Donează     Rugăciune       TV LIVE                          

Israel si natiunile in cadrul istoriei Bisericii

Aș vrea să ridic o întrebare care m-a preocupat foarte mult și continuă să mă preocupe: De ce, ca și creștini reformați, și în mod deosebit ca și creștini evanghelici, ne este atât de greu să înțelegem că pe lângă dimensiunea lucrării de răscumpărare individuale a lui Dumnezeu există și o dimensiune colectivă? Trei gânduri legate de acest aspect:

Promisiunile lui Dumnezeu pentru „întreg Israelul” rămân valabile pentru mulți

Încă din perioada părinților Bisericii, de exemplu din secolul al II-lea până în secolul al V-lea, Biserica a negat că Israelul ar avea o importanță de durată înaintea lui Dumnezeu. Era o învățătură obișnuită cum că Biserica a înlocuit Israelul o dată pentru totdeauna („teologia înlocuirii”).

De la Augustin până la Luther, și până la tânărul Karl Barth (care mai târziu și-a schimbat părerea), „taina” lui Pavel din Romani 11:25ff era pur și simplu greu de crezut, și anume, că „întreg Israelul” va fi mântuit. Fiecare evreu în parte? Da. Dar întreaga națiune? E imposibil! Mulți credincioși, învățători ai Scripturii și teologi se confruntă cu aceeași problemă. 

Extras din cartea:
coperta-israel-natiunile-si-valea-judecatii
Comandă cartea Capitol gratuit

Această problemă apare de obicei din cauza nesiguranței de a înțelege diferite trăsături ale legământului avraamic și legământului sinaitic: legământul avraamic este veșnic și legământul sinaitic nu este veșnic. La timpul hotărât de Dumnezeu va fi înlocuit de noul legământ (Romani 11:25-27):

„Fraților, pentru ca să nu vă socotiți singuri înțelepți, nu vreau să nu știți taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ține până va intra numărul deplin al Neamurilor. Și atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: «Izbăvitorul va veni din Sion și va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi șterge păcatele.»”

Evreii au avut parte de nenumărate necazuri, respingeri, persecuție, moarte în așa-zisa Europă „creștină” timp de peste 1.500 de ani, culminând cu Holocaustul. Principalii vinovați pentru persecutarea evreilor au fost creștinii și bisericile creștine din Europa. Există studii care au descoperit, că pe parcursul acestor 1.500 de ani, au fost uciși la fel de mulți evrei ca și în timpul Holocaustului: milioane. Unul dintre principalele motive care au cauzat acest lucru au fost învățăturile teologice problematice din perioada Părinților Bisericii care au trasat calea pentru mai multe generații ale Bisericii Europene și care au repercursiuni chiar și în zilele noastre. 

Unde nu a existat viziunea promisiunilor lui Dumnezeu pentru „întreg Israelul”, aceasta nu a fost văzută ca și criteriu permanent și valid al binecuvântării sau blestemului lui Dumnezeu în ce privește națiunile. Această revelație a fost clasificată ca „discontinuitate”, ca aparținând Vechiului Testament, pierzându-și relevanța pentru prezent și viitor, de exemplu, fără relevanță în Noul Testament. 

„Schimbarea constantiniană” și împărăția de o mie de ani

Acestei „lacune” i s-a mai adăugat încă una. Augustin, unul dintre cei mai importanți părinți ai Bisericii și teologi ai Bisericii Răsăritene (ex.: Biserica Romano-Catolică în comparație cu Biserica Ortodoxă din Europa de Est) a vorbit în cartea sa, „Despre Cetatea lui Dumnezeu” despre un catastrofal moment decisiv. El a afirmat că victoria creștinismului în Imperiul Roman (începând cu împăratul Constantin la începutul secolului al IV-lea) anunță „împărăția de o mie de ani” despre care vorbește Biblia. 

Unele dintre consecințele teologiei înlocuirii sunt prezentate de către Augustin: Israelul a fost înlocuit de Biserică. Mesia a fost înlocuit de Papa și Ierusalimul a fost înlocuit de Roma. Și mai mult, promisiunile împărăției lui Mesia nu mai sunt păstrate pentru viitor - perioada ce urmează după a doua venire a lui Isus - ci se aplică prezentului. Acesta a fost principalul motiv pentru care Biserica Catolică medievală și-a însușit caracteristici ideologice, dictatoriale și militante. Obiectivul era să înființeze Paradisul pe pământ fără Mesia și fără Sionul răscumpărat (Israel, Ierusalim).

O consecință a acestui lucru au fost nenumăratele războaie și conflicte din Evul Mediu, purtate în numele creștinismului. Acestea nu au încetat automat, pretutindeni după Reformă. Nu trebuie să ne gândim decât la dezastruosul Război de 30 de ani desfășurat între 1618-1648, în care aproape o treime din populația Europei Centrale a fost ucisă – și aceasta într-un conflict între statele catolice și prostestante și conducătorii acestora.

Alfa Omega TVMoștenirea pietismului

În ciuda acestui context, a fost ceva absolut de înțeles, ca să nu mai spunem și corect din punct de vedere spiritual și istoric, că mișcările pietiste de trezire desfășurate din secolul al XVI-lea și până în secolul al XVIII-lea au început prin transferarea atenției dinspre presiunea socială și culturală înspre relația personală dintre individ și Isus. Acest lucru a adus mari binecuvântări. Multe dintre trezirile la nivelul creștinismului din secolul al XIX-lea și al XX-lea se caracterizează prin acest aspect al moștenirii pietismului. Pietismul se centrează pe mântuirea individuală, atât a credinciosului cât și a celui de lângă el, subliniază importanța evanghelizării, misiunii și a unei forme corespunzătoare de ucenicie.  

Totuși, în timp ce acest lucru era potrivit și necesar pentru corectarea spirituală și istorică a ceea ce s-a întâmplat în istoria Bisericii, nu trebuie să trecem cu vederea că „lacuna” cu privire la Israel nu a fost depășită de reformă și nici de mișcările de trezire pietiste ca întreg. Au fost câteva excepții considerabile, mai ales în zonele calvinismului și mișcării Fraților, care și-au răspândit influența în Lumea Nouă (Statele Unite ale Americii, Canada și Noua Zeelandă). În Europa, totuși, astfel de excepții au rămas nesemnificative - chiar și până în ziua de astăzi.  

Dacă luăm în considerare acești trei factori, atunci începem să înțelegem cum „întrebările despre Israel” și întrebările legate de relevanța planului de mântuire a națiunilor, ex.: dimensiunile colective ale binecuvântării și ale blestemului, au ajuns să fie o carte închisă pentru mulți creștini din Europa (și pentru alții din lumea întreagă care erau puternic influențați de Europa) și a rămas la fel.  

Înainte să continuăm, aș vrea să ridic o întrebare care m-a preocupat foarte mult și continuă să mă preocupe: De ce, ca și creștini reformați, și în mod deosebit ca și creștini evanghelici, ne este atât de greu să înțelegem că pe lângă dimensiunea lucrării de răscumpărare individuale a lui Dumnezeu există și o dimensiune colectivă? Trei gânduri legate de acest aspect:
 
Promisiunile lui Dumnezeu pentru „întreg Israelul” rămân valabile pentru mulți
 
Încă din perioada părinților Bisericii, de exemplu din secolul al II-lea până în secolul al V-lea, Biserica a negat că Israelul ar avea o importanță de durată înaintea lui Dumnezeu. Era o învățătură obișnuită cum că Biserica a înlocuit Israelul o dată pentru totdeauna („teologia înlocuirii”).
De la Augustin până la Luther, și până la tânărul Karl Barth (care mai târziu și-a schimbat părerea), „taina” lui Pavel din Romani 11:25ff era pur și simplu greu de crezut, și anume, că „întreg Israelul” va fi mântuit. Fiecare evreu în parte? Da. Dar întreaga națiune? E imposibil! Mulți credincioși, învățători ai Scripturii și teologi se confruntă cu aceeași problemă. 
Această problemă apare de obicei din cauza nesiguranței de a înțelege diferite trăsături ale legământului avraamic și legământului sinaitic: legământul avraamic este veșnic și legământul sinaitic nu este veșnic. La timpul hotărât de Dumnezeu va fi înlocuit de noul legământ (Romani 11:25-27):
 
„Fraților, pentru ca să nu vă socotiți singuri înțelepți, nu vreau să nu știți taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ține până va intra numărul deplin al Neamurilor. Și atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: «Izbăvitorul va veni din Sion și va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi șterge păcatele.»”
 
Evreii au avut parte de nenumărate necazuri, respingeri, persecuție, moarte în așa-zisa Europă „creștină” timp de peste 1.500 de ani, culminând cu Holocaustul. Principalii vinovați pentru persecutarea evreilor au fost creștinii și bisericile creștine din Europa. Există studii care au descoperit, că pe parcursul acestor 1.500 de ani, au fost uciși la fel de mulți evrei ca și în timpul Holocaustului: milioane. Unul dintre principalele motive care au cauzat acest lucru au fost învățăturile teologice problematice din perioada Părinților Bisericii care au trasat calea pentru mai multe generații ale Bisericii Europene și care au repercursiuni chiar și în zilele noastre. 
Unde nu a existat viziunea promisiunilor lui Dumnezeu pentru „întreg Israelul”, aceasta nu a fost văzută ca și criteriu permanent și valid al binecuvântării sau blestemului lui Dumnezeu în ce privește națiunile. Această revelație a fost clasificată ca „discontinuitate”, ca aparținând Vechiului Testament, pierzându-și relevanța pentru prezent și viitor, de exemplu, fără relevanță în Noul Testament. 
 
„Schimbarea constantiniană” și împărăția de 
o mie de ani
Acestei „lacune” i s-a mai adăugat încă una. Augustin, unul dintre cei mai importanți părinți ai Bisericii și teologi ai Bisericii Răsăritene (ex.: Biserica Romano-Catolică în comparație cu Biserica Ortodoxă din Europa de Est) a vorbit în cartea sa, „Despre Cetatea lui Dumnezeu” despre un catastrofal moment decisiv. El a afirmat că victoria creștinismului în Imperiul Roman (începând cu împăratul Constantin la începutul secolului al IV-lea) anunță „împărăția de o mie de ani” despre care vorbește Biblia. 
Unele dintre consecințele teologiei înlocuirii sunt prezentate de către Augustin: Israelul a fost înlocuit de Biserică. Mesia a fost înlocuit de Papa și Ierusalimul a fost înlocuit de Roma. Și mai mult, promisiunile împărăției lui Mesia nu mai sunt păstrate pentru viitor - perioada ce urmează după a doua venire a lui Isus - ci se aplică prezentului. Acesta a fost principalul motiv pentru care Biserica Catolică medievală și-a însușit caracteristici ideologice, dictatoriale și militante. Obiectivul era să înființeze Paradisul pe pământ fără Mesia și fără Sionul răscumpărat (Israel, Ierusalim).
Una dintre consecințele acestui fapt au fost nenumăratele războaie și conflicte ale Evului Mediu, în numele creștinismului. Aceste lucruri nu s-au încheiat peste tot în urma reformei. Aici intră și Războiul de Treizeci de Ani, din 1618-1648, în care a murit o treime din populația Europei Centrale- și aceasta s-a întâmplat în urma unui conflict între statele și conducerile catolice și protestante.
O consecință a acestui lucru au fost nenumăratele războaie și conflicte din Evul Mediu, purtate în numele creștinismului. Acestea nu au încetat automat, pretutindeni după Reformă. Nu trebuie să ne gândim decât la dezastruosul Război de 30 de ani desfășurat între 1618-1648, în care aproape o treime din populația Europei Centrale a fost ucisă – și aceasta într-un conflict între statele catolice și prostestante și conducătorii acestora.
 
Moștenirea pietismului
 
În ciuda acestui context, a fost ceva absolut de înțeles, ca să nu mai spunem și corect din punct de vedere spiritual și istoric, că mișcările pietiste de trezire desfășurate din secolul al XVI-lea și până în secolul al XVIII-lea au început prin transferarea atenției dinspre presiunea socială și culturală înspre relația personală dintre individ și Isus. Acest lucru a adus mari binecuvântări. Multe dintre trezirile la nivelul creștinismului din secolul al XIX-lea și al XX-lea se caracterizează prin acest aspect al moștenirii pietismului. Pietismul se centrează pe mântuirea individuală, atât a credinciosului cât și a celui de lângă el, subliniază importanța evanghelizării, misiunii și a unei forme corespunzătoare de ucenicie.  
Totuși, în timp ce acest lucru era potrivit și necesar pentru corectarea spirituală și istorică a ceea ce s-a întâmplat în istoria Bisericii, nu trebuie să trecem cu vederea că „lacuna” cu privire la Israel nu a fost depășită de reformă și nici de mișcările de trezire pietiste ca întreg. Au fost câteva excepții considerabile, mai ales în zonele calvinismului și mișcării Fraților, care și-au răspândit influența în Lumea Nouă (Statele Unite ale Americii, Canada și Noua Zeelandă). În Europa, totuși, astfel de excepții au rămas nesemnificative - chiar și până în ziua de astăzi.  
Dacă luăm în considerare acești trei factori, atunci începem să înțelegem cum „întrebările despre Israel” și întrebările legate de relevanța planului de mântuire a națiunilor, ex.: dimensiunile colective ale binecuvântării și ale blestemului, au ajuns să fie o carte închisă pentru mulți creștini din Europa (și pentru alții din lumea întreagă care erau puternic influențați de Europa) și a rămas la fel.  
 
Doneaza - sustine Alfa Omega TV
x