Donează     Rugăciune       TV LIVE                          

crestinul si tehnologia crestinul si stiinta

crestinul si relatiile 640Creștinul și relațiile - Dumnezeu a fost primul care a afirmat că „nu este bine ca omul să fie singur”. Am fost creați pentru a fi parte dintr-o comunitate, fie ea o comunitate nucleară – familia, fie o comunitate mai largă de prieteni și cunoscuți. Comuniunea cu alte persoane este un fenomen extraordinar de complex, și poate aduce atât momente extraordinare, cât și răni profunde. În această secțiune, ne propunem să abordăm diverse aspecte ale relațiilor inter-umane, fie soț-soție, fie părinte-copil, fie între prieteni sau cunoscuți, sperând că vă vor motiva să arătați practic dragostea față de cei din jur, dragoste pe care și voi ați primit-o când ați fost acceptați în comuniune cu Dumnezeu prin nașterea din nou.

Familia - celula sănătoasă sau bolnavă a societății

Pe drumul vieții oameni. Aleargăm cu toții grăbiți. Alergarea noastră se intersectează haotic. S-ar părea că am pierdut Sensul. Grija zilei de mâine ne apasă inima sufocându-ne bucuria. Mâinile și mintea ne sunt antrenate într-o muncă ce parcă nu mai are sfârșit. Trudim! Suntem obosiți, dar nu mai știm să ne odihnim. Suntem cu fiecare pas mai aproape de epuizarea sufletului nostru întru cele pământești și am pierdut conectarea cu Sursa Puterii.

Ne împiedicăm sub greutatea grijilor și cădem cu ochii în pământ în timp ce deasupra noastră stă Cerul ... așteptându-ne.

Avem tot mai multe lucruri. Cu fiecare agonisire devenim tot mai săraci. Pentru ca a agonisi înseamnă timp dedicat, rupt din adâncirea relațiilor cu Dumnezeu, cu cei din familia noastră, cu semenii noștri. Suntem martorii inconștienți ai destrămării familiei în loc a fi lucrătorii înfloririi ei.

Care poate fi imaginea unei societăți alcătuite din familii bolnave? Cum poate fi ea săntoasă când celulele ei sunt invadate de tumoarea agonisirii? Vindecarea ei începe din interior.

Ce pot face eu, om mic și aparent neînsemnat, pentru această lume?

Oare nu tocmai să mă întorc spre familia mea, concentrându-mă la vindecarea ei? Să fac din casa mea un cămin care răspândește lumină într-o lume tot mai întunecată asumându-mi și luând în serios propriul rol: de soț-tată, de soție-mamă. Să privesc spre copii și să știu că ei sunt veșnicie, că sunt ucenici, că sunt viitorul și totodată prezentul.

Poate că gestul prin care îi împuternicim pe alții să ne modeleze pruncii încă de când aceștia abia învață a păși creionează portretul societății: o societate în care responsabilitatea e mereu pasată spre alții.

Relația de ucenicie dintre părinți și copii se șterge mai mult cu fiecare zi care trece, iar noi ridicăm din umeri mirați.

Bolnavi de uitare ce suntem! Cum putem crede că Dumnezeu și toate ale Lui se pot da mai departe generațiilor ce vin când noi clădim pentru lumea acesta? Dragostea și mântuirea ce ne-au fost date se clădesc în copii strop cu strop, prin timp dedicat lor.

„Ce-am auzit, ce ştim, ce ne-au povestit părinţii noştri, nu vom ascunde de copiii lor, ci vom vesti neamului de oameni care va veni laudele Domnului, puterea Lui şi minunile pe care le-a făcut. El a pus o mărturie în Iacov, a dat o Lege în Israel şi a poruncit părinţilor noştri să-şi înveţe în ea copiii, ca să fie cunoscută de cei ce vor veni după ei, de copiii care se vor naşte şi care, când se vor face mari, să vorbească despre ea copiilor lor; pentru ca aceştia să-şi pună încrederea în Dumnezeu, să nu uite lucrările lui Dumnezeu şi să păzească poruncile Lui.”  (Psalmul 78: 3-7)

Ajută-ne Doamne să fim dintre cei ce dau mai departe, generațiilor ce vin, din cele ale Împărăției Tale!

Andreea Stanciu
- colaborator Săptămâna Căsătoriei Cluj-Napoca -

(articol scris cu ocazia Săptămânii Căsătoriei, 7-14 februarie 2017)

www.MarriageWeek.ro