Stric buna rânduială a unui text argumentativ și încep cu concluzia, ca să scurtez suferința celor care preferă să știe de la început, fără suspans, despre ce vorbim. După care voi detalia cum am ajuns la ea sau care sunt elementele care converg într-acolo. De asemenea, planul este și să explorez câteva dintre consecințele ce decurg din această evoluție a lucrurilor. Concluzia e următoarea: modelul actual al liderului de tribună este pe moarte. Își trăiește ultimele zvâcniri într-o agonie prelungită, neobservată însă din pricina...

Dar mai bine să intrăm totuși cum se cuvine în cuprinsul textului. Voi înșira câțiva dintre pilonii pe care se bazează concluzia. Aș mai adăuga doar aici că sfârșitul unui model nu este în sine un lucru rău, însă cu siguranță e un semn de criză. Și totuși există speranță..

Subminarea reciprocă

Liderii evanghelici par specializați, de mai bine de două decenii încoace, în despărțiri răsunătoare. După o primă și scurtă perioadă fastă, în care s-au reușit niște inițiative transconfesionale, au început rând pe rând separări, delimitări, marginalizări, schisme mai mari sau mai mici, anateme etc.

În primă fază, de obicei, separarea era explicată extrem de eufemistic (și vom reveni la această practică): „fratele Cutărescu a fost chemat la altă lucrare”. Însă, după o vreme (scurtă!), începeau să iasă la iveală și motive mai puțin spirituale. Denigrările care se lasă auzite par, la început, să fidelizeze nuclee dure de adepți, și de o parte, și de cealaltă. Dar, pe termen lung și sub presiunea mai multor conflicte dintre lideri, efectul a fost că încrederea generală în conducători a fost afectată: fie prin scăderea popularității unui anumit lider important (care n-a fost înlocuit de altul pe măsură), fie prin apariția (inevitabilă) a unor suspiciuni, generate chiar de atitudinea afișată de combatanți, în jurul mai multora. Evident că pe acest fond conflictual au apărut dezamăgiri, frustrări, dezertări și un fel de saturație descumpănită a enoriașilor – care au prieteni, familii, oameni cu care discută și se creează o stare anume.

Această subminare a luat și aspectul mai concret al bisericilor concurente. Comunități mai mici sau mai mari s-au desprins și au pus bazele unor noi congregații, care adesea concurau fățiș cu cele vechi, oferind alternative mai interesante și, aparent, eliberate de tarele trecutului. În aceste comunități se crea cumva impresia că cine aderă face un pas înainte, că urcă o treaptă spirituală mai sus decât vechea comunitate. Iar retorica este pe măsură: „noi procedăm așa... nu ca alții...” Dar toată lumea cam știe cine sunt acești „alții”.

Nu trebuie uitată aici nici tradiționala „râcă” interconfesională, manifestată mai ales între baptiști și penticostali. Aceasta încă mai apare pe alocuri, iar când buna înțelegere pare să triumfe, adesea sunt suspectate interese nu dintre cele mai duhovnicești la mijloc. Poate e nedrept, dar tradiția râcâielilor și formele pe care acestea le-au luat uneori îndreptățește cel puțin reticența. Nu înseamnă că n-au existat și motive întemeiate la un moment dat. Dar se prea poate ca ele să nu fi fost gestionate niciodată așa cum s-ar cuveni.

Fuga de adevăr

Probabil sună strident să vorbești despre fuga de adevăr într-o ramură confesională care se laudă insistent cu adevărul Evangheliei predicate. Dar nu se pot evita câteva realități incomode. De pildă, comunitățile evanghelice, la fel ca societatea românească în ansamblu, nu au avut un moment zero al clarificării relației cu trecutul comunist. Se știe că au existat colaboratori, mulți sunt acum cunoscuți, s-au iscat scandaluri de pe urma dezvăluirilor, s-a acumulat capital de imagine pe seama justițiarismului, s-au demolat statui simbolice. Dar nu s-a reușit o abordare ponderată, nuanțată, în spiritul dreptății și al milei. Acuzatorii au fost adesea extrem de virulenți, iar foștii colaboratori ai sistemului politic nu prea și-au asumat mare lucru. Nu s-a creat un context pentru mărturisirea păcatelor colaboraționismului. Eșec major ce a lăsat sechele până azi.

Fuga de adevăr s-a manifestat și în cazul despărțirilor dintre lideri. S-a preferat, cum spuneam adineauri, o explicație eufemistică pe care nu prea o credea nimeni. Astfel că, în locul unui adevăr dureros, asumat și rostit public (fie el oricât de parțial, dar măcar onest), a proliferat industria zvonurilor. La succesul zvonisticii a contribuit și incapacitatea unor lideri de a fi discreți. Altfel spus, au vorbit când trebuiau să tacă și invers. Nu pledez pentru spălarea rufăriei în public, dar când există conflicte publice rezolvate doar în secret, suspiciunile prosperă. Trebuie admis însă că există și situații care nu pot fi gestionate decât cu maximă discreție, dar aici există riscul – iar faptele confirmă că nu se rămâne doar la nivel de risc potențial – ca unii dintre actorii implicați să iasă deosebit de șifonați, uneori pe nedrept. Din nou, industria de bârfe înflorește, iar aici se întrevede o altă tară comunitară: suspiciunea și graba de a înghiți zvonuri care confirmă preferințele publicului pentru un lider sau altul. Atașamentul față de oameni capătă nu o dată prioritate față de adevăr, dreptate sau principii.

Una dintre marile valori ale comunităților evanghelice a fost armonia – denumită în diverse feluri. Și e bine că e așa. Câtă vreme dorința de „armonie” nu reduce la tăcere adevăruri incomode și nu înseamnă concordie de ochii lumii. Există la generațiile mai în vârstă o sfială de a contesta pe față ceea ce spune cel de la amvon – dublată uneori de o gură slobodă în rest. Chiar dacă știe că nu e corect sau adevărat – sau află asta ulterior – credinciosul pare de multe ori mai preocupat să nu iasă în evidență cu vreo remarcă nepotrivită decât să spună ceva care știrbește, aparent, autoritatea celui din față sau să i se opună. Așa s-a ajuns ca unii care au căpătat un pic vizibilitate să debiteze te miri ce, fără să fie opriți până când au dobândit notorietate.

Există și o confuzie frecventă între ceea ce e de la Dumnezeu și ceea ce vine de la omul ca atare. Din păcate, voluntar sau nu, unii lideri de amvon au profitat de această confuzie și au lăsat prea des să se înțeleagă că orice formă de opoziție manifestată în raport cu ideile lor este echivalentă cu împotrivirea față de învățătura creștină sau „cauza” Evangheliei.

Atitudinea sfielnică nu se mai regăsește și la cei din generațiile tinere – decât, poate, în raport cu celebritățile lor preferate – care sunt mult mai dispuse să verifice orice informație și să chestioneze inclusiv teologic afirmațiile bazate doar pe greutatea autorității de amvon.

Mai există o problemă de fond – deși e posibil să transform aici o experiență individuală într-o generalizare nejustificată, însă îmi asum acest risc: cred că nu prea avem exercițiul și contextele necesare în care să aducem adevărurile incomode, dureroase. Cumva, fugim de realitățile care nu ne convin. După părerea mea, e ca o surzenie selectivă, ca și când anumite lucruri nu pot fi auzite. Nu s-a cultivat diversitatea creativă de opinie. Nu s-a făcut distincția clară între esențial și amănunt, care ar fi permis destul de mare libertate de gândire în chestiunile discutabile și negociabile. Dimpotrivă, s-au construit „dogme” în toată legea pe temelii extrem de șubrede. Iar când acestea au căzut, au tras după ele și discreditarea altor învățături și a celor care le-au promovat.

În general, această formă de „surditate selectivă” a comunităților evanghelice se observă și mai bine în relația cu societatea. La problemele sociale se reacționează sporadic și adesea întârziat. Nu discut acum forma pe care o iau reacțiile. De obicei, destule voci reprezentative din interiorul comunității pretind că știu care sunt problemele, dar reduc schematic totul la câteva păcate și câteva norme morale, fără să manifeste vreun interes pentru înțelegerea cauzelor multiple sau pentru frământările sufletești ale omului contemporan. Ba pe urmă se reped cu soluții standardizate și relativ prost formulate.

Se poate constata o discrepanță și între predica de duminica și nevoile enoriașilor care sugerează că există o falie între vorbitor și ascultător. Adevărul comunității și interesele ei sunt diferite, uneori, de adevărul predicatorilor și interesele lor (vorbesc aici de interese legitime). Nu neapărat divergente, dar diferite. Sau, în orice caz, altele par să fie problemele care-i ard pe enoriași decât cele despre care le vorbesc cei din amvon.

Manipularea și culpabilizarea

Îmi sunt încă proaspete în minte adunări generale în care trebuia întotdeauna votat numai la vedere, cu mâna ridicată, ca să poată fi controlate cât mai bine opțiunile oamenilor. Evident că se spunea că „oricine e liber să voteze cum dorește”, dar toată lumea știa că nimeni nu e/nu se simte pe deplin liber, fie și numai din pricina presiunii de grup. Iar în cazurile mai nefericite, curajoșii care cutezau să-și asume un vot neconform cu dorința celor din față puteau fi trași la răspundere mai blând sau mai aspru, dar astfel încât blamul să fie clar pentru oricine ar fi îndrăznit forme similare de „dizidență”.

Sunt cunoscute și evanghelizările în care se folosea (și, pe alocuri, încă se mai folosește) manipularea pentru a obține reacția de căință oamenilor. Subiectul este complicat și delicat, dar prezența manipulării este un fapt. Pentru edificare, e suficient să citești câte ceva despre strategii de manipulare și apoi să asiști la un eveniment în care le vezi aplicate aproape ca la manual.

De asemenea, au fost manipulate și texte sau doctrine care să spună ceea ce considerau pastorii sau conducătorii unei comunități necesar să spună. Oricine a făcut un studiu biblic decent își dă seama cât de hilar e să argumentezi abstinența de la alcool invocând legea nazireatului. Și cum se discreditează singur un vorbitor care procedează astfel. Iar dacă mai susține și că aceasta este învățătura biblică...

Înspăimântarea și învinovățirea au mers mână în mână cu manipularea. Obsesiile apocaliptice au asigurat un combustibil permanent și pentru frici, și pentru vinovății. În continuare este speculată teama de necunoscut a oamenilor.

O chestiune greu de încadrat, fiindcă adună laolaltă mai multe metehne: etica suspiciunii. Am inclus-o aici pentru că e nevoie de anumite abilități pentru a semăna în mintea oamenilor suspiciunea. Arta e să nu spui niciodată ceva concret, ce poate fi contrazis cu dovezi sau argumente, ci ceva suficient de vag încât să pară credibil și, în același timp, să-l facă pe cel care ascultă să se gândească la tot ce poate fi mai rău: „De ce credeți dumneavoastră că...?” „Oare nu cumva...?” „Închipuiți-vă ce...”

Obediența și/sau interesul în locul vocației

Deși este foarte clamată „chemarea” celor care vor să devină pastori sau orice altceva în comunitate, anii din urmă au lăsat mai degrabă impresia că obediența este una dintre principalele calități necesare „lucrătorilor”. Sau cel puțin că obediența este cea recompensată. Iar dacă nu obediență, măcar o neutralitate tolerantă sau o indiferență selectivă.

Din păcate (dar și din fericire totodată), exemplele de oameni îndepărtați din anturajele decizionale nu confirmă ipoteza de rea-credință și incalificabila pretenție că toți cei care se opun „sistemului” sunt imorali sau insuficient de spirituali. Această teză perversă a fost invalidată și din interior – când oameni fideli sistemului au călcat strâmb – și din exterior – când oameni eliminați de către sistem au continuat să fie activi, morali, credincioși.

Din păcate, nu de puține ori, oameni cu notorietate și poziții de decizie sunt acuzați de promovarea propriilor interese. Iar cei care sunt în plan secund, că joacă în acord cu ce dictează cei din prim-plan. M-aș feri să privesc atât de simplist, însă e adevărat că această presupunere erodează autoritatea. Probabil că această atitudine se încadrează în tendința generală a societății de discreditare a diverselor tipuri de autoritate instituțională.

Există însă un alt interes care este greu de separat de vocație. Odată angajat și plătit (indiferent de către cine) doar pentru această slujbă, pastorul devine dependent de locul său de muncă la fel ca orice alt angajat. Atunci când ia anumite decizii și face diverse alegeri, va trebui să fie foarte atent (și rafinat) ca să distingă între interesul personal și cel spiritual, mai ales odată ajuns în funcții de conducere care îi aduc diverse beneficii de care depinde soarta familiei sale, poate.

Încălcarea propriilor standarde

S-a întâmplat uneori ca liderii sau apropiații (respectiv protejații) lor să nu-și poată respecta propriile standarde. Iar căderile lor fie au fost mușamalizate (dar au „sifonat” printre enoriașii descumpăniți), fie au iscat adevărate scandaluri soldate cu îndepărtarea „nelegiuitului”. Soarta lui ulterioară pare să nu mai fi prezentat interes pentru cei care au pus sentința în aplicare, nici pentru comunitățile rămase astfel mai „pure”. De unde și impresia – greu de contrazis – că răniții sunt „împușcați”, nu tratați.

Sistemul nu pare să dispună de o procedură de asumare și corectare a erorilor grave. Din păcate, liderii par să fie obligați să nu-și asume greșeli, iar dacă-și asumă ceva, să fie mereu lucruri nesemnificative sau derivate dintr-o virtute care dă pe dinafară (excesiv de blânzi, de îngăduitori, de darnici, de sinceri, de încrezători). Poate că acesta e unul dintre motivele pentru care recuperările „căzuților” sunt lente, iar reabilitările, rare. Căci cel demascat ca încălcător de norme își atrage nu doar o sancțiune (normală), ci și stigmatizarea comunității care poate fi definitivă. Ca și când pocăința oamenilor care conduc nu ar mai fi posibilă sau nu ar mai conta... Mai degrabă pare să funcționeze uitarea inerentă, care e doar un proces natural general uman, fără vreo virtute creștină atașată.

O altă modalitate de încălcare a standardelor este asocierea cu politicul. Deși standardele etice promovate de la amvon sunt radicale, ferme, inflexibile, liderii religioși sunt destul de des văzuți în compania unor politicieni cu probleme morale și legale dovedite. Aceștia sunt lăsați, discret sau fățiș, să-și facă propagandă electorală pe spezele bisericilor. Sau sunt prezentați ca aliați în diverse cauze... morale (sic!).

Ar mai putea fi adăugat aici și tratamentul diferențiat al enoriașilor. Cei mai amărâți și mai puțin proeminenți se întâmplă uneori să plătească mai drastic pentru fapte ce le sunt tolerate celor celebri și cu influență. Sau cu bani.

Nici inconsecvența nu e mai brează. Există doar câteva păcate sancționate dur, în vreme ce altele, deși „clare” sub raport biblic, beneficiază de tratamente mai blânde. Unul dintre acestea este lăcomia de bani, care nu este aspru pedepsită nici la cei prinși în flagrant, iar în rest, e neclar cât de gravă e și sigur e rar adusă în discuție. Dar vai de cel care se îmbată sau, în unele cazuri, doar bea alcool!

Această sită morală cu filtre preferențiale creează impresia de falsitate sau ipocrizie și ea este inevitabil asociată cu cei de la amvon, câtă vreme de acolo sunt predicate cadrele „biblice” ale existenței umane.

Atașamentul față de forme

Din nou, evanghelicii sunt oameni care se laudă că nu au tradiții, iar să vorbești despre atașamentul lor față de forme pare obrăznicie curată. Dar e suficient să le propui să schimbe ora la care se adună, să le ceri să explice de ce au două întâlniri pe duminică sau de ce (nu) poartă batic și te lămurești cum e cu formele.

Cei mai în vârstă adesea au hiper-spiritualizat moștenirea lor culturală, lăsând impresia că orice înnoire e un act de răzvrătire, un sacrilegiu. Cei mai tineri au mers uneori cu inovația până la a face din ea un zeu și au fost dispuși să arunce peste bord tot ce a creat bun creștinismul în 2000 de ani. Sau măcar în cei 50-100 ai existenței confesiunii lor pe plaiuri mioritice.

Unii fug de relevanță ca... evanghelicul de icoane, iar alții o caută ca cerbul însetat izvorul. Arareori se găsește acea cale de mijloc ce să împace oficial, deliberat și chibzuit vechiul cu noul. Și de multe ori se manifestă un fel de toleranță reciprocă acră, total neproductivă.

Tot formele sau reflexele sunt cele care, în anii din urmă, influențează nefast prezența în spațiul public. Există teme care nu se potrivesc deloc să fie discutate pe ton de predică, dar așa sunt tratate, iar publicul, ca un auditoriu evlavios și relativ docil. De asemenea, reflexele de amvon (cu tot felul de generalizări fără acoperire sau simplificări nejustificate) pot fi acum repede puse în evidență de către orice deținător de telefon cu internet și decredibilizează vorbitorul în ochii criticilor.

Lipsa unui organism de (supra)veghere

În cazul celebrităților creștine de dincolo de ocean, există de obicei un bord care cere socoteală de la fiecare. La noi, când liderul ajunge în vârful unei piramide, rămâne el și cu – dacă e mai bătăios – cei care-i cântă în strună. Cu greu mai poate fi tras la răspundere sau dat jos. Dar, de asemenea, poverile responsabilității este nevoit să le poarte singur, chiar dacă mai are o „echipă” cu care lucrează – și care, de obicei, este sub autoritatea lui.

Există și la noi astfel de organisme de verificare, dar uneori sunt supuse, de facto, celor pe care ar trebui să-i chestioneze. Sau sunt alcătuite din oameni cu insuficientă credibilitate în comunități. Comitetele... sunt un subiect aparte. În orice caz, modelele de organizare și conducere nu prea au multe în comun cu clamata și admirata „Biserică primară”. Doar în aparență și la nivelul denumirilor de funcții.

Puterea, celebritatea, privilegiile, vizibilitatea permanentă atrag după ele riscuri pe care enoriașul de rând nu este în general nevoit să le înfrunte. În momentul în care a întrevăzut posibilitatea să devină celebru, C.S. Lewis a contactat un îndrumător spiritual care să-l ajute să lupte cu primejdiile faimei...

Instituția mai importantă decât comunitatea

Bisericile baptiste beneficiază, teoretic, de autonomie. Cele penticostale țin la mare preț harismele. Dar în realitate, și într-un caz, și în celălalt, instituțiile gândite cu scop funcțional, administrativ și reprezentativ în relația cu statul au puteri mari, pot lua decizii peste capul comunităților locale. Dacă e bine sau rău nu se poate judeca foarte simplist.

Un alt fenomen care a căpătat amploare mai ales în ultimii ani vizează modalitatea de certificare a liderilor. Girul instituțional – obținut aproape exclusiv prin absolvirea unei facultăți agreate – a devenit superior girului local, comunitar. În sine, evident că intenția nu e deloc rea: e foarte bine ca un vorbitor să aibă o pregătire teologică și pastorală elementară. Dar în interiorul comunităților se creează senzația că recunoașterea „darurilor spirituale” devine secundară în raport cu diploma de absolvent – obținută deseori de tineri fără experiență de viață, dar plini de elanuri.

Inevitabil, instituțiile au inerție mare, iar această inerție este câteodată confundată, de către cei care le conduc, cu consecvența. Tot din pricina instituției (dar nu numai), uneori comunitatea vie, mai greu controlabilă și mai imprevizibilă, este văzută de către liderii cu funcții ca un fel de adversar care trebuie îmblânzit și pus în chingi. Sau, dimpotrivă, este privită cu un fel de condescendență agasată, de la înălțime.

Deciziile luate de la nivel de instituții au adesea un grad mai mare de răceală și par mai arbitrare. Se discută prin „comunicate”, prin „declarații de presă” sau prin „informări”. Necesare, fără-ndoială, între instituții. Dar se insinuează, difuz, în comunități senzația că biserica seamănă mai mult cu dezumanizatele stabilimente birocratice care stârnesc lehamite.

Și ar mai fi de spus că instituțiile au nevoie de bani ca să funcționeze, iar sponsorii vor să controleze într-o măsură mai mare sau mai mică și direcția în care merge instituția. Și se mai întâmplă ca această direcție să nu coincidă neapărat și cu nevoile comunităților sau să fie pur și simplu un import prost grefat pe solul românesc.

Toate acestea într-un context în care deja instituțiile sunt privite cu destulă suspiciune din pricina anchilozării birocratice care pare să devină pandemică. Tendințele antisistem și protestele de dragul protestului n-au cum să ocolească tocmai biserica. Iar liderii eclesiali sunt percepuți ca exponenți și ocrotitori ai instituției, deci au cele mai mari șanse să devină ținte ale diferitelor forme de revoltă.

Democratizarea informației

Posibilitățile pe care le-a deschis internetul n-au făcut decât să grăbească și să pună în evidență declinul liderilor de tribună. Acum oferta este nelimitată. Oameni de toate confesiunile și cu diverse grade de competență pe domeniile lor pot fi consultați la un click distanță. Iar un fapt este absolut evident: adesea argumentează mai logic, vorbesc mai convingător, se documentează mai temeinic (și își precizează sursele, nu plagiază predici!) decât o mare parte dintre oamenii care se perindă prin amvoane.

Ba mai mult, pe temele sensibile (fie că e vorba de cele larg confesionale, fie doar locale), adesea exprimă opinii complet diferite – și temeinic argumentate – față de liderul de amvon.

Astfel că e doar o chestiune de timp până când generația care păstrează un respect inclusiv față de poziția și numele liderilor de amvon va fi înlocuită, demografic, de cea care își alege singură sursele și autoritățile.

Concluzie

Toate aceste lucruri m-au făcut să formulez concluzia anunțată, preventiv, încă de la început: liderul de tribună își trăiește, ca model, ultimele zile, iar procesul este ireversibil.

Una dintre cele mai mari probleme pe care le anticipez este aceea că modelul promovat încă în școlile de teologie rămâne deocamdată tot liderul de amvon, învestit cu autoritate în virtutea statutului său instituțional, nu a vocației, nici a competenței pe domeniul în care se bagă să discute. Or ei sunt pregătiți practic pentru trecut, nu pentru viitor. Protejați în medii aseptice, feriți de „influențe periculoase”, aceștia sunt lipsiți de o seamă întreagă de abilități elementare pentru confruntarea cu realitatea zilelor noastre.

Trebuie să afișeze siguranță de sine când nu o au, să pară ireproșabili moral când nu sunt fără cusur (cine-și poate revendica desăvârșirea?), să vorbească „din Biblie” când nu prea cunosc textura sufletească a celor care-i ascultă. Trebuie să devină apologeți în absența unor adversari redutabili cu care să se antreneze.

O altă problemă importantă asociată cu acest declin este chestiunea predicării, fundamentală pentru identitatea evanghelică. Nu cred că am competențele necesare să-i anticipez viitorul, dar prezentul ei nu arată prea bine. Și nu doar pentru că oamenii ar fi devenit reticenți, ci și pentru că sunt destule predici slabe, superficiale, comice. Cert e că, în sine, predicarea nu funcționează ca un talisman magic. Cu toate că predică toți cât de des e nevoie, mulți lideri evanghelici (aș fi zis că majoritatea, dar sunt prudent) admit că bisericile sunt în criză majoră.

Trebuie spus însă că nu lungimea predicii sau tiparul ei îi conferă valoare. Iar impactul esențial nu ține de vorbitor. Ceea ce nu înseamnă că poate fi oricum. Dimpotrivă, cred că e nevoie ca nivelul calității să crească. Însă nu e cazul să fie idolatrizate șabloanele din trecut: predici lungi, expozitive, voce ridicată etc. După cum nici schimbarea tiparului nu garantează în sine un progres.

O altă consecință a acestei tendințe este, după părerea mea, că liderii care vor dori să găsească soluții vor trebui să coboare între oameni și să-i asculte cu adevărat. Iar când vorbesc despre „a coborî” am în vedere îndeosebi atitudinea față de enoriașii de rând. Nu cred că e cazul să facă comisii de analiză, nici să se reunească în ședințe în care să stabilească doar ei care sunt problemele și eventualele reforme, ci să găsească modalitățile prin care toate nemulțumirile nerostite și acumulate în ani de zile să se facă auzite.

Dar să privească nu doar spre trecutul sociologic, la generațiile productive, capabile să susțină financiar activitățile bisericești, ci și în viitor, la cei exilați la grupe de copii sau responsabili cu spectacolul de tineret, la cei „mici și neînsemnați”. Apoi, să combine ceea au descoperit cu spiritul profetic de care ar trebui să dea dovadă și să identifice sub acele cuvinte problemele reale, nevoile adânci la care trebuie să răspundă. Așa cum s-a întâmplat în fiecare generație de creștini.

Am evitat cu bună știință să dau o definiție precisă a liderului de tribună. Pentru că, deși toți putem observa aceste tendințe privind spre instituții, cel mai neinspirat lucru ar fi să proiectăm asupra liderilor toată vina pentru tot ceea ce funcționează deficitar. Între lider și comunitate există o simbioză și nu se știe exact cine pe cine și în ce măsură condiționează. Nu se poate stabili definitiv cine a fost mai întâi: liderul sau comunitatea de acest tip.

Orice biserică locală care își alege un pastor are deja un model pe care-l urmărește și în funcție de care evaluează candidaturile. Membrii unei comunități care votează mereu cum li se cere, dar cârcotesc întruna pe din dos, nu spun niciodată un adevăr incomod în față, dar bârfesc continuu între ei, nu dovedesc prea multă integritate. De ce atunci ar pretinde altora ceea ce nu oferă? Ar merita făcut un experiment pentru a vedea cum acceptă bisericile locale un model de lider nonconformist – în sensul în care erau nonconformiști la vremea lor Francisc din Assisi, Maxim Mărturisitorul, Maica Tereza etc. Pentru judecăți radicale, primul pas ar fi o privire atentă în oglindă...

În acest peisaj mai degrabă sumbru, există încă destui oameni care fac excepție de la aceste tendințe. Ei sunt răspândiți cel mai probabil pe toate palierele sistemului. Inerția însă pare să dea tonul general. Totuși, generalizările au în acest text rolul nu de a stigmatiza, ci de a prezenta niște deficiențe de sistem.

Și nu doar că există excepții, ci de multe ori în aceeași persoană se regăsesc tendințe autoritariste și manifestări de mare generozitate sau dăruire de sine. Și mi se pare că sistemul păcătuiește tocmai prin aceea că încearcă să schematizeze ființa umană cu toate contradicțiile și surprizele sale. Probabil că așa se explică o anumită duplicitate care determină omul sistemului să fie inflexibil în rolul său oficial și brusc umanizat când își iese din rol.

Părerea mea e că, pentru răspunsuri mai consistente, ar trebui trecut mult dincolo de liderii actuali ai comunităților evanghelice și ar trebui analizat etosul care a făcut posibil ca atâtea bune intenții să arate, în practică, așa de distorsionat. După cum se poate constata, n-am discutat deloc aspectul supranatural al lucrurilor, tocmai pentru că socot că rateurile țin de partea umană a Bisericii.

În orice caz, situația nu e nici pe departe disperată. Câtă vreme Biserica e vie, există resurse nelimitate de reinventare pentru fiecare generație. Totuși, nu cred că simpla răsturnare a acestor tendințe este în sine o soluție. Cred mai degrabă că se va naște un nou model, mai aproape de nevoile societății actuale. Dacă nu la evanghelici, atunci el va apărea în altă confesiune și va fi imitat și adaptat.

Va fi neapărat nevoie de mai multă atenție binevoitoare față de celelate confesiuni creștine. Căci enoriașii, în general, nu mai au mare tragere de inimă pentru mârâieli prin gard. Și nu doar asta, dar e nevoie de un minim respect manifestat măcar prin a admite că pot exista creștini și în alte denominațiuni.

Iarăși, nu prea cred că e posibilă o „reformă” din interior, după modelul lui Luther. Niște teze ca ale lui ar lovi în multe dintre articolele statutului de organizare a cultelor evanghelice. Mai degrabă cred că am putea învăța din ceea ce s-a întâmplat în cadrul contrareformei și a reformei catolice interne. E mai realist și mai cinstit, la cum stau lucrurile în prezent.

Teofil Stanciu este traducător și editor-coordonator la editura Casa Cărții și redactor-șef al revistei Convergențe (convergente.ro); absolvent al Facultății de Litere, secție cu dublă specializare: teologie-română. E interesat de istoria Bisericii, istoria mentalităților, interacțiunea dintre cultură și religie, reflectarea transcendentului în literatură, relațiile interconfesionale, teologie publică. Vă recomandăm blogul său: drezina.wordpress.com