Care a fost relația românilor cu evreii, de-a lungul timpului? A fost Holocaust în România? Dar antisemitism? Aflați în acest articol răspunsul, descoperiți și rolul major jucat de România în relațiile israeliano-arabe, precum și poziția noastră astăzi față de statul evreu.

Prezența evreilor în Țările Române e documentată de izvoare istorice începând cu Evul Mediu, deși cel mai probabil, primele contacte au fost odată cu ocuparea Daciei de către romani. În Evul mediu, în contextul unor persecuții și pogromuri în țările din jur, și în contextul în care în Principatele române politica era mai permisivă față de ei, aici s-au stabilit succesiv mai multe valuri de evrei, atât din Europa centrală (așkenazi), cât și din peninsula iberică (sefarzi).

Ponderea comunității evreiești însă devenea semnificativă doar în secolul XIX și, concomitent, creștea și antisemitismul unei părți din societatea română. Recensământul din 1899 arată că israeliții constituiau 19% din populația urbană a României și 38% din populația urbană a Moldovei, chiar dacă doar 4-5% din populația totală. Iar renumitul medic Victor Babeș spunea în 1901: „Dacă ei (evreii) ar rămâne toţi în ţară, după legea înmulţirei progresive ar înlocui foarte curând rasa română”. Ca atare, în secolele XIX și XX, România a oscilat ca politică în a acorda drepturi egale evreilor și altor minorități.

Tot în această perioadă, în urma primului congres sionist (Focșani, 1881), a început fenomenul aliyah și în România, o emigrație organizată înspre Israel, dar și spre Statele Unite. Aproximativ 75.000 de evrei români au emigrat între 1881-1914.

Holocaustul în România

Antisemitismul are rădăcini vechi în România, și deși au existat legi antisemite înainte de al doilea război mondial, el însă a luat formă activă ca politică de stat doar în momentul alierii cu Germania nazistă, sub mareșalul Antonescu, conducător al României între 1940-1944, considerat de mulți români un mare patriot și om de stat. Persecuția și distrugerea activă și sistematică a evreilor în România și teritoriile administrate de români în URSS a început în 1941, când au fost comise jafuri, atrocități, deportări și masacre asupra etnicilor evrei.

În România dinainte de război, 4% din populație erau evrei, aproximativ 728.000-756.000 (recensământul din 1930). În război, cel mai greu au dus-o evreii din Moldova, Bucovina și Basarabia, majoritatea fiind deportați în lagărele din Transnistria începând cu 9 octombrie 1941, și cei din Transilvania de Nord cedată Ungariei, trimiși de autoritățile maghiare la Auschwitz pentru a fi eliminați în cadrul „soluției finale” naziste. Însă în teritoriile administrate de statul român, Jandarmeria, Poliția și Armata română au efectuat direct acțiuni de purificare etnică, uneori colaborând și cu unități germane. Pentru concetățenii noștri de atunci, evreii erau priviți ca anti-români, pro-comuniști și suspectați de simpatizare cu URSS contra populației românești din Basarabia, cedată sovieticilor în 1940.

În ședința de Guvern din 3 iulie 1941, viceprim-ministrul României, Mihai Antonescu, dădea aceste directive celor ce administrau provinciile recuperate de la URSS: „Ne găsim în momentul istoric cel mai favorabil şi mai larg pentru o totală descătuşare etnică, pentru o revizuire naţională şi pentru purificarea neamului nostru de toate acele elemente străine sufletului lui, care au crescut ca vâscul, ca să-i întunece viitorul…astfel, rezultatele recensământului populaţiei vor orienta desăvârşirea operei de purificare etnică şi socială a acestor provincii româneşti... Purificarea etnică se va desfăşura prin îndepărtarea sau izolarea în tabere de muncă, în locuri unde nu-şi vor mai putea exercita influenţele nefaste, a tuturor evreilor, cât şi a celorlalţi străini de neam a căror atitudine este indoielnică. Dacă va fi nevoie, pentru desăvârşirea operei de purificare etnică, guvernămintele provinciale vor aviza şi măsurile de migraţiune forţată a elementului evreiesc şi a tuturor celorlalte elemente străine, care trebuie trecute peste graniţă”

Însă purificarea etnică a ajuns să includă și alte metode. Două momente concrete ale crimelor comise de români contra evreilor apar în Iași în iunie 1941 când autoritățile române declanșează un pogrom masiv contra evreilor din Iași (30% din populația Iașiului era de origine evreiască în 1930), soldat cu peste 13.000 morți, conform documentelor statului român. Și la București, Galați și alte localități au loc asemenea pogromuri. Peste câteva luni, în octombrie 1941, la Odesa (în Ucraina de azi), trupele române ucid 25.000 evrei ca represalii pentru sabotarea clădirii comandamentului militar. Iată ce indica mareșalul Antonescu, șeful statului, în acel context: „Toți evreii să fie readuși în lagăre, preferabil în cele din Basarabia, fiindcă de acolo îi voi împinge în Transnistria, imediat ce mă voi degaja de actualele griji. Trebue să se înțeleagă de toți, că nu este luptă cu slavii, ci cu evreii. Este o luptă pe viață și pe moarte.”

Istoricul Florin Constantiniu spunea: „Politica lui Ion Antonescu din anii 1941-1942 prezintă trăsături specifice țărilor din spațiul Holocaustului: o politică de stat antisemită, ca și deportarea și exterminarea evreilor. Populația evreiască a fost supusă unei politici nemiloase care a urmărit să o îndepărteze din viața publică. Deportările și execuțiile au lovit mai ales pe evreii din Basarabia și Bucovina. În "vechiul regat", Pogromul de la Iași și trenurile morții au fost episoadele cele mai tragice".

Pentru a afla adevărul despre Holocaustul în România, Președintele Iliescu a înființat în 2003 Comisia internațională pentru studierea Holocaustului în România, pentru a studia documentele vremii și a intervieva supraviețuitorii. Un an mai târziu, concluzia acestei comisii (Raportul Elie Wiesel) a fost că ”numărul total al evreilor români și ucraineni care au pierit în teritoriile aflate sub administrație româneascã este între 280.000 și 380.000”, în special în Transnistria, sub patronajul regimului mareșalului Antonescu. Raportul comisiei a fost asumat de statul român în totalitate. Practic, România și-a omorât jumătate din populația sa evreiască în timpul celui de-al doilea război mondial. Suplimentar, au fost uciși alți evrei în partea din Ardeal cedată către Ungaria, dar de administrația maghiară. Cu toate acestea, chiar și în prezent sunt lideri de opinie care neagă Holocaustul sau minimalizează responsabilitatea românilor în acest genocid.

Există însă și lumină în acest domeniu întunecat al istoriei noastre. În 2010, de la pupitrul prezidențial de la Cotroceni, președintele israelian Shimon Peres a mulțumit românilor pentru salvarea a 400.000 evrei ce au emigrat apoi în Israel. Și la muzeul Holocaustului din Ierusalim există o secțiune dedicată Drepților între popoare, unde sunt onorați și români care, riscându-și viața în acei ani grei de război, au ajutat evreii.

România și statul modern Israel

România devenită comunistă a recunoscut rapid statul Israel după înființarea sa în mai 1948, la doar o lună stabilindu-se relații diplomatice între noi și statul evreu. Însă în anii următori, ca urmare a polarizării marilor puteri în cadrul războiului rece, URSS începe să susțină în special partea arabă, iar România, aflată în sfera de influență a Moscovei, îi urmează pilda, apărând tensiuni în relația bilaterală, în special ca urmare a a refuzului autorităților române de a permite emigrarea evreilor români rămași către noul stat Israel și războiului din 1956 între Israel (susținut de Franța și Marea Britanie) și Egipt, așa numita criză a Suezului. În general, statele comuniste susțineau cauza arabă, percepând statul evreu ca un implant imperialist în regiune, susținut de americani.

Însă după preluarea puterii de către Ceaușescu, lucrurile se schimbă oarecum. În 1965, acesta adoptă așa numita Declarație de independență în politica externă, detașându-se de celălalte state comuniste obediente față de Moscova, interpretată de URSS ca o sfidare. În 1967, cu ocazia războiului de șase zile între evrei și arabi, România face notă discordantă față de toate statele comuniste care condamnă “agresiunea” israeliană și rup relațiile diplomatice cu acesta, refuzând să le urmeze exemplul, și menținând relații cu statul evreu. Poziția României a fost motivată atât pe faptul că în preludiul războiului de 6 zile arabii amenințau cu ștergerea de pe hartă a Israelului, lucru considerat inacceptabil de către români care considerau astfel responsabilitatea pentru război ca fiind împărțită între arabi și evrei, dar a contat în egală măsură și ca refuz de subordonare față de politica URSS, precum și ambiția personală a lui Ceaușescu de a fi un mare om de stat.

Ca urmare a poziției radical diferite față de blocul comunist în contextul conflictului israeliano-arab, prestigiul internațional al lui Ceaușescu și al României crește, în special în lumea occidentală, Israel și în China. Iar relațiile cu Israelul se îmbunătățesc. Ceaușescu, deși comunist, va căuta să se afirme ca un nealiniat între cele două blocuri opozante în războiul rece și va căuta să se poziționeze ca mediator în conflictele din Orientul Mijlociu.

În 1978, președintele american Carter îl menționează explicit pe Ceaușescu ca fiind factorul determinant în intermedierea vizitei istorice a președintelui egiptean Anwar Sadat la Ierusalim, moment în care Israelul încheie pacea cu Egiptul.

Din 1972, între Yasser Arafat (lider al OEP) și Ceaușescu se dezvoltă o prietenie politică, deși la acel moment, scopul clar declarat al lui Arafat era distrugerea Israelului. România e și una din primele țări din lume care recunoaște oficial Organizația pentru Eliberarea Palestinei, găzduind și o ambasadă palestiniană la București. Gradual, poziția României comuniste se mută spre sprijinirea luptei palestinienilor. Luptători palestinieni sunt antrenați de Securitate, ofițeri palestinieni se pregătesc la Academia militară română, răniți palestinieni ajung să fie tratați în spitale românești, cheltuielile pentru toate acestea fiind plătite de statul român.

Jucând cartea sprijinului pentru cauza palestiniană, cauză ce unea țările arabe, Ceaușescu dezvoltă de asemenea relații strânse și cu alți lideri din Egipt, Siria, Libia, Tunisia, Irak și alte țări din lumea arabă. Dar menține și relații bune cu statul evreu, având întâlniri la vârf cu premieri și lideri de vârf israelieni: Golda Meir, Menachem Begin, Moshe Dayan, Shimon Peres, Ezer Weizmann, Yitzhak Shamir.

Poziția României comuniste a fost de susținere a procesului de pace între evrei și arabi, între evrei și palestinieni. Ceaușescu susținea retragerea Israelului în granițele anterioare războiului din 1967, dar și condamna politicile extremiste și acțiunile teroriste palestiniene față de Israel, militând pentru o soluționare pașnică a conflictului israeliano-palestinian. Aceasta rămâne politica sa, el fiind activ în medierea arabo-palestiniano-israeliană până la revoluția anticomunistă din 1989.

După revoluția din 1989

După revoluție, rolul României în relațiile israeliano-arabe a fost mult diminuat, însă, pe fond, abordarea României rămâne aceeași ca în comunism. În prezent, România recunoaște statul palestinian și cel evreu, încercând să păstreze echidistanţa între palestinieni şi israelieni.

În zilele noastre, prin fostul președinte Băsescu, statul român și-a exprimat susținerea pentru Israel în aceste vremuri tulburi, amenințat de 70 de ani cu un nou holocaust arabo-islamic. Și președintele Iohannis a avut întâlniri cu liderii evrei, pentru întărirea relațiilor româno-israeliene.

În 2011 și 2012, în cadrul a două voturi la ONU privind recunoașterea Palestinei ca membru UNESCO, respectiv stat membru al ONU (ca stat independent în frontierele anterioare războiului din 1967, cu capitala la Ierusalimul de Est), România s-a abținut de la vot. Israelul s-a pronunțat împotrivă, revendicând și el Ierusalimul ca și capitală a statului evreu.

România, ca multe alte state, nu recunoaște transferarea capitalei Israelului la Ierusalim, menținând ambasada în Tel Aviv, având de asemenea consulate onorifice în Ierusalim și alte două orașe israeliene, Haifa și Beer Sheva.

Conform statisticilor oficiale ale statului evreu în 2011, în Israel trăiesc 86.200 cetăţeni născuţi în România, precum şi 125.800 de urmaşi ai familiilor originare din Romania născuţi în Israel, astfel încât se poate vorbi de un număr de 212.000 de persoane de evrei cu rădăcini în România.

În perioada 1959-1989 (ca și în cazul șvabilor și sașilor cumpărați pe bani de Germania federală),statul român a vândut aproape 200.000 de etnici evrei, pentru care Israel a plătit sume importante în valută forte și alte compensații. În România, la recensământul din 2011, doar 3.271 de persoane s-au declarat evrei, față de cei 728.115 din 1930.

Un lucru interesant e și faptul că linia melodică a imnului național al Israelului, Hatikvah, e inspirată după un cântec din folclorul românesc. Ascultați-o mai jos, ilustrată cu imagini din Israel.

Hatikvah from CBN Documentaries on Vimeo.