Donează     Rugăciune       TV LIVE                          

crestinul si tehnologia crestinul si stiinta

crestinul si relatiile 640Creștinul și relațiile - Dumnezeu a fost primul care a afirmat că „nu este bine ca omul să fie singur”. Am fost creați pentru a fi parte dintr-o comunitate, fie ea o comunitate nucleară – familia, fie o comunitate mai largă de prieteni și cunoscuți. Comuniunea cu alte persoane este un fenomen extraordinar de complex, și poate aduce atât momente extraordinare, cât și răni profunde. În această secțiune, ne propunem să abordăm diverse aspecte ale relațiilor inter-umane, fie soț-soție, fie părinte-copil, fie între prieteni sau cunoscuți, sperând că vă vor motiva să arătați practic dragostea față de cei din jur, dragoste pe care și voi ați primit-o când ați fost acceptați în comuniune cu Dumnezeu prin nașterea din nou.

Vieti in lumina 1.17 - Marturie Leona Ramona Paun

Mărturie Leona Ramona Paun - cum a devenit crestina, si despre experienta ei in Italia cand asistentii sociali i-au luat copilul (un caz similar cu al familiei Bodnariu in Norvegia)

L-am cunoscut pe Domnul de mică, dar nu frecventam biserica decât ocazional, atunci când mergeam la bunica mea paternă. Pot spune că ea a fost ghidul meu către Dumnezeu și m-a condus către El. O vizitam o dată la două-trei luni și de fiecare dată când mă vedea, nu rata ocazia de a mă duce la biserică. Acest lucru a fost crucial pentru mine, deoarece nu mi-am dat seama pe moment, dar crescând, am realizat că în acele puține ocazii când am avut posibilitatea să frecventez biserica (deși nu înțelegeam prea multe), contactul cu oamenii lui Dumnezeu și cu ambientul creștin avea să însemne mult pentru mine, la vârsta adolescenței.

Pe vremea când eram adolescentă la vârsta de 12 ani, chiar cu un an înainte ca bunica mea să fie chemată la Domnul, am început să înțeleg importanța de a deveni creștin. Mă gândeam în sinea mea la ceea ce s-ar întâmpla dacă Domnul mi-ar fi cerut ca în ziua următoare să îmi sfârșesc călătoria pe pământ. Deja adevărul era în inima mea și acea sămânță începuse să crească și să înflorească.

Eu trăiam într-o familie ortodoxă nepracticantă. Nimeni nu mergea la biserică, decât de Paști și de Crăciun. Nu se folosea în familie cuvântul „Dumnezeu” și ca și copii nu eram învățați ce înseamnă să mergi la biserică și să ai o viață de creștin. În acele puține dăți în care bunica mea a apucat să îmi vorbească și să mă ducă la biserică pentru mine au însemnat enorm de mult, pentru că ele reprezentau mici semințe care au fost plantate.

La vârsta de 18 ani am decis să mă predau Domnului, împotriva voinței mamei mele. Acest lucru s-a întâmplat într-o biserică penticostală din Bocșa Montană. Atunci biserica era păstorită de fratele Manciu, care acum e la Domnul. În biserică l-am cunoscut pe soțul meu. Am fost surprins plăcută de faptul că mama mea l-a îndrăgit pe soțul meu și a fost de acord cu relația noastră, deși nu era de acord cu orientarea mea creștină. Am avut o luptă. Tatăl meu vitreg se declara ateu. Tatăl meu natural însă, era creștin. Datorită faptului că tatăl meu era creștin, primeam tot felul de batjocuri din partea tatălui meu vitreg. La un moment dat chiar începuse să nu îmi placă viața de creștin, deoarece eram batjocorită pentru ceva pentru care eu încă nu trăiam sută la sută. Nu eram de acord ca eu ca și copil să fiu batjocorită pentru ceva ce încă nu îmi aparținea. Mică fiind, chiar m-am dus de una singură la psiholog, deoarece simțeam că mă tulburau prea tare aceste lucruri și aveam nevoie de un sprijin și de un ajutor. Nu știam încotro să merg, mă simțeam prea neînsemnată și știam că nu eram ok.

Acum matură fiind, Dumnezeu mi-a redat ceea ce Diavolul îmi furase încă din copilărie. Dacă Satan a vrut să mă facă neînsemnată, mică și fără valoare, ca și când viața mea nu ar avea importanță, în ziua de astăzi Dumnezeu mi-a redat nu numai ce mi-a luat Diavolul, ci chiar înzecit. Domnul m-a învățat ce înseamnă să fii copil de Dumnezeu. M-a învățat ce înseamnă să fii răscumpărat și să ai această identitate nouă în Isus Hristos. Ce valoare ți-a dat Isus Hristos și cât de mult însemni pentru El. Nu am avut până la urmă nevoie de niciun psiholog. La 18 ani când m-am predat lui Dumnezeu, I-am spus: „De astăzi vreau să fiu copilul Tău! Vreau să faci ceva cu viața mea și să îi dai o însemnătate! Vreau să îmi arăți cum poate această nulitate care mi s-a spus că sunt să fie transformată în mâinile Tale!”

La ora actuală stăm în Italia de aproape 14 ani. Am avut o întâmplare de care Dumnezeu ne anunțase cu câteva luni înainte, dar nu știam exact despre ce este vorba. Atât mie cât și soțului meu, ni s-a spus că un vânt puternic se va abate împotriva unuia dintre copii noștri. Avem trei copii: o fată și doi băieți. Fata este cea mai mare.

În 2015 când fata noastră avea 14 ani, într-o vineri în data de 13 martie, am fost sunați de carabinier și ni s-a spus că la ora două dupamasa să ne prezentăm la ei. Să nu sunăm, să nu chemăm și să nu povestim la nimeni. Era vorba de fiica noastră. Ei ne-au spus că nu s-a întâmplat nimic rău, ci doar vor să aibă o conversație cu noi. Bineînțeles că nu am putut sta liniștiți până la ora două când a trebuit să ne întâlnim cu ei. Am încercat să ne sunăm fiica, dar ea nu răspundea și telefonul era închis. Agitația era mare, deoarece părinți fiind, situația era destul de deosebită. Când am ajuns acolo, am întâlnit două doamne care s-au prezentat mai apoi ca fiind asistente sociale. Pe scurt, ne-au spus că ne-au luat fiica. Au dus-o într-un loc pe care nu ni-l pot dezvălui și în care nu putem să o contactăm. De asemenea, ne-au spus că ne vom întâlni în tribunal. Eu în acel moment am simțit că leșin. Nu am leșinat niciodată în viața mea, dar în acel moment chiar am crezut că leșin. Aveam foarte multe întrebări în minte și nu știam pe care să o pun prima, nu știam ceea ce se întâmpla. A fost prima dată în viața mea când chiar credeam că trăiesc un vis. Nu mi s-a întâmplat niciodată lucrul acesta. Cred că un părinte poate să își imagineze ce înseamnă să ți se spună acest lucru.

Am întrebat motivele acestei decizii și ce s-a întâmplat. Ni s-a spus că suntem prea creștini. Îi impunem fiicei să meargă la biserică, dar ea trebuie să aibă liberul arbitru de a alege să meargă sau nu. Ni s-a spus că nu trebuie să învățăm copii despre Dumnezeu, întrucât ei trebuie să aleagă singuri dacă vor să audă despre Dumnezeu sau nu. Motivul a fost acesta, că suntem prea creștini. Nu am știut dacă acest lucru era adevărat și dacă cele două femei chiar erau asistente sociale în realitate, deoarece nu putea cineva să îți spună așa ceva.

Pe scurt, totul a durat zece luni. În primele două luni nu ne-am putut vedea fiica. Nouă luni de zile nu am știut unde este, unde au dus-o, ce face și dacă e bine. Au luat-o de la școală și au mutat-o la altă școală. Ne-au luat și tutela fetei. Au început să îi monitorizeze pe ceilalți doi băieți. A fost o perioadă foarte grea. Nu vreau să ascund faptul că am ajuns de multe ori cu atacuri de panică. Cei de la urgențe deja mă cunoșteau. Băiatul cel mare a început să aibă și el atacuri de panică. Începuse să îi fie dor de sora lui. Băieților le era frică să nu fie și ei luați. A fost o bătălie.

Vreau să spun un lucru. Fiica mea a fost luată vineri. Eu sunt o închinătoare și cânt Domnului. Am pe pământ această misiune și slujbă de la Dumnezeu. Simțeam focul de a-L lăuda pe Dumnezeu printre lacrimi. De sâmbătă seara I-am spus Domnului că voi merge duminică în Casa Lui și Îl voi lăuda. Simțeam nevoia să strig în gura mare, încât Diavolul să mă audă foarte tare și să știe că Dumnezeu este tăria mea. Duminică la biserică chiar asta am cântat. Cumnata mea se mira cum de puteam să mă închin așa. Eu i-am spus că simt nevoia și că dacă nu mă închinam, îmi venea să explodez în acel moment. M-am dus și am cântat cât am putut de tare, pentru ca forțele întunericului să mă audă și să știe că Dumnezeu este tăria mea.

Bineînțeles că mi s-au dat tot felul de adrese pentru a merge la diverse organizații ce ajută familile în aceste situații. Mi s-au dat numere de telefon de la avocați și chiar de la Consulatul Român din Bologna. Într-adevăr, am sunat la ei să văd ce posibilități aș avea. Din punctul lor de vedere, niciuna. Toți mi-au spus că nu am șanse odată ce am intrat în acel sistem, deoarece nu am persoane puternice și cu funcții mari în spate pentru a mă putea ajuta. Eu simțeam înăuntrul meu că am o Persoană cu funcția potrivită. Pur și simplu am luat toate bilețelele care mi s-au dat, cu adrese și cu numere de telefon și le-am aruncat. Am spus ”Doamne, nu mă duc niciunde, dar eu știu că fata mea vine acasă!” Am fost acuzată că sunt prea creștină și că ai noștri copii sunt prea îndoctrinați.

Fata mea în zece luni a venit acasă. Eu m-am rugat Domnului să nu vină oricum, ci să vină transformată. Ea a venit transformată. M-am rugat ca însăși cei care ne-au luat-o să recunoască și să-L vadă pe Hristos în noi. Atunci când aceștia mi-au adus fata acasă, ei au recunoscut și L-au văzut pe Hristos în noi. Ei nu au înțeles și ne-au spus: „Este ceva în voi și ne întrebam ce căutați în această situație. Voi nu sunteți o familie ce trebuie să se afle în acest loc”. Acei oameni se mirau și se întrebau cum de am ajuns în acel context, pentru că eram o familie normală, sănătoasă, cu principii sănătoase.

Eu am înțeles cum am ajuns acolo. Știam că nu a fost un plan uman, ci unul diabolic. În situația mea sunt tot mai multe familii astăzi. Ca și biserică, încercăm să sprijinim și să ajutăm aceste familii care sunt abuzate de sisteme sociale. Am participat și chiar am organizat proteste împotriva Barnevernetului și împotriva sistemului londonez. Eu văd biserica fiind familia mea spirituală. Biserica a trăit și a simțit cu mine această durere. Chiar a plâns împreună cu mine, m-a sprijinit și mi-a fost de foarte mare ajutor. A făcut aceste lucruri ca și cum cazul s-a întâmplat unui copil de al lor, nu unui copil al unei surori din biserică. Acest lucru i-a însuflețit pe oameni să facă o schimbare și un pas înainte. În echipa de mijlocire, ne rugăm pentru aceste familii.

Pentru mine a fost o experiență de folos, pot spune acum. Poate nu pentru mine, cât pentru alții. Așa cum spune Biblia, Moise a trăit în pustie 40 de ani. Asta s-a întâmplat înainte de a conduce poporul Israel 40 de ani în pustie. Acest lucru înseamnă că Moise a condus un popor pe unde el fost deja. Cred că Dumnezeu nu a permis aceste lucruri la voia întâmplării. Sunt familii în Italia care m-au contactat și mi-au mărturisit că încă se confruntă cu aceeași problemă. Eu în momentul de față conduc și sfătuiesc aceste persoane, dar din experiența mea. Ei sunt acolo pe unde eu am fost deja. Știu exact ceea ce ei simt. Oamenii sunt disperați și în acele momente ar apela la oricine., mai puțin la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu e tangibil. Oamenii au tendința să apeleze la cineva tangibil, pe care îl pot vedea cu ochii lor fizici. Este un lucru foarte greșit, pentru că trăim prin credință, nu prin vedere. Trebuie să înțelegem acest lucru.

În momentul de față îi conduc și îi sfătuiesc pe acești oameni că Singurul care poate și care are capacitatea 100% de a-ți putea rezolva problema, este Isus Hristos. Eu sunt dovada reală a acestui lucru.

Etichete: mantuire, copii, marturie, parinti, barnevernet, italia, bologna, ramona leona paun, asistent social