Ce ne arata dovezile - 5 - Limbajul vietii

Până la începutul anilor 60, majoritatea savanților excluseseră posibilitatea ca reacțiile chimice întâmplătoare din apele primordiale de la începutul pământului să fi produs vreodată molecule proteice complexe și primele celule vii. În ciuda limitărilor date de întâmplare, cercetătorii preocupați de originea vieții au continuat să caute un proces natural care să fi generat prima formă de viață.

Între anii 60-80, Dean Kenyon a fost un teoretician de seamă al evoluției chimice. Asemenea altor colegi, a încercat să explice apariția vieții pe pământ în urma unor procese naturale. În 1969, Kenyon a scris în colaborare cartea Predestinarea chimică, în care prezenta o uimitoare explicație naturalistă pentru originea moleculelor proteice complexe, principalele componente ale celulelor vii.

Kenyon scria: „Viața putea fi predestinată biochimic de proprietățile de atracție care există între componentele chimice, în special, între aminoacizi și proteine."

Kenyon a susținut că proprietățile chimice ale aminoacizilor au determinat atracția între ei, formând lanțuri lungi, care au devenit prima proteină, cea mai importantă componentă a celulei vii. Aceasta însemna că viața era inevitabilă, predestinată de nimic altceva decât de chimie.

Mulți oameni de știință au îmbrățișat ideile lui Kenyon și, în următorii 20 de ani, ``Predestinarea biochimică`` a devenit cel mai căutat text asupra teoriei evoluției biochimice. Totuși, după cinci ani de la publicarea cărții, Kenyon a început să se îndoiască de plauzibilitatea propriei sale teorii.

Kenyon a fost provocat să explice cum au putut fi asamblate primele proteine fără ajutorul instrucțiunilor genetice?

În celulele vii, lanțurile de aminoacizi nu sunt formate direct de forțele de atracție dintre componentele lor, după scenariul lui Kenyon privind începutul lumii. În schimb, o altă moleculă mai mare din interiorul celulei stochează instrucțiuni pentru ordonarea aminoacizilor și a proteinelor. Aceasta se cheamă ``ADN``.

Inițial, Kenyon credea că proteinele au putut să se formeze direct din aminoacizi fără nicio instrucțiune de asamblare a ADN-ului. De aceea așa de mulți savanți au fost încântați de această teorie, dar, cu cât studia mai mult proprietățile aminoacizilor și ale proteinelor, cu atât începea mai mult să se îndoiască de faptul că proteinele pot să se asambleze singure, fără ajutorul ADN-ului. În ADN, Kenyon a întâlnit o moleculă cu o proprietate pe care n-o putea explica cu ajutorul proceselor naturale. Închisă în siguranță într-o structură dublu elicoidală, aceasta este bogată în informații. Ea are forma unei succesiuni precise de substanțe chimice pe care savanții le reprezintă prin literele A, C, T și G: adenină, citozină, timină și guanină.

În limbajul scris, informațiile sunt communicate de o ordine precisă a literelor. În același mod, instrucțiunile necesare ordonării aminoacizilor în proteine sunt transmise de succesiunea substanțelor chimice ordonate de-a lungul coloanei de ADN. Acest cod chimic a fost numit ``limbajul vieții`` și este cel mai comprimat și mai detaliat ansamblu de informații din tot universul.

Asemenea altor savanți axați pe originea vieții, Kenyon a realizat că are două alegeri. Fie să explice de unde vin aceste asamblări de instrucțiuni genetice, fie să explice cum au apărut proteinele direct din aminoacizi, fără ajutorul ADN-ului, în oceanele primordiale. În cele din urmă, a realizat că nu putea să răspundă la niciuna dintre aceste întrebări. Este o problemă majoră să pui laolaltă, într-o celulă microscopică, tot volumul oceanului primitiv, toate sutele de componente moleculare diferite de care e nevoie pentru stabilirea unui ciclu automat.

Așadar, îndoielile vizavi de puterea aminoacizilor de a se ordona, având un anume sens pentru ordinea biologică, puterea de a se aranja de sine stătător, fără ajutorul unui material genetic preexistent, au început să capete sens la sfârșitul anilor `70.

Când Kenyon și-a reevaluat teoria, noile descoperiri biochimice i-au întărit, în continuare, convingerile că aminoacizii nu se puteau autoorganiza în proteine.

Confruntându-se cu mulțimea de dificultăți din propria-i teorie și cu creșterea numărului de informații științifice despre importanța ADN-ului, Kenyon a fost nevoit să recunoască necesitatea absolută a informației genetice.

Pentru Dean Kenyon, o altă întrebare a devenit centrul cercetării originilor vieții: care a fost sursa informației biologice în ADN?

Dacă cineva ar putea descoperi originea mesajelor codificate în cadrul mecanismului viu, am ajunge la ceva ce ne oferă mult mai multă satisfacție intelectuală decât teoria evoluției chimice. Kenyon avea un număr limitat de opțiuni, dându-și seama că, asemenea întâmplării, și selecția naturală avea o putere creatoare restrânsă.

Prin definiție, selecția naturală nu putea să funcționeze înainte de existența primei celule vii, deoarece ea putea să acționeze doar asupra organismelor capabile să se dividă, celule ce conțin ADN, care își transmit transformările genetice generațiilor viitoare. Fără ADN, nu există diviziune, dar, fără diviziune, nu există selecție naturală.

Prin urmare, nu poți folosi selecția naturală pentru a explica originile ADN-ului, fără a presupune existența lucrului pe care încerci să-l explici. Întâmplarea, selecția naturală și propria sa teorie despre autoorganizare au eșuat în a explica originile informației genetice.

Acum, Kenyon avea o singură alternativă.

În anii următori, de la respingerea lui Kenyon a evoluției chimice, știința a descoperit detaliile unui întreg sistem de procesare a informațiilor care poartă pecetea unui proiect inteligent. Cu ajutorul animației computerizate, putem pătrunde în interiorul celulei pentru a vedea în acțiune acest sistem remarcabil.

După ce pătrundem în centrul celulei, vedem spirale de ADN strâns legate între ele, depozite de instrucțiuni necesare pentru construirea fiecărei proteine din organism.

Într-un proces numit transcriere, un mecanism molecular în primul rând desface o secțiune a spiralelor ADN pentru a expune instrucțiunile genetice necesare asamblării unei molecule proteinice specifice. Apoi, un alt mecanism copiază aceste instrucțiuni pentru a forma o moleculă numită ``mesagerul ARN``.

Când transcrierea este completă, molecula ARN duce informația genetică prin ``porul nuclear complex``, ```paznicul`` porții pentru traficul spre și dinspre nucleul celulei. Mesagerul ARN desfăcut se îndreaptă spre un factor molecular compus din două părți, numit ribozom. După ce se lipește foarte bine, începe procesul de ``traducere``.

În interiorul ribozomului, o linie moleculară de asamblare construiește un lanț succesiv de aminoacizi. Acești aminoacizi sunt transportați din alte părți ale celulei. Apoi sunt legați prin lanțuri, adesea de sute de unități lungime. Aranjarea lor succesivă determină tipul de proteină. Când lanțul este încheiat, el este deplasat din ribozom către un mecanism care are forma unui butoi și care contribuie la modelarea specifică necesară funcționării sale. După ce lanțul se transformă într-o proteină, aceasta este eliberată și condusă de un alt mecanism molecular spre locul exact în care este nevoie de ea.

Este de-a dreptul uluitor să percepi la acest nivel dimensional operațiuni de diviziune atât de bine armonizate! În mod cert, acestea poartă pecetea unui proiect inteligent și a unei creații.

Avem detaliile unui domeniu molecular foarte complex de procesare a informațiilor genetice. Este exact acel nou domeniu de genetică moleculară în care vedem cele mai convingătoare dovezi ale creației pe pământ.