Istoria creștinismului este istoria împlinirii unei profeții. Creștinismul a început ca o mică grupare în cadrul iudaismului palestinian. Până la sfârșitul secolului I, aceasta devenise deja o adevărată forță în Imperiul Roman.  Când Isus a murit, guvernatorul roman, Pontius Pilat, a cerut ca următoarele cuvinte: "Isus, Regele Iudeilor" să fie scrise pe crucea Sa în trei limbi: ebraică, greacă și latină. Aceste trei limbi reprezentau trei lumi în care creștinii primari au dus mesajul unui Răscumpărător crucificat și înviat.

Lumea religiei ebraice

Discipol al lui Isus și unul dintre primii evangheliști, apostolul Pavel a fost cel mai mare tălmaci al lui Isus. El era evreu, ca și Isus, dar spre deosebire de ceilalți apostoli, Pavel a fost instruit în cultura clasică. El era membru al elitei evreiești și avea dreptul de a călători liber pe tot cuprinsul Imperiului Roman și al lumii.

Una dintre cele mai importante decizii ale Bisericii Primare a fost includerea Vechiului Testament în Scriptura Creștină. Pe lângă multe altele, acest lucru însemna că Dumnezeul creației, Dumnezeul Legământului, Dumnezeul lui Avram, Isac și Iacov nu era altcineva decât Dumnezeu, Tatăl lui  Mesia, Isus.

Lumea și cultura greacă

Încă din timpul lui Alexandru cel Mare, cu 300 de ani înainte de Hristos, lumea mediterană a fost reunită într-o unitate intelectuală și culturală, pe care noi o numim elenism. S-a trecut la folosirea unei noi limbi grecești, numită koine, sau limbaj comun. Scriitorii Noului Testament au folosit greaca koine pentru a răspândi mesajul lui Isus în Imperiul Roman. 

Creștinismul a venit în contact cu tradiția filozofică greacă, cu intelectualitatea moștenită de la Platon și Aristotel.Tertulian, unul dintre importanții părinți ai bisericii din Cartagina, a pus o întrebare faimoasă: "Ce legătură este între Atena și Ierusalim?" Această tensiune între credință și rațiune, între filosofie și teologie va însoți permanent creștinismul, până în zilele noastre.

Lumea romană

Creștinismul s-a infiltrat și în lumea romană. Timp de mai mult de 200 de ani, lumea a cunoscut o perioadă de relativă pace și stabilitate, cunoscută sub numele de Pax Romana. În această perioadă s-a născut biserica creștină. Evanghelia lui Isus a fost dusă pe toate drumurile principale și pe toate rutele maritime importante din Imperiul Roman.

La început, creștinismul a fost o mișcare misionară cu o viziune mondială și cu un mesaj universal. A fost inevitabil ca creștinismul să nu fi fost văzut ca o amenințare pentru sistemul global triumfător, la conducerea căruia stătea un om despre care se credea că este Dumnezeu: Cezarul.

Pluralismul religios era foarte obișnuit iar compromisurile creștinilor ar fi putut rezolva conflictul, dacă aceștia ar fi fost dispuși să-L venereze pe Isus și în același timp, să ardă tămâie pe altarul zeităților regale. Dar când împăratul Domițian și-a arogat titlul de Dominus et Deus (Domn și Dumnezeu), creștinii nu au acceptat. "Isus este Domnul", au spus ei, "nu Cezar". Așa că sângele martirilor a devenit sămânța Bisericii.

Sub cei doi împărați anteriori, Decius și Dioclețian, creștinii fuseseră aspru oprimați, bisericile le fuseseră distruse, Bibliile arse și mulți dintre ei omorâți din cauza refuzului lor de a aduce jertfe dumnezeilor păgâni. Dar aceste persecuții nu reprezentau piedici în calea creștinismului, ci mai degrabă stimulau creșterea și expansiunea acestuia.

Bucuria și sângele rece cu care martirii creștini întâmpinau torturile oribile și chiar moartea au devenit mijloacele prin care alții s-au convertit la credința în Isus. Cei care au văzut moartea atât de demnă a creștinilor au devenit ei înșiși urmași ai lui Isus.  Cu timpul, povestirile despre moartea martirilor s-au transformat într-un fel de literatură devoțională. În cadrul acesteia avem povestirea faimoasă despre Perpetua, și despre slujitoarea acesteia, Felicitas, care au fost omorâte într-o arenă, în anul 202, în Cartagina.

Convertirea împăratului Constantin a constituit o schimbare majoră în soarta creștinismului. Constantin, un soldat viteaz cu aspirații de a deveni împărat a recunoscut creștinismul pe cuprinsul întregului Imperiu Roman și în cadrul legiunilor sale. Inițial el și-a legat destinul de zeul Soare, Sol Invictus, o zeitate care își reclama puterea asupra întregului Imperiu Roman. Dar în anul 312, în timp ce se pregătea pentru bătălia de la Podul Milvian, de lângă Roma, el a avut un vis în care i s-a spus să așeze semnul lui Hristos, "Chi Rho", pe scuturile soldaților săi.

Potrivit altei versiuni, el ar fi văzut următoarele cuvinte înscrise pe cer: "În numele acestui semn, vei învinge!"  Constantin s-a conformat și a câștigat bătălia, a devenit împărat și și-a schimbat credința din Zeul Soare în Fiul lui Dumnezeu.

Sinceritatea convertirii lui Constantin a fost dezbătută la infinit de către istorici. A fost aceasta rezultatul intervenției divine sau un act al diplomației politice? Indiferent de interpretare, aceasta a fost o dovadă a voii lui Dumnezeu care a avut consecințe enorme pentru Biserică.

În anul 313, Edictul de la Milano a recunoscut creștinismul ca fiind o religie legală, care urma să fie tolerată alături de celelalte religii din Imperiu. Cu timpul au început să apară simboluri creștine pe monedele romane. În final, ziua de 25 decembrie, în care se sărbătorea Sol Invictus, a devenit ziua de sărbătorire a nașterii lui Isus Hristos.

Încreștinarea Imperiului Roman a adus multe beneficii importante Bisericii creștine, dar a existat și o parte negativă, de asemenea. Creștinismul nu a mai fost doar tolerat, ci și dominant. Unii creștini s-au folosit de forță, oprimându-i pe cei care nu le împărtășeau părerile. Astfel, moștenirea persecuțiilor a fost amestecată cu Evanghelia lui Isus Hristos.

Secolul al IV-lea a fost un moment important și din alte puncte de vedere. Să privim pe scurt la trei dintre ele: un nou sens al istoriei, o nouă formă de spiritualitate, dezvoltarea tradiționalistă a teologiei creștine.

Un nou sens al istoriei

Primele generații de credincioși creștini priveau către sfârșitul vremii și așteptau întoarcerea lui Isus Hristos în putere și în glorie. Deși creștinii continuau să creadă în cea de-a doua venire a lui Hristos, în loc să mai privească spre viitor, ei au început acum să privească spre trecut.

Creștinii au început să construiască o mulțime de case de închinare. Creștinii și-au mutat locul de laudă și închinare din peșteri și catacombe în biserici frumoase și în case de rugăciune de stat. Mama lui Constantin, Elena, a fost o mare susținătoare a construirii de biserici în Țara Sfântă. În anul 333 citim despre pelegrinii din Franța, care vizitau Pământul Sfânt, ca semn al devotării religioase.

Odată cu încetarea persecuțiilor, posibilitatea martirajului a dispărut. În acest moment precis, s-a născut și s-a stabilit o nouă și distinctă formă de spiritualitate creștină.

O nouă formă de spiritualitate - monasticismul

"Martirajul alb" al monasticismului va lăsa urme adânci în istoria creștinismului. Părintele monasticismului a fost Sfântul Anton, care, la vârsta de 18 ani, a întrat într-o biserică chiar când erau citite următoarele cuvinte ale lui Isus: "Îți mai lipsește un lucru: vinde tot ce ai, împarte la săraci, ... apoi vino și urmează-Mă!" Luca 18:22. Imediat a ieșit și s-a supus acelor cuvinte. El s-a izolat în deșertul Egiptului, unde a locuit în grote, unde s-a luptat corp la corp cu diavolul și cu demonii întunericului. În cele din urmă, mii de discipoli l-au urmat pe Anton în retragerea sa monastică.

Călugării au fost urmașii martirilor, luptători în prima linie a frontului împotriva lumii, a firii și a Diavolului. Creștinătatea a dezvoltat simultan o nouă istorie și o nouă formă de comunitate și spiritualitate.

Dezvoltarea tradiționalistă a teologiei creștine

S-a format de asemenea ortodoxia creștină clasică. Creștinii au enunțat, pentru prima dată, într-o formă finală, doctrina despre Sfânta Treime și despre persoana și lucrarea lui Isus Hristos.

La început, teologia creștină a fost preocupată de probleme referitoare la Isus și la lucrarea Sa pământescă: "Voi cine ziceți că sunt?" Matei 16:15. Comunitatea creștină a răspuns împreună cu Petru: "Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu!" Ceea ce noi cunoaștem azi sub numele de Crezul Apostolic, a reieșit dintr-o astfel de mărturisire de credință.

Biserica a dezvoltat principii ale credinței creștine reflectate în întrebări care erau puse fiecărui nou creștin cu ocazia mărturisirii de credință a botezului. Le auzim ecoul de-a lungul secolelor. Ele sunt încă vii și puternice în Crezul Apostolic. "Crezi în Dumnezeu Tatăl Cel Atotputernic, Creatorul cerului și al pământului?", la care noul creștin răspundea: "Pisteuo, cred." "Crezi în Isus Hristos, care s-a zămislit prin Duhul Sfânt, a fost născut de fecioara Maria și a suferit sub Pontius Pilat?"

"Pisteuo."

"Şi crezi în Duhul Sfânt, în sfânta biserică sobornicească, în învierea trupului și în viața veșnică?"

"Pisteuo."

Totuși rămânea nerezolvată întrebarea fundamentală a modului în care Isus din Nazaret era relaționat cu Dumnezeul Etern, căruia îi spunea Tată. În forma ei de bază, doctrina despre Trinitate reprezintă efortul Bisericii creștine de a da sens afirmației Vechiului Testament: "Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este Un Singur Domn!" în raport cu cea din Noul Testament: "Isus Hristos este Domnul" Filipeni 2:5-11.

Aceasta nu era o problemă de gramatică sau un joc filozofic. Însă faptul că Isus era Persoana căreia i se adresau rugăciunile și închinarea, acesta ajungea chiar la rădăcinile pietății creștine.

Problema a condus, la începutul secolului al IV-lea, la un conflict puternic între Arius și Atanasie, episcopul din Alexandria. Arius accentua unicitatea și transcendența lui Dumnezeu. Esența lui Dumnezeu este indivizibilă, declara el, și de aceea nu poate fi împărtășită cu altcineva, nici măcar cu Fiul Său. De aceea, Logosul, Fiul, trebuie să fi fost creat. El trebuie să aibă un început, sau, așa cum spunea Arius: "Era acolo când nu era".

Împotriva acestei idei despre crearea lui Hristos, Atanasie a proclamat că Logosul era "homoousios", adică din aceiași esență cu Tatăl. Cineva creat, a spus Atanasie, nu ar fi putut niciodată să plătească pentru păcatele noastre. Numai Dumnezeu Însuși ne-a putut salva din păcat și moarte.

În anul 325, Biserica și-a făcut clar acest punct de vedere la Conciliul de la Niceea: Noi credem într-un Singur Domn, Isus Hristos, Singurul Fiu al lui Dumnezeu, care din Tatăl a purces, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat, născut și nu făcut, de aceeași Ființă cu Tatăl. Prin El au fost făcute toate lucrurile. El S-a coborât din Cer pentru noi și pentru salvarea noastră.

În vest, Augustin a rezumat acestea într-un tratat masiv, "De Trinitate", "Despre Trinitate", accentuând atât unitatea și egalitatea dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, cât și relația personală și dinamică cu Dumnezeirea.

Augustin însuși s-a convertit la credința creștină printr-o căutare spirituală și intelectuală întortocheată. El s-a născut în anul 354 în Tasgate, acolo unde azi se găsește moderna țară Nord-Africană Algeria. Tatăl său, Patriciu, nu era creștin, doar mama sa, Monica. Ea era o credincioasă devotată și a avut o influență majoră asupra vieții și dezvoltării lui Augustin.

Asemenea lui C.S.Lewis, în secolul nostru, Augustin a străbătut multe cărări până să descopere adevărata credință creștină. Timp de șapte ani, Augustin a urmat maniheiștii, o religie dualistă radicală, care accentua diferența radicală dintre bine și rău, dintre lumină și întuneric. Apoi a devenit sceptic, punând la îndoială faptul că adevărul ar putea fi vreodată descoperit în întregime. Într-un final, el s-a întors spre neo-platonism, care i-a oferit un model de transcendență, poziționându-l dincolo de lumea înconjurătoare, transferându-l din timp către etern.

Predicile lui Ambrosie, episcopul Milanului, l-au adus mai aproape de credința creștină. Dar totuși continua să opună rezistență, până când, într-o zi, în timp ce stătea singur în grădină, el a auzit un grup de copii, care cântau în timp ce se jucau: "Tolle lege, tolle lege", "Ia și citește, ia și citește!" Imediat a luat Sfânta Scriptură și a deschis-o la Romani 13:13. "Să trăim... nu în chefuri și în beții... nu în certuri și în pizmă; ci îmbrăcați-vă în Domnul Isus Hristos, și nu purtați grijă de firea pământească, pentru ca să nu-i treziți poftele." 

Pentru Augustin, acest eveniment a fost ca și cum lumina încrederii i-ar fi inundat inima, risipind toată întunecimea și îndoiala. Acest eveniment a fost un punct de turnură în căutarea sa după Dumnezeu. Augustin a fost caracterizat ca fiind "primul om modern". Dar am putea de asemenea să îl numim primul om medieval, deoarece viața și teologia sa au avut o influență profundă asupra celor o mie de ani de istorie creștină dintre moartea sa, în 430, și nașterea, în 1483, a altui călugăr augustinian, Martin Luther.

Augustin nu a fost doar un mare teolog, ci și un episcop activ și un păstor de suflete, după cum ne demonstrează și aceste manuscrise din secolul 15. Scrierile lui voluminoase tratează tot felul de probleme cu care se confruntau creștinii de rând în zilele sale: natura sacramentelor, disciplina și pedeapsa, lauda și închinarea, modul în care trebuiau venerați martirii și sfinții, modul în care ar trebui studiată, învățată și predată Biblia.

În dezbaterile sale cu călugărul britanic, Pelagius, Augustin a elaborat o teologie a Harului și Salvării lui Dumnezeu, care accentua imposibilitatea umanității de a se separa de Har și sublinia dragostea suverană a lui Dumnezeu și libertatea de alegere. Biserica îl va onora mai târziu pe Augustin, numindu-l Doctor Gratiae, "Învățătorul Harului". Odată cu moartea lui Augustin în 430, lumea antică clasică s-a apropiat de sfârșit, făcând loc unui mileniu de tulburare în creștinismul vestic.

În viața sa tumultoasă de căutare religioasă, de episcop, de ascetic spiritual și de teolog, Augustin a însumat toate temele majore ale creștinismului timpuriu. Viziunea sa despre Dumnezeu și descrierea sa pentru viața creștină vor constitui bazele pentru numeroase tipologii medievale de gândire.

Când s-a născut, sângele martirilor era încă umed și cald în memoria creștinilor. Când a murit, Biserica organizată devenise destul de puternică în lume, pentru a lua locul Imperiului Roman, decăzut în formarea unei noi civilizații.

O mie de ani mai târziu, atât protestanții cât și catolicii, îl considerau pe Augustin deschizător de drumuri, în mijlocul eforturilor lor de a promova cauza lui Hristos. Creștinii de astăzi privesc în urmă spre Sfântul Augustin. Citim minunata sa autobiografie "Confesiuni" și vedem în el maestrul introspecției conștiinței. Cuvintele sale introductive din "Confesiuni" încă ne mai vorbesc: "Tu ne-ai făcut pentru Tine Însuți și inimile noastre sunt neodihnite până nu își găsesc odihna în Tine. Toți cei care nu vor să se teamă trebuie să-și cerceteze inima. Nu rămâneți doar la suprafața lucrurilor, intrați în profunzimea voastră, atingeți cel mai îndepărtat colț al inimii voastre!"

» Partea 2 - Biserica Medievală