Documentarul Speranta – Golda Meir
Astăzi vă prezentăm un program special din documentarul CBN despre formarea statului modern Israel, „Speranța”.
Înainte de declararea independenței Israelului, liderul evreu David Ben-Gurion a avut împotriviri din toate părțile. Americanii refuzau să susțină înființarea unui stat evreiesc, arabii amenințau cu războiul, până și cabinetul lui Ben-Gurion era dezbinat.
Singura speranță de pace a Israelului cu arabii depindea de o fostă învățătoare din Wisconsin, o femeie pe care Ben-Gurion avea să o numească, mai târziu, „cel mai bun om din cabinetul său”.
Cu siguranță, ea a fost unul dintre fondatorii Israelului, unul dintre făuritorii Israelului. În multe privințe, ea a fost locotenentul șef al lui Ben-Gurion.
Era o femeie extraordinară din multe privințe, o femeie a contradicțiilor. Putea fi minunată fermecătoare, charismatică, foarte prietenoasă și foarte meticuloasă. Pe de altă parte, putea fi rigidă, inflexibilă, dificilă, dogmatică, agresivă, certăreață... Presupun că aceste calități facun lider puternic.
Golda Mabowitz s-a născut în Kiev, în 1898. Când avea opt ani, familia ei s-a mutat în America pentru a scăpa de masacrul răspândit prin Imperiul Rus. S-au stabilit în Milwaukee, un oraș cu o comunitate evreiască înfloritoare. Însă nici în America viața nu a fost ușoară.
Ea nu a avut o copilărie ușoară. A crescut într-o casă cu femei. Nu exista un bărbat în casa lor. Tatăl ei plecase în America cu câțiva ani înainte ca ele să i se alăture. În casă era enorm de multă gâlceavă, ceartă, erau țipete și urlete. Acest lucru a învățat-o pe Gold să fie răbdătoare. A mai învățat-o că, dacă poți să rezolvi lucrurile în liniște, să o faci.
La 11 ani, Golda avea deja un dar pentru politică. Când a aflat că erau copii în școală prea săraci să-și cumpere cărțile, s-a hotărât să-i ajute. Golda a vorbit cu administratorul unei săli de concerte să o lase să o folosească gratis. Ea și prietenele ei au organizat o seară de strângere de fonduri în care Golda a cerut publicului ajutor. În acea seară, s-au strâns suficienți bani pentru cărți pentru toți copiii din școală. Era foarte eficientă pentru că vorbea din inimă și pentru că știa cum să se relaționeze la oameni. Așadar, a excelat în domeniul strângerii de fonduri toată viața.
Tânăra Golda era și ambițioasă și aventurieră, calități pe care părinții ei nu le apreciau. Odată, în familie a avut loc o ceartă serioasă. Ea voia să meargă la liceu, dar familia i-a zis: „Nu ! La ce bun? De ce vrei să mergi la liceu? Caută-ți de lucru și, când vine vremea, vei găsi un bărbat potrivit cu care te vei căsători și vei avea o familie."
La doar 15 ani, Golda a luat lucrurile în propriile mâini. A fugit de acasă și a mers să locuiască cu sora ei în Denver. Acolo a auzit despre sionism pentru prima dată. Foarte curând, ideea de a trăi în Israel a preocupat-o enorm.
În Denver, l-a întâlnit pe viitorul ei soț. În Denver l-a întâlnit pe Morris Meyerson, despre care îmi amintesc că era un om de treabă. S-au îndrăgostit. El i-a deschis lumea literaturii, muzicii, teatrului, lucruri pe care ea nu le avusese niciodată acasă. După doi ani, Golda s-a întors acasă, în Milwaukee, unde și-a terminat școala. Apoi, a lucrat ca învățătoare. A fost de acord să se mărite cu Morris Meyerson, al cărui nume îl va schimba în „Meir”, o variantă ebraică.
Tragedia a fost că ea a impus două lucruri în căsnicia lor: „Vom emigra în Israel și vom locui într-un kibbutz.” El ura ambele propuneri. El nu era sionist, dar ea l-a tras după ea în Israel.
În 1921, cuplul s-a așezat aici, în kibbutzul Merhavia din Valea Izreel. Viața era grea, dar Goldei îi plăcea enorm munca fizică. Ea culegea migdale, planta copaci și devenise expertă în creșterea găinilor. De asemenea, a revoluționat bucătăria comunitară, în care celelalte femei refuzau să lucreze. Acestea aveau impresia că lucrul în bucătărie era sub nivelul lor și cereau să li se dea aceleași slujbe ca bărbaților. „Nu puteam înțelege deloc pentru ce era toată zarva aceea. De ce este mai bine să lucrezi în grajd, să dai de mâncare la vaci, decât să gătești pentru prietenii tăi? Răspunsul niciuneia nu m-a convins, așa că eu îmi vedeam de treabă, îngrijindu-mă de calitatea hranei și nu de emanciparea feminină.”
Morris, soțul ei, nu împărtășea aceeași dragoste pentru viața din kibbutz. S-a îmbolnăvit de malarie și Golda a fost de acord să se mute cu el în Ierusalim. Pentru a ajuta cu plata cheltuielilor, și-a găsit de lucru în sindicatul muncii evreiesc și, foarte repede, a ajuns printre cei mari. În timp ce cariera ei înflorea, căsătoria ei se destrăma. Nu au divorțat, dar s-au despărțit și au trăit separat. Au încercat să-și refacă mariajul având copii, dar aceasta nu i-a ajutat. Au rămas prieteni foarte buni și el se implica în creșterea copiilor.
Ea s-a implicat în politică din 1922 – 1923 și a rămas în politica Israelului timp de 50 de ani, în sindicat și în agenția evreiască, în Guvernul Israelului, în Partidul Muncii, ea fiind unul dintre fondatorii Partidului Muncii. Pe la mijlocul anilor `30, Golda făcea parte din cercul restrâns al lui David Ben-Gurion care avea să devină primul prim-ministru al Israelului. El a văzut-o ca pe unul dintre locotenenții lui de încredere.
Odată, au avut o neînțelegere legat de împărțirea țării, în 1937. Englezii le-au oferit un fel de împărțire și el a zis: „Ia ce ți s-a oferit. Există o șansă de a-i salva pe evreii din Germania.” Ea și alții au zis: „Nu ! Ni s-a promis toată țara!” Câțiva ani mai târziu, ea a avut curajul să spună: „Noi am greșit. El a avut dreptate.”
După cel de-Al Doilea Război Mondial, una dintre prioritățile Agenției Evreiești era să-i ajute pe supraviețuitorii Holocaustului să ajungă în Palestina, un scop care a fost oprit de englezi la orice pas. Pe la sfârșitul anului 1947, peste 40 000 de refugiați evrei erau ținuți în taberele englezești din Cipru. Sute de copii nu mai aveau șansa să supraviețuiască iernii următoare sau tifosului. Astfel, Meir a mers în Cipru pentru a negocia eliberarea lor.
„Taberele erau mult mai deprimante decât mi-am imaginat. Într-o tabără, câțiva copilași mici au venit la mine cu un buchet de flori din hârtie. De atunci, am primit multe buchete de flori, dar niciodată nu am fost atât de mișcată cum am fost când am primit acele flori, în Cipru, de la niște copii care probabil au uitat, dacă au știut vreodată, cum arată florile adevărate.”
Golda a cerut de asemenea ca, pe lângă bebeluși, să fie eliberați și orfanii mai mari din tabără. La început, ofițerul englez a ezitat, dar apoi, dintr-odată, s-a răzgândit și a acceptat. „Nu puteam înțelege de ce a acceptat atât de repede, dar mai târziu am aflat că primise o telegramă de la superiorul lui din Ierusalim, care îi spunea: „Fii atent cu doamna Meyerson! Este o persoană formidabilă.”
La scurt timp după vizita lui Meir, Națiunile Unite au votat pentru împărțirea Palestinei în două state: unul arab și unul evreiesc. Din acel moment, a început numărătoarea inversă. La șase luni de la părăsirea țării de către englezi, evreii aveau să-și declare statul și arabii, război.
Ben-Gurion a stabilit o întâlnire cu liderii de seamă ai armatei. El le-a zis: „Vom declara statul Israel. Vreau de la voi o listă cu armele de care aveți nevoie, pentru că va fi război.” Le-a dat câteva ore să o conceapă, iar ei s-au întors cu o listă, pe care erau trecute puști, mitraliere, pistoale, grenade. Uitându-se peste hârtie, le-a aruncat-o înapoi, zicând: „Domnilor, vom merge la război. Vreau o listă cu numărul tancurilor, vaselor de război, avioanelor și tunurilor de care aveți nevoie.” Aceștia s-au uitat unul la altul, s-au ridicat ca și cum învățătorul tocmai le-a dat una după cap, au ieșit și, când au ajuns în hol, au zis: „Ben-Gurion a înnebunit.” Nebun ?!... „Noi vorbim de pistoale și el vorbește despre vase de război. Noi vorbim de gloanțe, el vorbește de tunuri.” Însă el știa ce vorbea.
„Bineînțeles că noi nu eram deloc pregătiți pentru război. Aveam nevoie urgentă de armament, dacă am fi găsit pe cineva care să ni-l vândă. Însă, înainte de a putea cumpăra ceva, aveam nevoie de bani, de milioane de dolari. Exista un singur grup de oameni în lume de la care aveam vreo șansă să primim acești dolari: evreii din America.”
Cei mai mulți membri ai consiliului credeau că Ben-Gurion trebuia să meargă în Statele Unite pentru a strânge fonduri, dar Golda avea o altă idee: „Voi merge eu. Vorbesc fluent engleza și știu cum să vorbesc cu americanii. Nu ne putem lipsi de Ben-Gurion chiar acum. El trebuie să rămână aici. Mă voi descurca. Bine.” Știa exact cum să îi atragă, deși nu-mi place această expresie. Cineva spunea că ea era pentru noi ca și Debora, prorocița, o israeliană luptătoare. Stăpânea bine două limbi pe care evreii de acolo le înțelegeau: engleza și idiș.
Trezorierul Agenției Evreiești era convins că nu vor putea strânge mai mult de șapte-opt milioane, însă, după doar șase săptămâni, Golda s-a întors din State cu 50 de milioane de dolari. Vorbim de dolarii din 1948. Acum, echivalentul ar fi miliarde de dolari. Așa au plătit armele pe care Israelul le-a cumpărat din Cehoslovacia și au câștigat războiul din 1948. Fondurile strânse de ea au acoperit cam o treime din costul războiului din `48. Puțini israelieni au ținut minte asta. Un om care și-a amintit acest lucru a fost Ben-Gurion și l-a menționat cu mai multe ocazii.
Foarte repede, Ben-Gurion mai avea o slujbă pentru Golda: o vizită diplomatică la regele Abdullah al Iordaniei. Cu câteva luni înainte, ea se întâlnise în secret cu Abdullah. Atunci, el i-a promis că nu va lupta împotriva evreilor.
„Existau zvonuri că, în ciuda promisiunii pe care mi-a făcut-o, Abdullah se va alătura Ligii Arabe. I-am trimis un mesaj în care l-am întrebat dacă era adevărat. Răspunsul din Amman a fost rapid și negativ. Mi-a cerut să-mi amintesc trei lucruri: că el era un beduin și, astfel, un om de cuvânt. Era rege și astfel, de două ori un om distins și că niciodată nu își va călca promisiunea făcută unei femei. Cu toții știam însă că lucrurile stăteau altfel.”
10 mai 1948. Cu cinci zile înainte de încheierea Mandatului britanic Englezii ne-au informat că ar fi o idee bună dacă cineva s-ar duce să vorbească cu Abdullah, pentru că acesta se răzgândise. Golda a programat o întâlnire. De data aceasta, Abdullah insista ca ea să meargă în Amman, menționând că el nu va fi responsabil de siguranța ei. Ea s-a îmbrăcat în haine arăbești. Printre cele care au îmbrăcat-o era și mama mea. S-a dus la Haifa împreună cu un bărbat.
Au schimbat mașinile aproape de graniță și un slujitor al regelui a condus-o la Amman. Aceasta s-a întâmplat cu patru zile înainte de Ziua Independenței. Era o femeie foarte curajoasă. Abdullah a fost foarte supărat. Nu i-a plăcut faptul că evreii au trimis o femeie. Mai târziu, el a acuzat că ea a înțeles greșit, dar ea înțelesese foarte bine.
- Maiestate!
- Doamnă Meyerson!
- Vă rog, luați loc!
- Mulțumesc!
- Maiestate, v-ați încălcat promisiunea pe care mi-ați făcut-o?
- Când ți-am făcut acea promisiune, am crezut că sunt în controlul destinului meu. Acum sunt doar unul dintre cele cinci state. De ce vă grăbiți să vă declarați independența?
- Maiestate, am așteptat 2 000 de ani pentru a avea propriul stat. Nu cred că aceasta e grabă deloc.Nu înțelegeți că noi suntem singurii voștri aliați în această regiune?
- Ce să fac? Nu depinde de mine.
- Trebuie să știți că, dacă ni se declară război, vom lupta! Și vom câștiga!
- De ce nu mai așteptați câțiva ani? Renunțați la cererea voastră
de a avea un stat. Eu voi prelua controlul asupra întregii regiuni și voi veți fi în parlamentul meu. Vă voi purta de grijă și nu va exista război.
- Știți cât de greu am muncit pentru aceasta! Credeți că am lucrat atât pentru un scaun într-un parlament străin? Maiestate, dacă nu ne oferiți mai mult de atât, atunci va fi război și noi îl vom câștiga.
- Atunci, poate ne vom mai întâlni... după război.
- Shalom!
Salaam Aleikum!
„Nu l-am mai revăzut pe Abdullah vreodată.”
12 mai 1948. „Dimineața următoare a avut loc o întâlnire și am știut că Ben-Gurion va fi acolo. Când am intrat în încăpere, el și-a ridicat capul și s-a uitat la mine. M-am așezat și am scris pe o hârtie: „Nu a mers. Va fi război.”
În două zile, trebuia să luăm o decizie finală. Ben-Gurion i-a chemat pe doi lideri Haganah pentru o ultimă evaluare militară. Răspunsurile lor erau identice și înspăimântătoare.”
- Care sunt punctele tari ale Haganah în momentul de față?
- Avem 35 000 de luptători instruiți, însă mai puțin de 20 000 dintre ei sunt înarmați. Tancurile și avioanele pe care le-am cumpărat nu au ajuns încă.
- Și arabii?
- Dacă Abdullah intră cu armata lui, ei sunt 100 000. Toți sunt înarmați și instruiți de englezi.
- Voi ce credeți?
- Noi putem fi siguri doar de două lucruri. Pe 15 mai, englezii vor pleca de aici și arabii ne vor invada.
- Și apoi?
- Tot ce pot să spun e că șansa noastră e de 50%. E posibil să câștigăm, dar și să pierdem.
„În acea notă `optimistă”, s-a decis printr-un vot de șase la patru, că vineri, pe 14 mai 1948, vom declara statalitatea Israelului.
Israelul avea să se nască înconjurat de cinci națiuni arabe, gata să-l înghită.”
Știre difuzată în emisiunea Jerusalem Dateline 202 - 28 octombrie 2017, la Alfa Omega TV.
Ultimele stiri creștine: http://alfaomega.tv/stiri