În orice civilizație oamenii caută sănătatea, dar și mijloacele prin care să o obțină. Din textele antice și din picturile rupestre reiese faptul că primii chinezi, japonezi, indieni și egipteni se foloseau de tehnica masării picioarelor sau a altor părți ale corpului în scopuri terapeutice. În 1913, un doctor american, pe nume William Fitzgerald, a introdus în Occident tehnica numită terapia zonală.

Chiar dacă el aplica tehnica masajului pe diferite părți ale corpului, în 1930 Eunice Ingham, care a preluat munca doctorului Fitzgerald, a redus zona de masare doar la nivelul tălpilor. Reflexologia a ajuns în Marea Britanie în 1960 prin intermediul lui Doreen Bayly, fosta studentă lui Eunice Ingham. Terapia zonală continuă să fie pentru mulți baza activității terapeutice.

„Reflexele din tălpi sunt de fapt ‘reflectări’ ale părților corpului. Punctele din talpă și relația dintre ele urmează un model logic anatomic, care seamănă foarte bine cu cel al corpului însuși. Reflexele din tălpi corespund exact anatomiei întregului corp prin proiectarea imaginii fizice, reale a corpului. Această imagine este organizată cu ajutorul conceptului de terapie zonală.” (The Complete Guide To Foot Reflexology, K & B Kunz, p. 24.)

PRINCIPII DE BAZĂ

Baza Reflexologiei o constituie cele zece zone de energie în care a împărțit Dr. Fitzgerald corpul. Când sunt masate diferite „zone reflexogene” din tălpi, se crede că ele corespund anumitor zone ale corpului și organelor interne.

S-au trasat hărți ale tălpilor, vizualizând zonele corpului și organele corespondente, fiecare ocupând un anume loc pe suprafața tălpii.

Se crede că „energia vieții”, sau „ch’i” în China și „prana” în India, curge prin aceste zone sau meridiane spre punctele reflexe din tălpi (unii consideră că aceasta ajunge chiar și la mâini). Boala afectează o anumită parte a corpului pentru că meridianul este blocat și „ch’i” nu poate curge.

Reflexoterapeutul stimulează prin masaj zona de pe talpă, unde crede că este blocat meridianul conectat cu zona bolnavă din corp. Se crede că astfel vor fi înlăturate tulburările sau blocajele din alte zone ale corpului, iar „ch’i” va putea curge din nou, aducând vindecare.

Acest concept de energie ascunsă sau ocultă este principiul de bază al filozofiei orientale.

 Se spune că reflexologia produce schimbări fiziologice care, la rândul lor, determină schimbări psiho-emoționale, „reechilibrând” în acest fel corpul, inserând în trup, în minte și în spirit binefacerile gândirii holistice. Conexiunile cu punctele de reflex se fac într-un mod aleatoriu sau „pe ghicite”.

După cum se poate vedea, există anumite asemănări între reflexologie și presopunctură sau acupunctură în sensul că, în ambele practici, se aplică aceeași tehnică, adică presiunea sau stimularea. De asemenea, se presupune că se poate obține vindecare prin ambele tehnici, chiar dacă apăsarea sau stimularea prin înțepare nu respectă „locul tradițional”.

EFECTE

La fel ca în cazul altor terapii, există dorința de a oferi o explicație științifică. Publicația Which? Way to Health, din iunie 1995 conținea un articol cu astfel de explicații. Una dintre teorii este că, atunci când asupra terminațiilor nervoase de la nivelul picioarelor se aplică o presiune, depozitele de cristalin acumulate se împrăștie. Totuși scriitorul Stuart Morris completează:

„Chiar și reflexoterapeuții minimalizează teoria depozitelor de cristalin, pe care o descriu ca fiind o analogie ajutătoare, și nu o explicație științifică.” (p. 86)

Toate încercările de a oferi explicații științifice sunt discreditate în articolul lui Dr. Elvin Adens din august 1988 (citat în Holistic Health, Holistic Hoax de Richard J B Willis).

„Neurochirurgii și anatomiștii au trasat cu grijă toate ramificațiile importante, ganglionii și direcțiile spre componentele centrale și periferice ale sistemului nervos… toate punctele din corp își au reprezentarea în creier, nu în tălpi. Nu există niciun fel de legături ‘reflexe’ neurologice între tălpi și vreun organ important al corpului.” (Reflexology: healing, harmless or hazardous? Ministry, august 1988, p. 25.)

În textele tehnice, nu se face vreo mențiune despre cum s-a ajuns să se facă legătura între talpă și celelalte părți ale corpului. Nu există vreo bază științifică care să susțină această informație, dar se pare că uneori ea funcționează. Se poate ca un pacient să nu fie convins de eficiența acestui tip de tratament, și totuși acesta să dea rezultate. Mai este posibil ca vindecarea să apară și pe baza autosugestiei.

Se spune că tratamentul este benefic pentru diferite boli cronice, de ex. astm, stres și dureri de cap, dar nu este recomandat în probleme structurale, cum ar fi fracturi sau apendicită. Mai este recomandat în tratamentul preventiv pentru întărirea sistemului circulator și astfel, în aparență, crește imunitatea la boli și ajută la dezvoltarea unui organism mai puternic.

Între practicieni există o oarecare contradicție care se referă la zonele din tălpi și din mâini corespund anumitor zone din corp, dar se pare că nu există un plan definitiv în această privință, ci doar trebuie să-l lăsăm pe practician să determine „modelul” individual al pacientului. Se pune accent aici pe importanța aplicării unui tratament adaptat fiecărui individ în parte, pacientul nemaifiind privit ca un „caz” impersonal. E nevoie fie de un instinct, fie de o pricepere de ghicitor din partea practicianului, care să pună un diagnostic și să găsească zonele în care să aplice tratamentul.

CONCLUZII

1. Există o convingere larg răspândită că dacă o practică e folosită de multă vreme înseamnă că este o practică bună sau că poate fi desprinsă de originile ei și folosită ca atare. Un exemplu puternic este practica creștină a cărei longevitate îi întărește originea sănătoasă, însă noi trebuie să cercetăm toate filozofiile și tehnicile.

Totuși e clar că longevitatea sau eficiența unui tratament nu dovedește integritatea practicii. Este nevoie să acordăm o atenție specială situațiilor în care practica își are originile în filozofii incompatibile cu credința creștină, cum e cazul unor culturi orientale. Este contrar poruncilor lui Dumnezeu să ne ocupăm de ceea ce aparent e de folos și inofensiv, dar să ignorăm cercetarea originilor.

Falsurile pot fi utile, dar și atractive, iată de ce trebuie să ne întrebăm care este puterea din spatele lor. E bine de reamintit că vrăjitoria și ghicitul erau practici larg răspândite în Vechiul Testament, dar interzise de Dumnezeu.

2. Forțele spirituale vor da întotdeauna „roade”. Unele din ele pun sub semnul întrebării integritatea activității, dar, chiar și lucrurilor care sunt bune în aparență, trebuie să le verificăm sursele. Îndemnul pentru orice creștin este clar: fără nicio discuție. Unde se practică ghicitul, nu este loc pentru un creștin. Dacă un pacient este tratat prin reflexologie și se face bine e foarte probabil ca însănătoșirea lui să fie atribuită tratamentului, iar pacientul să fie inițiat în alte căutări mai detaliate legate de activitățile spirituale.

3. Oamenilor li se oferă șansa de a experimenta libertatea și viața deplină din creștinism, prin harul mântuitor al lui Isus Cristos. Cunoaștem faptul că oamenii care au ajuns să-L cunoască pe Isus, după ce fuseseră implicați în alte căutări spirituale, au văzut contrastul puternic dintre noua lor credință și alte filozofii spirituale, găsind libertatea în locul sclaviei.

Sursa: Ellel Romania