Donează     Rugăciune       TV LIVE                          

crestinul si tehnologia crestinul si stiinta

crestinul si profesia 640CREȘTINUL ȘI PROFESIA - Petrecem cea mare parte din zi la locul de muncă și nu trebuie să așteptăm să ajungem la biserică pentru a ne pune în aplicare credința. Trăim în lume, însă ne diferențiem de ea prin stilul de viață și valorile creștine. În Biblie gasim numeroase exemple - Iosif, un economist si un manager general al vremurilor antice, Moise - lider politic, Pavel - un intelectual, Bețaleel și Oholiab - artiști și ingineri, Daniel - om de stat, etc. În această secțiune publicăm materiale ce vorbesc despre credința aplicată la locul de muncă, pentru a vă încuraja să trăiți în integritate și profesionalism în meseria dvs, să fiți o lumină acolo.

Lucian Bălănescu - Ucenicie și muncă

Să discutăm despre modul în care ducem Evanghelia la locul de muncă, despre cum putem da la o parte barierele care ne rețin să nu putem să spunem Evanghelia colegilor noștri. Hristos e cel ce ne cheamă să fim ucenici. Ne spune să facem ucenici, să fim pescari de oameni. Iar noi suntem pescari de oameni la locul de muncă. Toți cei care lucrăm în mediul secular suntem misionari full-time. Și avem o responsabilitate imensă față de colegii noștri să le spunem Evanghelia.

Îmi propun să desființez două mituri. Primul e faptul că munca aparține profanului. Al doilea mit este citatul des auzit predică Evanghelia și, dacă e cazul, folosește și cuvinte”. Aceste două mituri ne fac de multe ori dificilă proclamarea Evangheliei.

Munca noastră este în sine sfântă, pentru că e sfințită de Evanghelie, iar Hristos e Domn al muncii noastre. Vreau să dăm un exemplu istoric

În ultimii ani am fost personal confruntat cu o presiune extraordinară, și anume că „îmi irosesc viața la locul meu de muncă. Aș putea să fac atât de multe lucruri pentru Hristos și uite-mă la birou, făcând vânzări sau certându-mă cu clienții. Eu îmi irosesc viața, nu fac o muncă spirituală”. Era în mintea mea ideea asta că, dacă aș fi misionar, dacă aș fi pastor, dacă aș face full-time lucrul acesta, ar fi mai onorabil, mai bun.

Felicitări celor implicați în lucrare sau misiune, este nevoie de acești oameni. Dar mie mi-a fost clar, cu timpul, că Hristos mă cheamă la asta, că nu există distincția dintre sacru și profan în ce privește munca. Și mai mult, conceptul acesta provine din păgânism, când munca brută era pentru sclavi, iar doar munca intelectuală era onorabilă. Chiar războiul, cu aspectele sale eroice, era pentru cetățeni. Dacă erai sclav, munceai. Dacă erai însă cetățean cu drepturi, aveai un rol mai onorabil.

Nu credeți că ni se întâmplă și nouă să fi preluat tipul acesta de mentalitate, chiar dacă nu atât de explicit? Avem impresia că, dacă facem un proiect la biserică, facem o muncă spirituală. Însă dacă ne facem proiectul bine la muncă, acela e ceva profan, acolo pot lucra cu pârghiile cu care lucrează și lumea, pentru că „sunt la muncă”. Și avem mentalitatea aceasta, dar trebuie să știm că perspectiva Scripturii e foarte clară. Dacă ne uităm la câteva modele – Avraam, Iosif, Daniel, Naaman, Neemia – toți au fost implicați în munci seculare – regi, manageri de proiect, etc. Dar ei își supun munca lor lui Dumnezeu, și fac o muncă extraordinară exact din această perspectivă.

Primul mit pe care aș vrea să-l desființăm este că munca aparține profanului. Munca noastră nu e de domeniul profanului. Ci munca noastră aparține lui Hristos. Nu trebuie să fie doar un slogan, ci să ne trezim dimineața și să ne gândim: Doamne, sper să mă folosești, mizez că mă folosești.

Al doilea mit este: predică Evanghelia și, când e cazul, folosește și cuvintele. I se atribuie acest aforism lui Francisc de Assisi. Este fals, el nu a spus asta, sau altcineva, ci e simplu folclor. Mulți din noi am auzit citatul acesta. Dar de ce e folosit?

De cele mai multe ori, acest citat e folosit pentru ca oamenii să dea o rațiune, o formă logică propriei temeri de a spune Evanghelia. Ei gândesc: „nu e cazul, sunt mulți ipocriți, eu nu o să spun nimic, ci îmi arăt identitatea, să o vadă, și apoi eventual spun ceva”.

Un autor spunea că „persoana care spune: eu nu spun nimic despre identitatea mea spirituală, ci las ca viața mea să vorbească pentru mine, acea perosană este în primul rând plină de sine. Niciunul din noi nu e suficient de bun ca să fie o mărturie a Evangheliei doar prin propria viață, fără să vorbească”. E un mit, un folclor, dar oamenii l-au preluat, crezând că nu e important ce spui, nu e important să vorbești, ci important e să-ți trăiești viața. La celălalt pol avem creștini ce bombardează cu versete și cu mărturii, dar viața lor e vraiște. Trebuie să avem un echilibru.

Dumnezeu ne cheamă să fim ucenicii Lui, dar cum o facem practic?, la locul de muncă, cu cei 30 de angajați, sau cu cei 4 șefi. Oameni pe care poate îmi e greu să-i și văd. Locul de muncă nu e, de cele mai multe ori, cel mai extraordinar, ci uneori e foarte greu. Putem avea colegi care știm că nu ne plac. Cum putem duce Evanghelia acolo?

Vânzări versus agricultură

Un impediment în a spune Evanghelia e că, de multe ori, vedem evanghelizarea ca un proces de vânzări. Și eu fac vânzări, pentru că trebuie să vând serviciile pe care le oferim. Și știu un lucru: atunci când am clientul în față, încerc să am o retorică foarte bine așezată, cu argumente foarte clare, iar la final scopul e ca el să adere la produsul, sau serviciul, sau viziunea mea. De multe ori, vedem evanghelizarea așa: o turuială foarte energică, după care... la revedere.

În Scriptură însă, evanghelizarea e mai degrabă un proces organic și folosește mai degrabă modelul din agricultură. Nu cred că îl folosește doar din cauză că Isus trăia într-o societate agrară, ci cred că agricultura arată cel mai bine procesul acesta natural și organic. În 1 Corinteni 3, Pavel spune: Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească, aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sunt nimic, ci Dumnezeu, care face să crească.

Avem colegi care sunt efectiv impenetrabili, la care nu poți da la o parte zidul. Și noi spunem că asta e și că nu putem face nimic. Dar Pavel spune că el a sădit, iar Apolo a udat, noi am muncit la pământul acela care e tare, noi trebuie să-l pregătim, și uneori durează ani de zile. Dar ceea ce nu putem noi să facem este să facem să crească. Noi nu putem mântui pe nimeni. Dar avem o responsabilitate majoră față de colegii noștri să le pregătim inimile.

Foarte pe scurt despre pilda semănătorului din Matei 13, ca să ne dea o imagine. Sămânța este mesajul despre Împărăția lui Dumnezeu, cade pe pământ și reprezintă grade de pregătire a inimii. Calea reprezintă o inimă tare și necultivată care nu poate primi Cuvântul lui Dumnezeu. Locurile pietroase fără sol bun – o inimă parțial cultivată care primește mesajul, dar în care nu poate pătrunde viața. Pământul infestat cu ghimpi – o inimă parțial cultivată care primește mesajul, dar în care nu poate pătrunde viața, iar solul bun este o inimă bine cultivată care duce la o mare recoltă.

Principiul e foarte clar. Drumul cuiva către o relație cu Hristos poate să dureze foarte mult, uneori ani, și este un proces. Iar responsabilitatea noastră este să aducem acest sol tare la un sol în care Dumnezeu să facă să crească.

De multe ori am crezut, citind această pildă, că asta-i situația: „Dacă sămânța a căzut pe un pământ cu ghimpi, ce să fac eu? Omul e doar de vină, că nu are inima deschisă.” Nu, noi suntem de vină. Suntem responsabili ca inima aceea plină de pietre și impedimente și bariere să fie un sol bun, suntem responsabili să dăm la o parte acele bariere.

Bariere în calea Evangheliei

E o schemă care arată drumul omului spre credință. Prima etapă e Cultivare, drumul de la cinism la curiozitate. Sunt barierele emoționale. Omul e cinic, e ateu, este indiferent, nu-i pasă, are experiențe negative. A doua fază, Plantarea, e drumul de la spectator la căutător. Deja i-am stârnit curiozitatea și vrea să vadă despre ce e vorba. A treia etapă este Recoltarea, deja e explorator și vrem să-l ajutăm să devină credincios. Aici e bariera legată de voință. Iar a patra fază e Multiplicarea.

Știu că poate suna foarte tehnic și foarte sistematizat, dar cred foarte mult că aceste lucruri ne ajută să înțelegem unde putem îmbunătăți abordarea dacă creem aceste faze. În viața reală nu îi vei găsi pe toți trecând de la faza 1 la 4.

1. Cultivarea

Prima fază este să dăm la o parte barierele emoționale. Barierele acestea sunt de obicei indiferență, neîncredere, teama față de creștini. Ele vin de obicei din experiențe negative cu creștinii, sa le zicem limitați, fundamentaliști sau ipocriți, iar acum spun că nu vor să aibă de-a face cu creștinismul.

C.S. Lewis spunea: „Când noi, creștinii, ne comportăm într-un mod rău, sau eșuăm în a ne comporta bine, noi facem creștinismul să pară necredibil față de lumea de afară. Viețile noastre trăite într-un mod lipsit de bunătate și compasiune fac ca lumea să vorbească, iar noi le oferim o bază solidă pentru a vorbi în așa fel încât să arunce îndoiala asupra adevărului creștinismului”. Vă dați seama ce responsabilitate avem?

Oamenii aceștia ajung în starea de cinism pentru că un anumit creștin a câștigat poate o bătălie, i-a închis gura cu un argument, dar acel om s-a simțit umilit, evident a luat-o personal și a închis ușa, spunând că creștinismul nu funcționează pentru el. Dar să trecem la aspectele practice care ne ajută să dăm la o parte barierele emoționale.

Dacă identificați că un om este în acest punct, în zona de cinism, nu intrați în discuții apologetice, nu intrați în a da la o parte obiecții. Știți ce o să observați? Că discuția e doar de dragul discuției, că nu există un interes real, ci doar le arătăm cât de deștepți suntem. Nu încercați, în această etapă, să vorbiți, dacă simțiți că nu li s-a stârnit curiozitatea. Iată 3 modalități ce contează enorm pentru a da la o parte barierele emoționale: competență, caracter și preocupare (dragoste și arătarea harului).

a) Competența

Este cât se poate de clar că modul în care lucrăm, competența, este fundamentală în a crește influența noastră în fața celorlalți. Nu trebuie să ajungem să fim neapărat cei mai buni, s-ar putea să fie extrem de compleșitor și obositor, dar trebuie să ne dăm silința. Dacă stăm 5 ore navigând pe internet la lucru, oamenii vor vedea. Dar dacă încercăm să ne creștem eficiența, productivitatea, să fim cât mai buni, să-i ajutăm pe cei din jur, asta ne va crește o autoritate în fața celor din jur.

Proverbe 22:29 spune: „Dacă vezi un om iscusit în lucrul lui, acela poate sta lângă împăraţi, nu lângă oamenii de rând”. Un om care este foarte competent, care și-a câștigat încrederea, poate să stea în locuri mari.

Eclesiastul 9:10 - Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în Locuinţa morţilor în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune! E o perspectivă filozofică profundă. Gândește-te la ce faci acum, în perspectiva eternității.

Coloseni 3:23 - „Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni”. Din nou, competența ne ajută să ne creștem o influență în fața celor din jurul nostru. Competența în muncă – în vânzări, în programare, în cunoașterea legilor șamd. Să fii cât mai bun! Pentru că suntem cu colegii la lucru zi de zi, și dacă suntem niște lepre la locul de muncă, nu avem nicio influență.

Daniel este intervievat de un împărat, și în Daniel 1:20 spune că „În toate lucrurile care cereau înţelepciune şi pricepere şi despre care îi întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toţi vrăjitorii şi cititorii în stele care erau în toată împărăţia lui”. A mers la un interviu, l-a luat cu brio, pentru că era extrem de competent.

b) Caracterul

Al doilea lucru care contează în a da la o parte aceste bariere emoționale este caracterul. Noi suntem toți creați după imaginea lui Dumnezeu, toți, toată lumea. Și oamenii apreciază în ceilalți valori ca bucuria, răbdarea, bunătatea, credincioșia, blândețea – roadele Duhului Sfânt. Lucrurile acestea trebuie sa se vadă în noi.

Adevărul spus chiar și în momentele în care e posibil să sufăr, decizia de a-ți asuma o răspundere e un curaj, iar asta arată caracter. Iar asta ne ajută să stârnim curiozitatea colegilor noștri. Exemplele acestea sunt cele mai importante, funcționează. Noi suntem responsabili de solul acela, solul inimii.

c) Grija față de cei din jur

Nici nu conștientizăm cât de mult contează o mică faptă de dragoste, de a-ți păsa sincer de cei din jurul tău, care sunt avizi de a fi băgați în seamă, înțeleși, apreciați, chiar iubiți. E o întreagă cultură, mai ales pentru cei din corporații și multinaționale, de a fi necioplit la locul de muncă. E o cultură. Îi desconsideră pe alții, mulți au o atitudine arogantă, nu împărtășesc propriile idei, își asumă credit pentru lucruri pe care nu le-au făcut, cer ajutor de la colegi dar nu întorc favoarea, răspândesc bârfă, se comportă lingușitor cu superiorii, fac doar ce e în interesul lor și nu în interesul echipei, șamd. Dacă vrei să faci o diferență, fă exact invers! Pentru că aceasta e cultura – să-ți urmărești interesul, să te „zbați”. Zbaterea asta înseamnă mult.

Să arătăm har prin cuvintele noastre. Când vedeți pe cineva care e introvertit, sau nimeni nu îl bagă în seamă, salutați-l, arătați-i un zâmbet, chiar dacă vi se pare fals. Tot C.S. Lewis spunea: „Nu te zbate atât de mult să te gândești că trebuie să iubești aproapele. Iubește-l! Comportă-te ca și cum l-ai iubi, și vei vedea că începi să-l iubești”.

Arătăm har nu doar prin cuvintele noastre, ci și prin modul în care ascultăm, și asta e foarte important. Pentru că nu prea știm să ascultăm. Eu sunt sangvinic și îmi vine greu să ascult, dar atunci când sunt interesat de un coleg, trebuie să fac asta. Când vorbește cineva cu tine, lasă telefonul jos, lasă cartea sau laptopul jos și arată interes, arată că îți pasă. Pe lângă faptul că nu e respectuos, arată că ești pentru el, 2-3 minute. Ascultă fără să judeci, să critici în mintea ta pe cel ce vorbește, lasă-l să termine ce spune. Când asculți pe cineva care vorbește despre o problemă, nu veni direct cu o atitudine sfătoasă, pentru că e foarte important să nu părem aroganți sau insensibil. Uneori au nevoie doar să o spună, iar noi să răspundem „așa e, știu că e greu”. Contează și expresia feței, compasiunea, dar fără să fim falși.

Și un alt lucru foarte important – creează premizele să poată să nu fie de acord cu tine. Să nu-ți sară muștarul, să nu devii extrem de emoțional, să poți spune că e interesantă perspectiva lui dar tu ai o alta. E important în faza asta când lucrăm la sol, să arătăm har.

Ca o concluzie la prima etapă, în acel drum de la cinism la curiozitate, contează extrem de mult să fim atenți la modul în care lucrăm, la caracterul nostru și la modul în care arătăm har față de colegii noștri. Și e posibil ca, în timpul hotărât de Dumnezeu, omul să devină curios. Să spună: „nu cred în Biblie, adevăr sau Dumnezeu, dar am încredere în tine, sunt gata să ascult, sunt spectator”.

2. Plantarea

Faza a doua, de plantare, adresează barierele intelectuale, prejudecăți, informații eronate, ignoranță cu privire la Dumnezeu, probleme morale, ateism, agnosticism, etc. E important să știm că scopul fazei acesteia este să le înțelegem zbaterile, provocările, obiecțiile, filozofia de viață. E important să ne facem noi temele în ce-i privește pe ei.

Tot în faza de plantare, când le-am dat deja la o parte și obiecțiile intelectuale, și ne întreabă despre ce credem noi, în această fază să spunem Evanghelia și să spunem tot adevărul. Noi trăim într-o lume postmodernă. Chiar dacă nu ne place cuvântul, poate nu mai e la modă, tot acolo suntem - într-o lume modelată de postmodernism, de gândirea post-existențialistă. Nu trebuie să fi făcut nici filozofie, nici psihologie sau teologie, ca să fii afectat de postmodernism.

Noi, creștinii, în general ne-am temut extrem de tare de postmodernism. Dar să știți că prin secolele 17, creștinii erau speriați de modernism. Dar problema e că acum operăm cu unelte moderniste și cu răspunsuri care se aplică unei filozofii moderniste, însă oamenii de azi au probleme complet diferite pentru că suntem în postmodernism.

Iată câteva diferențe între modernism și post-modernism. În modernism, efectele au o cauză; în postmodernism, totul se filozofează – lucrurile se întâmplă pur și simplu. În modernism, adevărul poate fi atins și obținut; în postmodernism, nimic nu poate fi dovedit, și sunt sigur că v-ați întâlnit cu colegi care spun asta. În modernism, adevărul poate fi descoperit prin intermediul rațiunii; în postmodernism, adevărul este construit. Și dacă premiza mea de viață e că Dumnezeu nu există, și funcționează pentru mine, acesta e adevărul meu construit, care e adevărat. „E adevărul meu! Nu ți-l impun ție, dar e adevăr. Pentru mine e adevăr, pentru că funcționează, dă roade.

În modernism, credința e în rațiune, dar în postmodernism nu există rațiune obiectivă. În modernism, faptele sunt cele ce au valoare, însă în postmodernism relațiile sunt valoroase, oamenii sunt ahtiați după relații autentice, iar asta e o mare oportunitate pentru noi, creștinii. În modernism, omul este o mașinărie biologică; în postmodernism, omul este o ființă socială. Ultimul aspect mi se pare însă extrem de important – dorința cea mai adâncă a omului în perioada modernistă era materialismul, filozofia era materialistă. Însă acum, în postmodernism, dorința cea mai adâncă este sensul vieții. După două războaie mondiale și alte tragedii, oamenii au ajuns să se întrebe care este sensul. Când vorbești colegilor despre semnificație, sens, identitate, i-ai atins. E important să ne cunoaștem „audiența”, pentru că altfel ni se vor închide ușile în această etapă.

Colegii noștri pot avea diferite obiecții, cu privire la Evanghelie sau o doctrină a Evangheliei – păcat, iad – sau cu privire la o problemă morală modernă – homosexualitatea, avortul, moartea asistată. Ce e important e modul în care în care ne apropiem de aceste obiecții, să o facem într-un mod demn de Hristos. Când se ridică astfel de obiecții, ne vine natural să fim mânați de emoții și să pierdem războiul în ansamblu din cauza unei victorii mărunte. Este foarte posibil ca persoana căreia încercăm să-i dăm la o parte aceste obiecții intelectuale să se simtă umilită la final, tratată ca un obiect.

Iată câteva exemple despre cum putem răspunde obiecțiilor în așa fel încât să omorâm discuția în acel moment. De exemplu, dacă acea persoană vine și spune că nu crede în Dumnezeu sau că ceva nu i se pare logic, iar noi spunem „este dovedit deja că...”, „nu există nici o îndoială că...”, „nici nu ai idee despre ce vorbești”, „e absurd să crezi asta”, „uită-te la dovezi”, „e copilăresc să crezi așa”, să nu ne mirăm că ni se închid ușile în nas. Chiar dacă e adevărat și acele lucruri ar fi copilărești, sau ar fi absurd să creadă ce cred, trebuie să avem grijă.

Iată însă câteva forme prin care să răspundem elegant și să păstrăm discuția deschisă: „înțeleg ce spui, dar mie îmi ridică un steguleț roșu”, „perspectiva mea e ușor diferită, pot să ți-o împărtășesc?”, „Poate greșesc, dar mi se pare că e o neconcordanță aici”, „eu nu am tras aceeași concluzie aici”, „dă-mi voie să îți arăt și altă perspectivă”. E un alt tărâm al discuțiilor. Iar oamenii nu au doar niște obiecții, ci în spatele obiecțiilor, pe lângă faptul că e un război spiritual, sunt niște probleme adânci. Iar noi, de multe ori, ne apropiem și ne bucurăm că am citit din Ravi Zacharias sau John Lennox și putem să dăm argumentul potrivit. Și când citim o carte de apologetică, abia așteptăm să ajungem la birou să-i spunem colegului să-l dăm gata. Dar nici măcar nu îl zgâriem, pentru că oamenii au probleme mult mai adânci în spate. Și trebuie să fim sensibili la modul în care ne raportăm la acestea.

Valoarea întrebărilor bune – e foate respectuos să întrebi la rândul tău, pentru că arată că apreciem opinia lor și vrem să înțelegem mai mult, nu doar ne gândim la ce să răspundem. Un alt beneficiu e că ajută comunicarea, dar și că încurajează reevaluarea omului care ridică aceste obiecții la Evanghelie. De multe ori s-a întâmplat ca cineva să ridice o obiecție, de exemplu că nu îi place de Dumnezeul Vechiului Testament, și când răspunzi „e interesantă perspectiva ta, ai putea te rog să-mi dai un context mai restrâns, la ce te referi mai exact?” sau „poți te rog să explici ce înțelegi prin cuvântul acesta?”, veți vedea că s-ar putea să reevalueze, să se gândească, uneori să-și dea seama că s-a contrazis, și ajută. Scopul nu e să-i umilim, să-i punem la colț, ci să se reevalueze.

Dăm la o parte, cât putem, barierele emoționale prin competență, caracter și faptul că ne arătăm dragostea. Dăm la o parte barierele intelectuale, prin faptul că suntem gata să le răspundem obiecțiilor intelectuale și suntem gata să creem relații autentice cu ei. Deja și-a câștigat încrederea că creștinismul totuși ține apă și are o bază rațională. În acest moment, vă garantez că vor veni oportunități de a spune Evanghelia.

E foarte important să avem grijă la cum spunem Evanghelia. Pentru că uneori avem impresia că am spus Evanghelia doar pentru că am folosit cuvântul Dumnezeu sau că suntem creștini. Nu, n-am spus-o. Oamenii trebuie să afle Evanghelia.

Dacă ai vorbi cu cineva și ar trebui să-i spui Evanghelia într-o singură propoziție, garantez că va fi foarte greu să o spui, și să ai sentimentul că ai spus-o într-un mod eficient, pentru că nu știi de unde să începi – cu păcatul, cu neprihănirea, Dumnezeu sau sfințenia. De aceea e bine, atunci când ni se dă ocazia să spunem Evanghelia, să avem în minte patru cuvinte: Dumnezeu, omul, Hristos, răspunsul. Indiferent cum o facem, că o expunem ca concept sau ne spunem mărturia, trebuie să avem această schemă în minte – Evanghelia trebuie să conțină pe Dumnezeu, omul, Hristos și răspunsul.

  1. Dumnezeu, cel ce ne-a creat și căruia dăm socoteală pentru viețile noastre, în acest punct ar fi trebuit să fi dat la o parte obiecția că Dumnezeu nu există. Evident că persoana nu e convinsă, dar măcar acceptă premisa că Dumnezeu poate să existe și, dacă o acceptă, poate să accepte logic și faptul că noi ne raportăm la un Dumnezeu creator. În acest moment trebuie să vorbim despre sfințenia lui Dumnezeu, de faptul că El e separat total de păcat.
  2. Omul. Care este problema noastră? Aici trebuie să vorbim despre păcat, să nu ne fie frică. Să nu vorbim oricând despre păcat, dar să nu ne fie frică să vorbim despre păcat. Dacă nu vorbim despre păcat, am pierdut esența Evangheliei.
  3. Hristos – soluția lui Dumnezeu este că El s-a făcut om, a trăit o viață perfectă, fără cusur, a luat toate păcatele noastre asupra lui, a mers la cruce și Dumnezeu a fost satisfăcut de o jertfă perfectă, mânia Lui pentru păcat a fost satisfăcută. Apoi L-a înviat pe Hristos și ne-a dat nouă neprihănirea Lui.
  4. Răspunsul – Ce trebuie să răspundem noi? E nevoie de credință și pocăință. Trebuie să ne încredem în jertfa lui Isus Hristos în același mod în care ne încredem cu viața noastră când sărim cu parașuta, că această parașută se va deschide. Trebuie să mizăm cu toată viața noastră pe jetfa lui Hristos, că funcționează. Și pocăință – să ne întoarcem de la păcat și să trăim o viață de sfințenie.

Evanghelia trebuie spusă completă și fără ocolișuri. Suntem misionari la locul de muncă, responsabili să dăm la o parte toate barierele, în așa încât să facem un sol perfect pentru ca Dumnezeu să pună sămânța și să crească. Trebuie să dăm la o parte barierele emoționale, intelectuale și să fim pregătiți.

3. Recoltarea

Este posibil ca omul deja să ajungă în punctul în care înțelege Evanghelia. Dar partea complicată în faza de recoltare e rezistența omului de a-L primi pe Hristos ca Domnul vieții lui. În faza aceasta, e foarte important să fim alături de ei, să fim gata să purtăm discuții nesfârșite cu ei, pentru că e posibil să aibă multe întrebări. Dar cel mai important lucru în faza aceasta în care îi ajutăm pe oameni să se lupte cu voința lor este rugăciunea. Rugăciunea e importantă în toate fazele, dar în aceasta e crucială.

De ce credeți că nu vă rugați pentru colegi? Sau dacă ne rugăm, ne rugăm sporadic pentru ei? Pentru că nu ne pasă cu adevărat de ei. Poate această concluzie e dureroasă, dar adevărată. M-am gândit la 3 motive pentru care nu ne rugăm.

Cultura în care trăim e bazată pe acțiune, progres, rezultate. Când ne rugăm, cam stăm, nu vedem rezultate, deci nu avem nicio motivație să ne rugăm pentru colegii noștri.

Un alt motiv este încrederea în propriile noastre acțiuni. Pe fond, noi nu credem cu adevărat că Hristos e cel care mișcă lucrurile. În realitate, credem că acțiunile și deciziile noastre ne-au adus la locul unde suntem, inclusiv spiritual, credem că noi mișcăm lucrurile. Dar Hristos spune clar: „separați de mine nu puteți face nimic”. Dacă am avea gândul acesta cu privire la colegi, că separați de Hristos nu putem face nimic, nici cultivare și nici plantare sau mai ales recoltare, atunci ne-am ruga pentru colegi.

Al treilea motiv pentru care nu ne rugăm este pentru că e un război spiritual pe care nu îl conștientizăm și în care, de multe ori, suntem noi înșine victime. Și în loc să fim ostașii lui Dumnezeu în a-i lua pe acești oameni de sub autoritatea diavolului, de multe ori suntem indiferenți. Da, ne vine greu să ne rugăm pentru că este un război spiritual și presiunea spirituală e să nu ne rugăm pentru colegii noștri.

Concluzie

Toți avem probleme cu colegii noștri. Unii sunt în faza de cinism și nici nu vor să audă. Nu săriți cu argumente la ei, ci uitați-vă la viața voastră, la modul în care lucrați, la caracterul vostru, arătați har la locul de muncă. Fiți gata să sădiți Evanghelia, dar mai întâi dați la o parte obiecțiile. Apoi spuneți tot adevărul Evangheliei. Și rugați-vă pentru ei!

O prezentare de Lucian Balanescu, mesaj prezentat la conferinta Straluceste - Chemarea crestinului la locul de munca - Sinaia, septembrie 2015. http://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/profesia

Etichete: societate, crestinul si societatea, evanghelizare, misiune, profesie

Alfa Omega TVSusține publicarea materialelor creștine

Dacă v-a plăcut acest articol și doriți să citiți mai multe articole de acest gen, dați click aici pentru a afla despre modalitățile prin care ne puteți ajuta. Dorim să ajungem la cât mai mulți oameni cu mesajul Evangheliei, dar nu putem face aceasta fără ajutorul vostru! Ajutați-ne financiar să continuăm!

x

Proiecte de creștere spirituală și ucenicizare

Prin tematica variată abordată în materialele noastre video, tipărite sau publicate online, suntem o sursă de hrană spirituală pentru creștinii români, ajutând credincioșii să se maturizeze spiritual și să fie echipați pentru a extinde Împărăția lui Dumnezeu în România. Fii și tu alături de noi, partener Alfa Omega TV! Urmărește reportajul!