Evanghelicii români față cu viitorul - de Teofil Stanciu
Dacă în anii comunismului, cultele și comunitățile evanghelice erau orientate spre interior, cu minime legături cu societatea și probleme ei, deceniile ulterioare au fost caracterizate, în opinia mea, de un comportament preponderent reactiv față de problemele ivite, atât la nivel instituțional, cât și la nivelul poporului credincios al mișcării evanghelice – iar asta atunci când s-a coagulat cât de cât o reacție.
Explicabil într-o anumită măsură, acest comportament înseamnă, în fapt, că o problemă nu există decât în momentul când afectează în mod direct și viața comunității. Iar în situațiile și mai deplorabile, anumite probleme devin reale abia atunci când se regăsesc în cercurile liderilor ecleziali (în familiile sau printre prietenii lor) fără a mai putea fi mascate. În rest, pot fi multă vreme ignorate.
Acest reflex reactiv mi se pare că este confirmat – fie și indirect – de câteva dintre dezbaterile importante din trecut, pe fond ratate în bună măsură de către cultele evanghelice: despărțirea demnă de trecutul comunist; poziționarea ca reper moral public (oricât de mic, dar măcar consecvent) în societatea românească măcinată de tarele unui regim care a ucis zeci de mii de oameni, care a mutilat caractere și a distrus orice ierarhie de valori; migrația economică românească; integrarea europeană; ba chiar și recentul referendum pentru definiția familiei. Teme mari și grele, unde dezbaterea teologică serioasă și încercarea unor răspunsuri temeinice nu s-au făcut remarcate nici măcar în interiorul cultelor evanghelice – nu includ aici „răspunsuri” date preț de o predică, ce nu are cum trece drept demers teologic consistent.
Prinși în verva războiului cultural – foarte recent descoperit – cu diverse ideologii „stângiste”, război importat în mare parte cu temele, temerile și strategiile americane, evanghelicii amână cât pot mai mult soluționarea unor probleme tot mai prezente și tot mai complexe din imediata vecinătate. De asemenea, prezența (mai reală sau mai imaginată) pe frontul luptei pentru cauza creștină conferă o consolare morală pentru lipsa unor demersuri constructive, a reflecției teologice elaborate, profunde și complexe asupra realităților contemporane. Însă chiar și problemele conexe acestor ideologii necesită și o abordare pastorală, mult mai complicată decât poziționarea ideologică ușor de făcut și adesea lipsită de elementul uman și de orice urmă de compasiune.
Departe de a se limita la invazia ideologiilor progresiste (multe dintre ele îngrijorătoare și necesitând cu siguranță o poziționare), temele ce vor necesita un răspuns cât mai urgent – și, bine-ar fi, cât mai consistent – vin din mai multe direcții simultan: dinspre filosofie (unde e mare penurie de evanghelici angajați în dialogul cu lumea culturală), teologie, morală, ecleziologie, economie, politică, psihologie, știință, tehnologie, bioetică etc. Iar răspunsurile care vor conta va fi nevoie să iasă din sfera abordărilor actuale: predicoase, șablonarde, previzibile, de inspirație mai ales americană-populară/populistă, preluate cu minim efort de contextualizare.
Fără să fac o ierarhizare și o clasificare riguroasă, voi semnala câteva dintre problemele – de intensități și categorii foarte diferite – care cred că se vor prăvăli peste evanghelici cu o tot mai mare forță și reclamând tot mai acut niște soluții temeinice. Fără aceste soluții, sunt șanse mari ca evanghelicii din România să (re)cadă într-o irelevanță culpabilă și păguboasă, dar probabil meritată. Asta după ce s-au făcut remarcați, măcar mediatic, în ultimii ani în câteva rânduri. Nu am însă în vedere nici o utopică angajare generală a comunităților în astfel de demersuri teologice, ci pur și simplu interesul serios, consecvent al unor oameni – asumați de către „sistem” sau de mișcarea evanghelică – cât de cât competenți, care ar vrea să și înțeleagă, nu doar să combată repede și să puncteze mediatic (cum se întâmplă în prezent) și ar încerca să elaboreze niște poziții teologice, temeinic ancorate în spiritul Scripturii, bine cumpănite sub raport intelectual și spiritual deopotrivă.
Pornind din proximitatea imediată, printre realități dureroase se numără rata în creștere a divorțurilor și decreștinarea copiilor în/din familii de evanghelici. Le-am pus împreună deoarece afectează dureros familiile și fiindcă se interconectează. Oarecum înrudită e și chestiunea căsătoriilor interconfesionale (care încă e soluționată oficial după sfintele tradiții ale disprețului reciproc, iar neoficial după înțelepciunea clericului solicitat să dea binecuvântarea la cununie), ba chiar a căsătoriilor inter-religioase sau a tratamentului acordat cuplurilor formate de credincioși și necredincioși. Deși lucrurile pot părea foarte clare, în general, nu sunt nici simple, nici clare, nici tratate în virtutea unor principii diriguitoare coerente – singurul asemenea principiu pare a fi excluderea promptă. Pentru mulți, căsătoria rămâne imposibilă între un „pocăit” (sectant/eretic) și un „nepocăit” (ortodox, catolic, reformat – adică „necreștin”).
Corelată cu problema decreștinării, sau cel puțin a îndepărtării copiilor de credința părinților, este, doar în parte, relația cu știința și modul în care creștinii evanghelici vor reuși să gestioneze sferele de suprapunere și de independență dintre teologie și știință. Mai adaug aici doar că îndepărtarea multor tineri de comunitățile evanghelice are de-a face cu tot mai pronunțata lipsă de relevanță a răspunsurilor pe care le oferă în prezent mediul evanghelic la problemele care-i frământă pe tineri – adesea priviți extrem de critic, dacă nu chiar disprețuitor, de către confrații lor mai vârstnici (nu de puține ori părinți sau bunici, care ar trebui să simtă măcar un fior de responsabilitate pentru năravurile pe care le incriminează).
E aproape o certitudine, la cum se mișcă lucrurile, că în curând vom asista și noi la apariția semnificativă – adică problematică inclusiv în cheie reactivă, fiindcă ei există deja, dar încă pot fi ignorați convenabil – a creștinilor „desbisericiți”, care, adică, din pricina unor experiențe dureroase sau din alte motive mai degrabă psiho-sociale, vor începe să refuze comunitățile ecleziale. Deocamdată pare un fenomen suficient de minor și de îndepărtat încât să putem spera să atragă atenția, cu toate că, dacă ar fi să luăm aminte la semnalele ce vin dinspre Occident, acolo discuția deja a fost inițiată chiar și în zona evanghelică. Deși inconfortabil, n-ar fi deloc nepotrivit ca mișcarea evanghelică din România să se întrebe în ce fel a contribuit la fenomenul mai amplu de secularizare, căci unul dintre sensurile secularizării se referă tocmai la îndepărtarea oamenilor de bisericile-instituții, fără ca neapărat să renunțe și la credință și spiritualitate. A da vina doar pe atei și pe cauze externe este extrem de ușor, confortabil, dar incorect și insuficient. De altă parte, există și efecte benefice ale secularizării, dar, de regulă, atunci când este invocat, termenul este mereu pus într-o lumină negativă și folosit ca explicație pentru tot ceea ce este perceput ca rău, anticreștin sau ateu în societate.
Va fi nevoie și de o ecleziologie revizuită, care să permită coexistența dialogală alături de alte confesiuni – cu care evanghelicii și-au declarat deja public fraternitatea întru creștinism – și ieșirea din logica sectară. Altminteri, rămâne o glumă proastă invocarea rădăcinilor creștine sau a identității creștine comune a românilor și europenilor. De reactivitatea evanghelică ține, după părerea mea, trecerea bruscă și inexplicabilă de la atitudinea foarte rezervată (folosesc un eufemism foarte suav) față de „narativa” poporului creștin în procent de peste 90%, la invocarea înfocată a procentelor ca argument politic. Cu zece ani în urmă, trebuia să cauți asiduu un evanghelic care să ia în serios ceva din rezultatul recensămintelor, însă găseai cohorte întregi care să ofere un procent mai „realist” ce nu trecea nici în cele mai optimiste evaluări peste 20% de creștini „adevărați”. De altfel, nici măcar actualul patriarh nu credea în acele procente fulminante, considerând că mulți enoriași care se declară ortodocși își cunosc insuficient și practică deficitar credința. Iar acum să vii, evanghelic fiind, să invoci aceleași procente ca argument în războiul cultural e un fapt ce denotă inconsecvență și comportament de criză. Sau o schimbare pe care nu ți-ai mai făcut timp să (ți-)o explici.
Chestiunea ecleziologiei presupune însă și probleme interne semnificative, necesitând o adaptare la contextul social contemporan și neapărat o explicitare și revizuire a presupusului model al Bisericii primare, cu care cultele evanghelice actuale mai păstrează o asemănare mai degrabă marginală, dacă nu chiar iluzorie și amăgitoare. Importanța participării comunității la deciziile semnificative și cultivarea discernământului în rândul enoriașilor sunt chestiuni la care explicit sau implicit se vor propune niște soluții. Criza modelelor actuale de leadership iarăși nu poate fi neglijată decât cu costuri importante. Iar această criză nu se vădește doar în nemulțumirile enoriașilor și abuzurile de putere ale unor lideri, ci și în dificultățile prin care trec – fără prea mult ajutor – liderii ecleziali înșiși. Siliți de modelul actual de „sfințenie” să mimeze permanent perfecțiunea și educați, cel puțin în unele școli, să nu-și arate vulnerabilitatea, sunt nevoiți să trăiască o izolare dureroasă, căutând pe unde pot soluții la probleme din ce în ce mai complicate și mai dificil de înțeles și gestionat, cu care însă trebuie să se ascundă. Nu că soluția ar fi exagerarea în partea opusă: defilarea cu toate slăbiciunile etalate țanțoș la vedere…
Avându-și rădăcinile atât în ecleziologie, cât și în antropologie (dar și în realități mai lumești) înstrăinarea bisericilor de societate, de oameni și de problemele lor, distanța permanent critică și mereu culpabilizantă față de toți și toate, ar trebui înlocuită cu o umanizare (în sensul cel mai bun) a raportării, care să mizeze mai mult pe dragostea creștină, solidaritate umană, interes real pentru sufletul omului cu toate complicațiile lui (nu pentru eficacitatea metodei de evanghelizare), dorința de a-l vedea pe celălalt găsindu-și locul și rostul în lume și respectul față de deciziile care îl țin poate departe de credință. Atenție, vorbim aici despre o mai mare generoziate în atitudine și relații, nu despre slăbirea axiologiei și compromiterea adevărului etc. Până și în interiorul bisericilor, cei mai mulți credincioși experimentează acut sentimentul singurătății dezolante și al neîncrederii funciare în discreția și înțelepciunea unor duhovnici de ocazie (fie ei „lucrători” oficiali sau simpli membri ai comunității). În context mai larg, al interacțiunilor sociale mediate, îmi pare complet inadecvat ca, într-o societate care activează permanent spaimele și senzaționalismul, creștinismul evanghelic să lucreze în aceeași logică, folosind însă ingrediente „creștine” pentru a induce frici și a fideliza publicul.
Strâns legată și interconectată cu ecleziologia este și problema spiritualității. Mai precis, lipsa unor modele funcționale de spiritualitate evanghelică ce să împlinească nevoile adânci ale enoriașilor în contextul problemelor contemporane. Această carență este adesea suplinită printr-un activism aproape compulsiv, stimulat prin culpabilizare sau printr-un moralism legalist, livrat pe post de criteriu al sfințeniei personale și/sau comunitare.
Nu e deloc surprinzător în acest context că fenomenul bisericilor „independente” este tot mai prezent. Aceste comunități noi încearcă să găsească diverse soluții imediate la problemele sesizate în comunitățile din care s-au desprins, nu de puține ori comițând greșeli similare sau mai grave. Sunt adesea criticate din interiorul cultelor evanghelice oficiale, fie legitim, pentru erorile săvârșite, fie preventiv, pentru a fi discreditate pe piața religioasă ca potențiali competitori ce atrag public. Indiferent cum arată acestea, proliferarea comunităților independente este cel puțin un simptom și relevă o neliniște, o căutare, dorința de mai mult, de altceva, a enoriașilor care nu se mai mulțumesc cu oferta „clasică”. Și nu!, nu e întotdeauna vina enoriașului nestatornic și superficial, așa cum se acreditează deseori ideea. E interesant de remarcat aici, de pildă, că până și bisericile charismatice un pic mai vechi deja s-au „clasicizat”.
Indiferent cum ar fi privite și ce derapaje teologice comit, bisericile independente vorbesc despre criza în care se află tiparele actuale ale spiritualității creștine. Doar a le înfiera cu „sfântă” mânie nu aduce absolut niciun beneficiu decât cel mult o stopare temporară și locală a exodului enoriașilor. Problema de fond rămâne însă nerezolvată. La fel, nici simpla (și facila) măsură a excluderii celor care participă la întâlniri care n-au girul bisericilor oficiale nu s-a dovedit, pe termen lung, una realmente benefică pentru cineva, după cum se poate observa privind retrospectiv cazul „Străjerii”.
Cu siguranță însă, nu puține inițiative independente au propriile probleme grave ce le însoțesc adesea încă de la început: modul incorect în care se separă de comunitatea din care ies; construirea unor viziuni șchioape, bazate pe respingerea și critica superficială a „tradiționaliștilor”; elanurile tinerești (fiindcă adesea sunt inițiative ale unor oameni tineri) lipsite de înțelepciunea experienței; lipsa de fundament dogmatic și de cultură istorică ce îi condamnă la repetarea unor erori pentru care există chiar și soluții în istoria Bisericii Universale; importul de mode și modele occidentale insuficient testate în timp (dar eficiente managerial) și neadaptate cultural; autoritarismul noilor lideri incapabili să accepte vreo autoritate etc.
Periodic, se aud voci chiar de la vârful structurilor de reprezentare ale cultelor care reclamă necesitatea unei „reforme”. Toate problemele aduse în discuție până în acest punct par să confirme această necesitate, dar mai sugerează și că deja există tendințe reformiste care însă nu se prea pot manifesta în interiorul structurilor și bisericilor instituționale. E complicat de stabilit cu exactitate din ce motive, dar o reflecție onestă și neangajată, oricât de dureroasă, poate pune în evidență câteva răspunsuri care să treacă dincolo de culpabilizarea zeflemitoare a tuturor celor care își caută soluții în comunități separatiste.
Se va ridica în scurtă vreme tot mai acut și chestiunea liturghiei în bisericile evanghelice, unde putem include atât formele fixe ale întâlnirilor comunitare, cât și principiile închinării, discutate însă într-un context istorico-teologico-biblic temeinic, nu în funcție de preferințele muzicale ale tradiționaliștilor – care cad uneori în capcana idolatrizării formei – respectiv ale tinerimii – care cad uneori în capcana idolatrizării propriilor persoane. Deja se întâmplă câte ceva aici, dar zgomotul de fond este încă destul de puternic și se trece greu dincolo de etichetări facile și tratări grosiere.
Ar fi obligatoriu dialogul cu mișcarea penticostal-charismatică globală – cea mai dinamică ramură a creștinismului actual – și mai ales cu vocile sale reprezentative, cu care nici măcar penticostalii români (nu știu exact care e situația charismaticilor) nu intră în dialog decât marginal și la nivelul unor cercuri restrânse. Există un bun potențial teologic acolo care ar putea fructificat spre folosul tuturor. Desigur, nu e un demers fără riscuri, după cum o subliniază înșiși teologii interesați de ortodoxia lor dogmatică din această tradiție. În același registru, relațiile interconfesionale ar trebui să ocupe un loc privilegiat între preocupările asumate public și explicit de către evanghelicii români. Se pot constitui identități și în dialog constructiv, nu doar prin delimitări agresive, anateme ridicole și discreditare reciprocă.
Deloc de ignorat, evanghelicii români se vor confrunta inevitabil și cu progresismul teologic (în sens larg), un curent care câștigă teren inclusiv pe seama unor hibe conjuncturale sau boli sistemice ale mediului evanghelic. Faptul nu poate fi neglijat și expediat în note disprețuitoare de subsol decât cu anumite costuri. Maturitatea, în ultimă instanță, se vădește în raportarea la situații noi, complexe și solicitante și în interacțiunea cu oameni care împărtășesc alte viziuni. Replierea în matca certitudinilor cunoscute și liniștitoare nu reprezintă decât o păguboasă politică a struțului.
În prezent, relațiile cu politica sunt definite cu precădere dinspre ideologia politică, nu dinspre teologie, introducându-se abuziv în sfera ortodoxiei creștine criterii de evaluare economice și politice. De asemenea, economicul pare să controleze tot mai puternic politicul și să impună decizii care nu mai reprezintă interesul celor mulți, ci al celor potenți financiar. „Stângismul” pare să fie numele generic al aproape tuturor noilor erezii creștine actuale grave, iar evaluarea acestor „erezii” este adesea, în cel mai bun caz, morală (dacă nu pur și simplu conjunctural-oportunistă), nu teologică. Această etichetă ascunde atât o logică de război, cât și o teamă (sau un refuz?) de a aborda niște teme spinoase care necesită și o perspectivă teologică lucidă, nu doar capitularea servilă a teologiei față de politică și față de sistemul economic – socotit aprioric bun.
Rolul profetic al martorilor Împărăției lui Dumnezeu a impus mereu o independență dificilă – dar sănătoasă – față de orice autoritate pământească (politică sau economică), inclusiv în „veacul de aur” al istoriei israelite. Marele David și toți regii buni ai poporului ales au avut lângă ei profeți care nu i-au sprijinit niciodată necondiționat, nu le-au cântat oportunist și ipocrit în strună, ci i-au sancționat public ori de câte ori a fost nevoie. Au intervenit mereu în favoarea celor vulnerabili (străinul, văduva/orfanul și săracul). Iar primejdiile pe care le atrage aerul rarefiat (și poate chiar asfixiant) al sferelor puterii sunt adesea relevate în textul sacru. Prin urmare, va fi necesar să se traseze niște linii de demarcație între teologic și politic, cât să confere o independență benefică creștinilor în raport cu acțiunile și opțiunile politice, iar Biserica să nu devină o anexă a unei ideologii politice sau a unui partid.
În relație cu economicul, nu se va putea rămâne în această aparentă neutralitate care, în fapt, este o dezangajare, căci și creștin-democrația europeană urmărea să stăvilească anumite excese prin economia socială de piață pe care o propunea. În ultimii ani, sunt tot mai multe probleme care necesită o poziționare: monopolurile transnaționale cu năravuri abuzive, practicile neetice grave din instituțiile financiare (dezvăluite de criză), dezumanizarea omului prin consumerism, supraîndatorarea individuală și comunitară. Nu avem o teologie a muncii, nici o etică solidă a afacerilor, nu discutăm despre etica și oportunitatea creditelor bancare, nu avem o antropologie care să împiedice omul să devină o piesă în jocul economic, o simplă resursă în goana după profitul nelimitat și o entitate fără importanță în fața birocrației.
Consumerismul este condamnat doar sub aspectele sale mărunte reprezentate de shopping sau, eventual, dorința de a epata social. Dar nu este luat în discuție materialismul funciar ce caracterizează atitudinea față de lume și viață în general (inclus pentru credincioși), mergând până la condiționarea cvasitotală a oricăror acțiuni umane fie ele spirituale, intelectuale sau morale. Faptul că demnitatea sau succesul sunt măsurate aproape obligatoriu și prin lentila eficienței economice individuale nu pare să stârnească îngrijorare. Iar dacă opulența și lăcomia sunt îmbrăcate în haina respectabilă a hărniciei sau a nevoilor familiale inalienabile și mereu redefinite/redimensioante, trec drept onorabile și în biserici, indiferent cu ce preț uman sunt plătite. În paranteză fie spus, se consideră mai legitimă intervenția din exterior asupra relațiilor familiale până la cel mai intim aspect decât în deciziile economice ale enoriașilor, care sunt un fel de tabu. Iar despre dependența teologică de sponsori chiar nu se poate discuta, fiind iarăși dintre vacile sfinte intangibile.
Relația omului cu tehnologia – care angrenează paliere multiple, de la gadget-uri adictive la transumanism – este un subiect de care mediul evanghelic românesc s-a ferit cât s-a putut, cu unele excepții. Dar acum bisericile sunt pline de copii ce aspiră cu sârg la statutul de dependenți și de părinți inconștienți (și cu care de mână, dornici să nu fie pruncii lor mai prejos ca alții) care-i lasă în voia dispozitivelor iluzionându-se că, în felul acesta, odraslele lor nu rămân „în urmă”, că nu vor ajunge analfabete digital. În timp ce alte țări elimină complet din școli dispozitivele (cazul Franței), la noi toată lumea vrea să le introducă, iar cele mai multe biserici tac ca și când nu le-ar interesa, ar fi doar o problemă minoră ori nu ar ști ce să spună (și poate chiar așa și e). Statisticile arată că, de fapt, ne-a cam ajuns cuțitul la os. În acest context, lipsa de apetit pentru lectură, de exemplu, se va dovedi gravă (dacă nu fatală) și pentru biserici și pledoaria sistematică pentru cititul de cărți (nu impunând și obligând – strategie eșuată din start) ar fi trebuit să devină de multă vreme o prioritate pentru niște comunități care pun mare preț pe revelația prin cuvânt. Există și alte efecte pe care contactul prelungit cu dispozitivele electronice le are (după cum puteți vedea dintr-un grupaj tematic pe convergente.ro dedicat exact acestei probleme).
După părerea mea, avem deja aproape o întreagă generație complet pierdută în lumea virtuală – cea a actualilor adolescenți –, iar dacă nu se intervine repede și serios, copiii din clasele primare și grădiniță intră pe aceeași traiectorie a dependenței greu reversibile. Nu știu ce fel de Evanghelie li se poate predica acestora, dar nu văd nici cum s-ar putea dezvinovăți bunicii și părinții care îi țin „cuminți” sau „ocupați” punându-le în mână ceea ce un promotor al acestor dispozitive numea o „bombă cu ceas”. Părinții și bunicii trebuie să știe că poartă cea mai mare parte de vină – în sens spiritual, nu doar psiho-social – pentru orice copil care devine timpuriu dependent de tehnologie.
Și dacă tot suntem în zona aceasta, cel mai probabil că învățământul confesional ar necesita o reformă structurală, la toate nivelele. Deja sunt tot mai multe semne și din exterior și din interior că se arată o criză, că școlile nu mai „produc” genul de absolvenți care să aibă trăsăturile și calificările necesare unui profil de creștin asumat, competent, pregătit pentru confruntarea cu viața din ce în ce mai complexă și pentru interacțiunea cu o societate din ce în ce mai polarizată, conflictuală, într-o lume tot mai instabilă și înspăimântătoare. Subiectul educației e mult mai vast și are numeroase ramificații, dar rămâne un fapt că e fundamental pentru cum va arăta viitorul. Ne-am putea întreba, de pildă, câți creștini evanghelici își imaginează viitorul copiilor lor în România și îi sfătuiesc să rămână sau să revină în țară. Și nu sugerez că ar exista doar un singur răspuns valid, nici nu încerc să culpabilizez pe cineva, însă răspunsul acesta are anumite consecințe. Căci s-ar putea ca exact acest aspect – unde ne vedem copiii în viitor – să se dovedească unul esențial pentru modul în care ne raportăm la viitorul țării și confesiunii din care facem parte.
Problema schimbărilor climatice – care, indiferent de cauze, reprezintă o realitate tot mai contondentă și acută – va trebui luată în discuție și de către creștinii evanghelici (fapt care deja se întâmplă dincolo de ocean) și scoasă din sfera abordărilor exclusiv ideologizate. E vorba, în fapt, despre o criză prin care trece umanitatea și față de care, în mod normal, nu poți rămâne tăcut sau neutru, fiindcă deja se observă că provoacă tragedii umane. Aici, evident, este nevoie de o teologie a creației, care cam lipsește în general din portofoliul evanghelic. Există niște rudimente de atitudini, dar care nu sunt cuprinse într-un tot coerent, pentru mulți creștini, baza raportării la creație fiind în realitate una politică.
Criza demografică este iarăși o realitate care nu va putea fi multă vreme eludată. Mai întâi, pentru că deja a început să lovească bisericile și școlile evanghelice de teologie. Apoi, pentru că populația țării își continuă neabătută procesul de îmbătrânire. Și, în fine, pentru că singura soluție viabilă pare să fie, în acest moment, infuzia de forță de muncă din exterior: deci migrație – un cuvânt care dă frisoane. Subiectul este unul complex, fiindcă presupune atât o calibrare teologică a atitudinii față de străin, cât și politici guvernamentale. Dar deja avem antreprenori români care cer reglementări care să le permită să-și rezolve deficitul de angajați calificați cu străini. Tot de politici guvernamentale țin și politicile ce pot stimula natalitatea și care n-ar trebui să semene deloc cu cele promovate de Ceaușescu. Iar aici evanghelicii ar putea încerca să-și aducă un aport pozitiv nu prin interdicții (chiar dacă dezaprobă pe drept cuvânt avortul), ci prin contribuția la configurarea unor strategii temeinice și consecvente pe termen lung – există parlamentari și aleși locali creștini.
Mărturisesc că sunt destul de sceptic că astfel de teme ar putea lua locul dezbaterilor despre baticuri, bijuterii, machiaje, îmbrăcăminte, al împunsăturilor reciproce între confesiuni și comunități, al agendelor teologice cu mize obscure, al exploziei de oportuniști și părerologi care țin publicul în priză cu pseudo-explicații teologico-fantastice facile pentru orice ploaie, accident de mașină sau crăpătură apărută în asfalt.
Deși ironizez cu bună știință ceea ce îmi pare a fi risipă inutilă de energie, admit că mai există și alte preocupări pastorale sau instituționale legitime. Nu am pretenția că am cuprins esențialul într-un text care abia schițează câteva subiecte. Totuși, fără să sugerez că aș ști cu certitudine care ar trebui să fie toate temele de interes pentru următoarea perioadă, consider că cele schițate mai sus sunt suficient de importante și ar impune urgent o atitudine care să spargă măcar în parte tiparul reactiv instituit în acești 30 de ani. Nu de alta, dar majoritatea sunt deja aici și răspunsul dat conturează deja viitorul. Ici-colo, sunt inițiative care denotă o altă atitudine (Edictum Dei, Decenu.eu, Dialogos, Areopagus, Chrysolis, Center for Faith and Human Flourishing etc. – mai noi și mai vechi, imperfecte, cu siguranță – precum și voci individuale), dar rămâne de văzut dacă respectivele nuclee vor deveni semnificative și vor căpăta nu doar vizibilitate, ci și influență, atenție, poate vor produce mici emulații sau vor continua să (fie nevoite să) acționeze și pe mai departe periferic sau în afara cadrelor ecleziale instituționale și într-o semiobscuritate care să nu le atragă sancțiuni sau interdicții.
O atitudine destul de răspândită în unele cercuri evanghelice aruncă toate preocupările în seama lui Dumnezeu, așteptând exclusiv o intervenție supranaturală sub forma unei treziri spirituale (care să poarte astfel girul divin în mod explicit). Astfel de treziri sunt însă la decizia suveranității divine și nu scutesc pe nimeni de eforturile pe care propria minte și propria înțelegere le fac posibile, în virtutea mandatului creștin în lume. Propunerile mele nu exclud intervenția divină, nici nevoia oamenilor de rugăciune sau de exerciții spirituale. De asemenea, toate chestiunile de mai sus ar trebui să beneficieze de virtuțile unor comunități hermeneutice în care Dumnezeul triunic creștin este prezent și activ. Tradiția creștină stă mărturie că demersul teologic în contextul epocii și ca răspuns la nevoile fundamentale ale oamenilor dintr-o anumită perioadă nu este un moft, nici un semn de necredință, de nerăbdare sau de răzvrătire față de planul divin, ci un efort necesar și benefic, o modalitate de a folosi lumina primită pentru binele altora.
Teofil Stanciu este traducător și editor-coordonator la editura Casa Cărții și redactor-șef al revistei Convergențe (convergente.ro); absolvent al Facultății de Litere, secție cu dublă specializare: teologie-română. Interesat de istoria Bisericii, istoria mentalităților, interacțiunea dintre cultură și religie, reflectarea transcendentului în literatură, relațiile interconfesionale, teologie publică.
Citește mai multe articole din cadrul publicației Convergențe, susținută de platforma decenu.eu, la adresa convergente.ro