruzeci de ani s-a învârtit marele Moise în pustie. Dar Domnul îi spune lui Iosua „completează și du mai departe, desăvârșește ce a început el”. Dumnezeu mereu a împins lucrurile mai departe, progresiv.
Rugăciunea e un lucru periculos, pentru că te duci să te întâlnești cu Dumnezeu.
Extras și adaptat din emisiunea Calea, Adevărul și Viața 591 – Dimensiuni ale unei noi reforme în Biserică, difuzată pe canalul Alfa Omega TV și gratuit online.