Sâmbătă, 16 iulie 1054, când rugăciunile de după-masă erau pe punctul să înceapă, cardinalul Humbert, reprezentant al papei Leon al IX-lea, a intrat în catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol și a înaintat până la altar, punând acolo un pergament care declara că Patriarhul Cerularie al Constantinopolului este excomunicat. A ieșit din biserică, și-a scuturat praful de pe picioare și a părăsit orașul. Peste câteva zile, patriarhul îl condamna și el solemn pe cardinal

Secole mai târziu, acest eveniment dramatic a fost considerat ca începutul schismei între Biserica Latină Apuseană și cea Greacă Orientală. E o diviziune care încă separă romano-catolicii de lumea ortodoxă. Dar procesul care a dus la ruptura definitivă a fost de fapt mult mai complex, fără ca un eveniment singular anume să o declanșeze brusc.

CONTEXTUL despărțirii

În 1048, un episcop francez a fost ales ca papa Leon al IX-lea. El și clericii care îl însoțeau la Roma erau determinați să reformeze papalitatea și Biserica. Cinci ani mai devreme, în Constantinopol, ambițiosul Cerularie era numit patriarh.

În anii 1040, au apărut probleme în sudul Italiei, atunci sub stăpânire bizantină. Războinicii normanzi au cucerit regiunea și au înlocuit episcopii greci ai Bisericii Răsăritene cu episcopi latini ai Bisericii Apusene. Existau diferențe privind forma potrivită a liturghiei, căsătoria preoților, pâinea pentru Euharistie, zilele de post și altele au primit o importanță nemaintâlnită.

Când Cerularie a auzit că normanzii interziceau obiceiurile grecești în sudul Italiei, a răspuns în 1052 prin închiderea bisericilor latine din Constantinopol. Apoi, el l-a numit pe episcopul Leon din Ohrid să scrie un atac asupra practicilor latine de folosire a pâinii nedospite și altora. Pentru a rezolva lucrurile, papa Leon l-a trimis la Constantinopol pe cardinalul Humbert, un om lipsit de tact și îngust, convins de autoritatea papală.

La sosirea în orașul imperial, în aprilie 1054, Humbert s-a lansat în critici acide la adresa lui Cerularie. Patriarhul l-a ignorat pe reprezentantul papal. Mânios, Humbert a intrat în catedrală și a pus pe altar bula de excomunicare, apoi s-a întors la Roma convins că a câștigat o victorie pentru Sfântul Scaun.

Deși dramatice, evenimentele din 1054 nu au fost înregistrate de cronicarii vremii de atunci. Negocierile între papă și împăratul bizantin au continuat, în special în ultimele două decenii ale secolului XI, bizantinii căutând ajutor contra turcilor invadatori. În 1095, ca un astfel de ajutor, Papa Urban al II-lea a proclamat prima Cruciadă. Cu siguranță nu era vreo schismă între cele două biserici la acea vreme. În ciuda episoadelor de tensiune și conflict, creștinii răsăriteni și cei apuseni trăiau și se închinau împreună

În a doua jumătate a secolului XII însă, fricțiunile au crescut, cauzate nu atât de diferențele religioase, cât de cele politice și culturale. Răscoale violente contra latinilor au erupt în Constantinopol în 1182, iar în 1204, când liderii bisericilor greacă și latină s-au reunit să discute despre diferențele dintre ei, era deja clar că reprezintă biserici diferite.

Cauzele de fond ale schismei

Ce a cauzat schisma? Nu au fost excomunicările din 1054, sau diferențele de teologie, disciplină sau liturghie, sau conflicte militare sau politice. Acestea au ajutat ca bisericile să se distanțeze una de alta, la fel cum au jucat un rol și prejudecata, înțelegerea greșită, aroganța sau prostia. Mai important decât toate însă era modul în care fiecare Biserică a ajuns să se vadă pe sine însăși.

Reforma din secolul XI din Biserica Apuseană a dus la întărirea autorității papale. Biserica a devenit mai autocratică și centralizată. Bazându-se pe legitimitatea de succesor al Sfântului Petru, papa a pretins jurisdicție peste întreaga Biserică, din Apus dar și din Răsărit. Bizantinii însă vedeau Biserica lor în contextul sistemului imperial. Sursele lor pentru lege și pentru unitate erau consiliile ecumenice și împăratul, pus de către Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor, spirituale și lumești. Ei credeau că bisericile răsăritene s-au bucurat totdeauna de autonomie și respingeau pretenția papală de dominație absolută. Niciuna din părți nu o asculta pe cealaltă.

Încă din secolul al IX-lea, controversele teologice se axau pe purcederea Duhului Sfânt. În Trinitate, Duhul Sfânt purcede doar de la Tatăl, sau de la Tatăl și Fiul (Filioque în latină)? Biserica Apuseană, preocupată de reînvierea ereziei arianismului, adăugase acest cuvânt, filioque, la Crezul din Niceea, afirmând că lămurea o învățătură a Crezului. Grecii însă au protestat la modificarea unilaterală a Crezului și dezaprobau ideea teologică în sine, pentru că părea să reducă atributele individuale ale celor Trei Persoane din Trinitate. În 1439, teologii greci și latini s-au întâlnit la Florența și, după o dezbatere de peste un an, au ajuns la un compromis.

După căderea Imperiului Bizantin în 1453, Biserica Răsăriteană a trăit sub dominație turcească, împărțită în diverse națiuni. Milioane de ortodocși sunt încă separați de catolici. Azi, eforturi mari se fac pentru a rezolva diferențele, dar niciuna din părți nu pare dornică să facă concesiile necesare. Ca rezultat, creștini care împărtășesc aceeași credință și Îl acceptă pe Isus drept Cap al Bisericii, nu pot împărtăși Euharistia Lui împreună.

Articol de George T. Dennis, publicat în Christian History Institute Magazine. Folosit cu permisiune.