Un material despre influenta comunista asupra Bisericii in perioada dinainte de 1989, despre identitatea Bisericii din Romania in prezent, si despre ce ar trebui sa faca credinciosii pentru a duce Evanghelia Imparatiei lui Dumnezeu lumii de astazi. Interviu cu Vasilică Croitor, pastor, cercetător istoric

Cartea Răscumpărarea memoriei este un proiect pe care Vasilică Croitor l-a început cu nouă ani în urmă, din dorința de a cunoaște care a fost lupta ce s-a dus în mod nevăzut între Statul Comunist și Biserica Creștină din România, în particular despre Biserica Penticostală. A fost o luptă extrem de tensionată, încrâncenată, o luptă în care au existat victime și comunități întregi care au suferit enorm. Au fost, de asemenea, înfrângeri și victorii de ambele părți. O istorie fascinantă, tulburătoare, greu de digerat, dar o realitate pe care nu ne permitem să o ignorăm și care se răsfrânge asupra prezentului. Din dorința de a înțelege prezentul, am căutat să merg în arhiveși să înțeleg ceea ce s-a petrecut în perioada comunistă.

E important să răscumpărăm memoria. Realitățile din perioada comunistă au avut de-a face cu noi, nu sunt abstracte. Noi am fost produsul unei perioade istorice ce și-a pus amprenta pe modul în care gândim, vorbim și cum ne manifestăm în mediul bisericesc și în societate. Relația Bisericii cu Statul și cu societatea își are astăzi rădăcinile tot în acea paradigmă ce a fost construită în perioada comunistă.

Avem un istorie pe care nu o putem ignora, trebuie să-l înțelegem și să-l cunoaștem și de acolo căpătăm cheia pentru a intrepreta prezentul, precum și uneltele cu care să putem să răspundem provocărilor pe care le avem azi în viața Bisericii și societății.

Prin cartea Răscumpărarea memoriei, am urmărit răscumpărarea memoriei noastre. Nu a fost doar munca unui `arheolog` ce numai a scos documente, pe care le-a prezentat mai apoi publicului. A fost încercarea de a dezgropa aceste informații și de a le așeza într-o logică și într-un tipar coerent, ca să ne putem înțelege propria istorie, împreună cu acele amintiri dureroase și neplăcute, să trecem peste ele, să ne asumăm partea de vină. Trebuie să învățăm lecțiile și să cădem la pace cu trecutul nostru. Altfel, trecutul nostru poate să ne `bântuie`. Când ne-am vindecat de răni, trecutul nu mai c onstituie o povară, ci doar o lecție din care am învățat cu înțelepciune. Răscumpărarea este un principiu biblic, necesar ființei noastre, pentru a putea propăși și prospera, în ciuda unor situații din trecut, care nu au fost fericite.

Scriptura se ocupă și de mersul unor națiuni, sau de direcția pe care o are Biserica. Hristos a venit să răscumpere omul, dar a venit și să răscumpere o comunitate de credincioși pe care o numim Biserică. La fel, transformarea pe care Dumnezeu o aduce are de-a face cu un popor, cu o națiune care se pune în slujba lui Dumnezeu. Cred că la toate nivelele, trebuie să căutăm răscumpărarea și vindecarea. O țară a cărei răni sunt deschise nu poate să propășească.

Atunci când armata sovietică a intrat în România, a preluat punctele cheie ale autorității statale, chiar dacă nu a recunoscut oficial că este o ocupație. Au fost anumiți consilieri sovietici alocați în fiecare minister, erau de fapt mult mai puternici chiar decât ministrul ce deținea nominal acel portofoliu. Acei consilieri decideau de fapt politica statului român.

Același lucru s-a întâmplat și la Secretariatul de Stat pentru Culte. Acolo, consilierul sovietic a căutat pas cu pas să implementeze o altă gândire în raport cu cultele religioase. Rusia, la acel moment, avea peste 20 de ani de istorie comunistă, încercase mai multe experimente pentru a transforma societatea. Încercase prin teroare - ei au ucis în primă fază mulți lideri din Biserica Ortodoxă Rusă – apoi au relaxat puțin presiunea și au încercat să ofere recunoaștere cultelor, apoi au folosit calea împrietenirii cu liderii religioși pentru a-i influența să îndeplinească politica statului comunist. În Rusia, vorbim despre o experiență malefică deja dobândită în a controla viața religioasă dintr-o țară. Când consilierul rus s-a alăturat Secretariatului de Stat pentru Culte, el aducea cu sine tot acel istoric și acea pregătire. Totul era îmbrăcat într-o sublimă propagandă, ca și cum totul este frumos sub comunism și ei le puteau arăta oamenilor cum să lase cultele să înflorească.

Din acest moment, Ministerul Cultelor a devenit un mijloc de influențare a vieții religioase din România, pentru a fi subordonată priorităților și agendei Partidului Comunist. Acest Minister al Cultelor a început mai apoi să emită legi și decrete, care să reglementeze viața religioasă din România. Ținta era de fapt crearea unui organism ce să arate extrem de frumos, dar care să fie lipsit de viață. Comunismul și-a dorit să existe religia în continuare, dar să existe un cadavru numit „religie”, pe care să îl machieze ei în permanență, pe care să îl împăieze și să îl pună într-o vitrină. Ei doreau să spună că există libertate religioasă și că toate cultele sunt libere. S-a alcătuit Federația Cultelor Evanghelice, Federația Creștină și o mulțime de alte instituții, evenimente, conferințe ecumenice, etc. Dar ținta lor era ca religia să fie un cadavru în vitrină.

Acele reglementări erau meticulos argumentate și prezentate liderilor religioși, iar cei care nu aveau o anumită pregătire și o înțelegere bună a lucrurilor și a Scripturii au acceptat multe din acele directive ale autorităților. Au fost anumite domenii, în care liderii religioși au înghițit momeala unei prietenii cu statul, care le oferea o falsă libertate în schimbul renunțării la unele convingeri intime despre spiritualitatea Bisericii, prezența Bisericii în societate sau slujirea în societate (mărturisirea lui Hristos, catehizarea tinerilor, proiectele sociale). Biserica a fost tot mai mult forțată să-și desfășoare activitățile doar în interiorul zidurilor ei, pentru ca mai apoi inclusiv acele activități să fie strict reglementate după un program aprobat de către Guvern. Dar, în același timp, a existat o Biserică Mărturisitoare, conștientă de acele piedici și capcane întinse de stat, care a dezvoltat o viață paralelă cu cea oficială a Bisericii.

Din studiul din arhive și din mărturiile pe care le-am adunat, am ajuns la concluzia că Biserica din România a fost un caz unic în tot spațiul ex-comunist. În acest spațiu comunist, au fost țări în care Biserica a fost ștearsă de pe fața pământului, nu a mai existat oficial (Albania, o perioadă și China sau Rusia în perioada timpurie). Au fost alte țări în care s-a creat o falie în viața Bisericii, existând o Biserică subterană total respinsă de stat și în opoziție cu statul - o Biserică martiră – și respectiv o Biserică oficială ce s-a bucurat de binecuvântarea autorităților, dar lipsită de viață, o scenă frumos ornată.

Această separare între Biserica subterană și cea oficială a găsit în România o altă expresie. De exemplu, Biserica Penticostală a fost o Biserică oficial recunoscută, niciodată trecută în ilegalitate din 1950 de când a fost recunoscută de către Guvernul comunist, continuând să funcționeze până la Revoluție și după aceea. A existat o Biserică recunoscută, însă în paralel, această Biserică oficială avea și o viață în subteran. Nu s-au separat cele două. Biserica oficială își desfășura duminică programele și întrunirile, în care erau prezenți și informatorii, în care existau anumite limitări de care toți erau conștienți. Dar, de luni până sâmbătă, Biserica subterană intra în activitate – întruniri de case sau grupuri de studiu ilegale, interzise pentru că studiau Biblia și foloseau materiale aduse din Occident, nu existau seminarii teologice și absolvenți. Biserica subterană se ocupa de formarea de slujitori prin aceste cursuri, de menținerea spiritualității în viața Bisericii, prin rugăciune și într-ajutorarea celor săraci. Era o acțiune pe care doar Dumnezeu o putea coordona, pentru că nu existau lideri în Biserica subterană, cum erau în China sau Rusia sau R. Moldova.

A fost o minune faptul că, Biserica subterană neavând lideri, Dumnezeu a lucrat în așa fel încât în fiecare localitate și zonă au existat oameni influenți ai Bisericii. Nu au fost numiți lideri, nu au fost ordinați, nu au deținut funcții, dar au exercitat o influență evlavioasă puternică în viața celorlalți care s-a văzut peste generații.

De la Revoluție încoace, cred că s-a încheiat o etapă – acea tranziție în care nu ne găseam identitatea ca națiune – acum societatea română a început să se așeze și știm cine suntem, încotro vrem să mergem. La fel, în viața Bisericii, a fost o perioadă în care ne-am întrebat care e identitatea noastră. Cred că problema asta și-o pune inclusiv Biserica Ortodoxă, cu marele consiliu ecumenic între mai multe Biserici ortodoxe naționale, dezbaterile sunt destul de serioase inclusiv în Biserica Ortodoxă – care e identitatea ei, care sunt valorile după care își așează drumul mai departe. La fel și în cazul evanghelicilor din România, am avut o criză de identitate în primii 20 de ani de la Revoluție încoace.

Când vorbim despre Împărăția lui Dumnezeu, este necesar să îi definim conceptul. Noi nu ne referim la o entitate politică sau teritorială, statală. Ne referim la acel domeniu spiritual în care niște principii scripturale, iudeo-creștine, sunt acceptate într-o societate și constituie sistemul nervos central al valorilor acelei societăți. În societatea din România e nevoie de o prezență a Bisericii care să promoveze aceste valori creștine.

Și aici cred că e un teren comun larg pentru toate cultele creștine. Chiar dacă există diferențe majore doctrinare, când vorbim despre valorile iudeo-creștine, avem un câmp comun de valori pe care le împărtășim și pe care ar trebui să le putem susține într-un mod articulat și organizat în piața publică, în locul în care are dezbaterea de idei – fie că e vorba de universități, mass-media, activități sociale sau chiar politice. Biserica trebuie să fie prezentă acolo, pentru că Bisericii i-a lipsit exercițiul democrației. Din cauza unei perioade foarte aspre prin care a trecut sub comunism, nici măcar nu a putut să-și formeze apărători ai credinței, și are nevoie de dezvoltarea unor capacități de comunicare publică, pe înțelesul generației actuale, care este miza și pericolele din societatea contemporană. Avem nevoie de astfel de apologeți, buni analiști ai fenomenului politic, religios, economic sau cultural, și care să poată oferi răspunsuri adecvate problemelor actuale.

Biserica tinde să fie atrasă în niște dezbateri care nu îi aparțin și să uite menirea ei. Sigur, presa vrea doar să discutăm despre banii pe care Statul îi dă cultelor, sau de ce se construiesc mai multe biserici decât școli sau spitale. Dar rolul Bisericii în ce privește valorile pe care este clădită civilizația noastră, nu mai este prezent în discuție. Valorile în sine nu mai sunt prezente în discuție.

Pericolul este să abdicăm de la misiunea noastră pe care o avem în societate. Pe undeva, însuși societatea reclamă prezența Bisericii, o cere. Dacă vă amintiți de tragedia de la Colectiv, mulți au criticat faptul că Biserica nu a fost prezentă acolo imediat. Societatea spune că Biserica ar trebui să fie prezentă, de exemplu în dezbaterea despre avorturi. Biserica nu poate spune doar că avortul este păcat, deși e adevărat. Dar Biserica trebuie să fie parte a soluției, a căii de vindecare și restaurare în ce privește problema avortului.

În dezbaterea despre homosexualitate, Biserica nu poate spune doar Nu căsătoriilor homosexuale, ci trebuie să facă mult mai mult decât atât, trebuie să ajutăm tinerii noștri să fie conștienți de pericolul acesta, să facem un front comun împotriva falsei educații sexuale și împotriva ideologiilor de gen. Dincolo de modificarea Constittuției, trebuie să promovăm o educație familială foarte serioasă, pentru că mulți din cei ce își găsesc refugiul în relații homosexuale provin din familii dezorganizate, dezamăgiți de viață și fără dragoste părintească reală. Biserica ar trebui să ofere grija părintească, spirituală, pentru astfel de oameni, pentru ca ei să fie vindecați sufletește și să nu cadă. Și lista ar putea continua. Biserica trebuie să fie parte a soluției, nu doar cea care atrage atenția asupra derapajelor morale.

Biserica trebuie să fie vie și dinamică în viața societății, nu doar prezentă între cei patru pereți ai lăcașului de închinare. Intenția supremă a comunismului a fost ca Biserica să trăiască între cele patru ziduri. Modelul biblic este o Biserică prezentă în cetate. Ekklesia înseamnă comunitatea celor chemați afară, nu o comunitate care se închide între patru ziduri.

Chemarea noastră e să ieșim în societate, pentru că acolo sunt lupte de purtat, ideologii care trebuie contrazise, și tot acolo e o lume rănită care trebuie slujită. Nu mergem doar să spunem NU păcatului. Ci mergem să arătăm calea. Nu mergem să condamnăm corupția, ci mergem să oferim niște modele de trăire corectă. Trebuie să fim instrumentul vindecării, restaurării, comunitatea care oferă speranță unei lumi tulburate.

Trebuie să ne înțelegem trecutul și să ne clarificăm identitatea noastră prezentă. De asemenea, trebuie să înțelegem societatea de astăzi. Din cauză că societatea se schimbă foarte mult, sistemele eclesiastice tind să rămână mereu în urmă, pentru că avem dogmele, tradițiile și doctrinele noastre, un cadru bisericesc care oferă echilibru și stabilitate. Dar trebuie să vedem ce se întâmplă în societatea din jur și să avem și reacții în timp real: Dacă reacționăm anacronic, decuplat de ceea ce se întâmplă azi în societate, semănăm cu un pompier care ajunge la locul incendiului după ce focul a mistuit totul. Avem nevoie de oameni prezenți care să ofere un răspuns extrem de relevant, de actual.

Noi deja suntem în postmodernism, și până ne vom trezi să avem un răspuns pentru postmodernism, deja și acela se încheie, mai ales acum cu epoca Trump și Brexit și aceste răsturnări, începem să vorbim despre o nouă epocă, dar noi abia ne dumirim că lumea se frământa cu postmodernismul.

Biserica vibrantă, vie, este în primul rând un organism. Când folosim cuvântul „Biserică”, mulți se gândesc la structuri sau la un lider local care e sau nu e evlavios sau implicat în scandaluri. Dar Biserica înseamnă o comunitate a credincioșilor, înseamnă ce fac eu sau tu pentru a-L mărturisi pe Hristos. În calitate de copil al lui Dumnezeu, pot manifesta viața nouă și să aduc transformare acolo în mediul meu, în universul meu mai mic. Acolo pot aduce Împărăția lui Dumnezeu, principii frumoase șu un mod de viață binecuvântat care să fie o încurajare pentru ceilalți și să aducă schimbare în viața altor oameni.

În contextul în care ne aflăm acum, nu ne mai putem permite, să gândim strict confesional, nici măcar Biserica Ortodoxă. Avem multe diferențe între noi, dar avem și bătălii care sunt comune tuturor. Dacă vorbim despre confesiuni, cred că Dumnezeu a dat fiecărei confesiuni sau chiar comunități locale ceva special. Există atât de multe paliere în care Biserica poate fi prezentă, și nu le putem toți face pe toate. Dar fiecare biserică locală, chiar într-o localitate săracă, poate găsi mijloace să aducă binecuvântare în comunitatea lor. Până să ajungem să gândim mari proiecte naționale și schimbarea României în ansamblu, să ne amintim că schimbarea începe cu noi, acolo unde Dumnezeu ne-a așezat. Și oricât de apăsătoare e atmosfera și oricât de mari ar fi nevoile, toate acestea mărturisesc că este necesară prezența unei Biserici care să ofere speranță. Pentru a putea oferi speranță, Biserica trebuie să fie activă, mărturisitoare, dinamică.