În anul 2017 se împlinesc 500 de ani de la Reforma Protestantă.Acum, aproximativ 2000 ani, Biserica a luat naștere, atunci când Isus Hristos i-a însărcinat pe ucenicii Lui să răspândească Evanghelia, vestea cea bună, până la capătul pământului. Deși trebuiau să trăiască în dragoste și unitate, așa cum Domnul Isus s-a rugat pentru ei, acestă virtute a fost, și este încă, o provocare pentru Biserică. Martin Luther, un călugăr german obscur, a provocat Biserica la reformă, chiar cu riscul vieții, dezlănțuind un dinamism incredibil, care a schimbat cursul istoriei. Descoperă povestea Reformei din 1517 și ceea ce a urmat!

Biserica a luat naștere acum 2000 de ani, când Isus Hristos i-a însărcinat pe ucenicii Lui să răspândească Evanghelia, vestea cea bună, până la capătul pământului. Isus a spus că El inaugura o nouă Împărăție a adevărului și a harului, în care cei din urmă vor fi cei dintâi, iar cei dintâi vor fi cei din urmă. Isus a petrecut mult timp hrănind pe flămânzi, vindecând pe bolnavi. Isus S-a rugat ca dragostea și unitatea dintre ucenici să fie semnele definitorii pentru Biserica Lui.

Dar de ce avem nevoie de unitatea Bisericii? Pentru că e crucială pentru martorul nostru interior. Dacă vrem să fim crezuți, trebuie să arătăm că suntem uniți. Totuși, acea unitate nu a venit niciodată cu ușurință. Încă de la început au existat facțiuni, erezii și mișcări de separare. O mie de ani mai târziu, Biserica se divizase în două facțiuni rivale: Biserica Ortodoxă de Răsărit și cea Catolică Apuseană. În secolul al XI-lea, s-au excomunicat una pe alta. Deci dacă Estul avea dreptate, toți cei din Apus erau condamnați.

Puterea și bogăția bisericii apusene au sporit. În secolul al XVI-lea, Biserica era percepută ca lacomă și imorală, gata să se vândă celui ce oferea mai mult. Majoritatea europenilor știau că Biserica avea nevoie de reformă. În acest context, un călugăr german obscur, Martin Luther, a lipit 95 de teze pe ușa Catedralei Wittenberg, riscându-și propria viață și provocând Biserica la reformă. Asta a fost scânteia care a făcut să explodeze butoiul cu pulbere al abuzurilor făcute de Biserica Romano-Catolică.

Curajul lui Luther avea să declanșeze o mișcare care plasează moartea lui Hristos, nu ierarhia bisericească, în centru relației omului cu Dumnezeu. Nu există alți mediatori între Dumnezeu și om. Isus Hristos e darul iubitor al unui Tată iubitor. Totuși acțiunile lui Luther au declanșat o criză fără precedent, care avea să dea peste cap cultura occidentală secole la rând.

E ceva tragic în lupta aceasta dintre creștini, care a degenerat uneori în bătălii propriu-zise. A mers prea departe? Acestea sunt întrebări la care este greu de răspuns. Reforma a dezlănțuit un dinamism incredibil în Biserică. Și nu cred că efectele ei ar putea fi inversate.

Conștiința unui călugăr - Luther și înțelegerea mântuirii

Pe 10 noiembrie 1483, în micuțul oraș Eisleban, la aproape 200 km de Berlin, s-a născut Martin Luther. La doar o zi a fost botezat. În ochii Bisericii, sufletul lui era curățat în mod oficial. În cadrul Bisericii Catolice, păcatul original era curățat prin botez. Apoi, în cursul vieții, omul urma să comită păcate, dar putea să se căiască de ele, printr-un proces ritualic. Copil fiind, i se garanta la moarte intrarea în Rai. Asta s-ar fi putut întâmpla oricând în acele vremuri pline de pericole. Rata mortalității era ridicată, iar speranța de viață redusă. Epidemiile de ciumă erau dese, de două ori într-o generație, erau foarte imprevizibile, dar aveau și epidemii masive de febră tifoidă, gripă ș.a. În multe feluri, lumea era un loc înspăimântător, iar rolul credinței era acela de a sprijini, încuraja și mângâia în timpul crizelor vieții.

Biserica era omniprezentă în viețile oamenilor. Felul cum marcau timpul era rânduit de biserică. Ritualurile bisericești marcau diferitele etape ale vieții, de la botez până la ungerea de la sfârșitul vieții. Sfinții și moaștele mențineau religiozitatea medievală și în timpul lui Martin Luther. Dar pelerinajul era semnificativ în evlavia medievală și modernă, ideea că existau locuri sfințite, apropierea de ele. A merge acolo îți permitea să te faci părtaș la sfințire, să fii poate vindecat de o boală sau o infirmitate, dar cu siguranță te-ar fi ajutat pe drumul spre mântuire.

Tatăl lui Martin Luther a fost un întreprinzător de succes în industria minieră. Mama lui era fiica unui avocat. Luther a avut mai multe șanse decât majoritatea contemporanilor. Puterea era în mâinile prinților, nobililor, regilor. Sub ei erau comercianții și meșteșugarii în orașe, iar apoi o masă largă de oameni ce locuiau la țară. Dacă voiai educație, te duceai la orașe. Majoritatea estimărilor arătau că rata de alfabetizare era în jur de zece la sută. Pe măsură ce Luther creștea, tatăl lui a observat că era foarte inteligent. La 14 ani a fost trimis la școală, unde a excelat. Tatăl avea ambiții mari pentru fiu, asemenea proaspeților îmbogățiți, l-a forțat pe Luther să studieze dreptul și chiar i-a cumpărat "Corpus Juris", o carte foarte mare și scumpă de drept roman. Luther s-a înscris din obligație la școala de drept, dar nu era sigur că își dorea să devină avocat. Prietenii îl cunoșteau ca un om de viață, îi plăcea să cânte la harfă, un fel de chitară.

La vârsta de 23 de ani a luat o pauză de la studii. Cursul vieții lui s-a schimbat în mod dramatic într-o seară, când a rămas în câmp deschis într-o furtună teribilă. Era înspăimântat, fiind singur, în pădure, cu fulgere și copaci care cădeau în jurul lui, animale sălbatice și hoți peste tot. În mijlocul tuturor acestora, Martin Luther spune: "Sfântă Ana, salvează-mă și mă voi călugări."

Cred că asta e foarte interesant din mai multe motive. În primul rând pentru că Sf. Ana e sfânta protectoare a minerilor. Apoi, pentru că prins în furtună, crede că cel mai plăcut lucru pentru Dumnezeu ar fi să se călugărească. Bineînțeles, când s-a gândit că ar putea muri, i-a fost frică de ce s-ar întâmpla cu el dacă ar veni înaintea lui Dumnezeu.

A fi călugăr era considerat cel mai bun mod de a-L mulțumi pe Dumnezeu, de a merge în căile Lui și a se apropia de El. Luther nu a amânat deloc împlinirea promisiunii făcute. În câteva luni, a renunțat la toate posesiunile sale, chiar și la cartea scumpă cumpărată de tatăl lui, și s-a alăturat unei mănăstiri.

Când a decis să se călugărească, nu s-a dus la o mănăstire înstărită, unde aristocrații și-ar fi trimis copiii nelegitimi, ci s-a alăturat unei mănăstiri augustiniene reformate, care încerca să readucă disciplina bisericii primare. Acesta era idealul religios al secolului al XVI-lea. Asta credeau catolicii că ar vrea Dumnezeu: o viață de sărăcie, castitate și ascultare.

Călăuzit de această idee, Luther nu a făcut niciun rabat. Se ruga, postea, se priva de somn și chiar se autoflagela. Era extrem de conștiincios în tot ce făcea, mereu își examina conștiința. Era mai catolic decât Papa. În doi ani a fost ordinat preot și a început să studieze teologia.

Luther a acceptat ce a fost învățat: că Dumnezeu e perfect, și cere supunere perfectă și credință neclintită. Povara unei relații corecte cu Dumnezeu cădea pe păcătos. Acesta trebuia să Îl asculte pe Dumnezeu cu propriile puteri, pentru a avea parte de har. Când cineva păcătuia, trebuia să se căiască în întregime și să facă ritualuri de pocăință. Biserica administra harul, prin intermediul ritualurilor. Biserica medievală avea multe gradații ale harului: harul inițial, oferit prin jertfa lui Isus, și apoi multe tipuri specifice de har, ce puteau fi obținute prin acte de pocăință, de iertare de către biserică. Acele acte de pocăință includeau fapte bune. Acestea însemnau a merge la biserică, la liturghie, a lua parte la ritualuri, a merge în pelerinaj, a face milostenie, a dona. Mulți oameni credeau că dacă făceai suficiente astfel de lucruri, ele vor cântări mai mult decât păcatele. Nu era o doctrină promovată oficial, dar în mod practic, majoritatea oamenilor credeau că mântuirea constă în a avea mai multe merite decât păcate.

Însă majoritatea oamenilor, când mureau, aveau un deficit: mai multe păcate decât merite. Astfel a apărut ideea de purgatoriu. Mulți oameni înțeleg greșit doctrina purgatoriului. Ei cred în mod eronat că Biserica Catolică învață că purgatoriul e un iad mai mic, dar nu este așa. E un loc de maturizare spirituală înainte de a putea intra în prezența preasfântă a lui Dumnezeu.

Cei care au murit fiind încă legați de păcat, care nu au făcut destule acte de pocăință și care nu au fost curățați de rămășițele păcatului, aceia trebuie să fie arși și purificați prin focul purificator al dragostei lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, nu vrei să vii înaintea lui Dumnezeu într-o stare mizerabilă din punct de vedere spiritual. Așa că purgatoriul e locul unde ești purificat, păcatele sunt curățate de pe tine și e un loc tranzitoriu: Nu rămâi acolo, ci îl traversezi, iar apoi ajungi în Rai. Era văzut ca ceva ce Dumnezeu în mila Lui, oferise oamenilor, după moarte, ca perioadă de purificare, și de pregătire pentru intrarea în Ceruri.

În ciuda acestui lucru, accentul pus pe fapte bune în secolul al XVI-lea crea multora o panică intensă cu privire la soarta veșnică. Nimeni în biserica medievală nu se îndoia că Dumnezeu inițiase harul și oferise har credincioșilor, prin sacrificiul Fiului Său, care era o certitudine. Dar exista ideea că am putea pierde acest har, îl puteam pune în pericol prin propriul păcat. Evlavia medievală se concentra pe ideea împăcării cu Dumnezeu prin propriile eforturi.

Luther însuși era îngrozit de ideea că nu va fi acceptat de Dumnezeu. Conștiința lui era ca un robinet care picură, aducându-i mereu aminte de propria imperfecțiune. Chiar și mărturisirile porneau din dorința de a-și salva pielea. Luther a început să aibă probleme cu digestia. Totodată, avea coșmaruri și atacuri de panică.

S-a adresat duhovnicului său pentru ajutor. Din fericire, avea un călugăr profesor ce răspundea pentru el. Johan Staupitz scrisese mai multe lucrări prin care le spunea oamenilor să creadă în mila lui Dumnezeu, dincolo de păcatele lor.

Era bine pentru Luther să aibă pe cineva care îl asculta și îl înțelegea, sfătuindu-l să se încreadă în mila lui Dumnezeu, chiar și atunci când a aflat că nu se ridica la nivelul așteptat. Era profund nemulțumit. Mai mult, era foarte chinuit. Se spovedea minim o dată sau de două ori pe zi, până când duhovnicul i-a spus: "Știi ceva, fă mai întâi un păcat, abia apoi întoarce-te la mine."

Punctul de cotitură a fost când Luther a devenit profesor, predând în biserică și la universitatea Wittenberg. Pe când studia Scriptura și preda, Luther a început să privească versete familiare cu alți ochi. În special unul: Romani 1:17 l-a lovit ca un trăsnet: "Cel neprihănit va trăi prin credință." Luther a avut o revelație când a citit ce spune Pavel, care a rezumat, spunând: doar prin credință, doar prin har. Practic, a scos efortul omenesc din ecuația mântuirii. Era greu de crezut în timpul lui, greu de crezut în vremea noastră, dar se află la baza mesajului Evangheliei. Deci nu puteai fi eliberat de povara păcatului prin fapte bune sau penitență, ci trebuia să te încrezi în Dumnezeu să te elibereze din acel păcat prin moartea și învierea lui Isus. Oamenii sunt salvați doar prin har, de la Dumnezeu, și doar prin credință, care e răspunsul nostru.

Luther a ajuns să creadă că nu își poate câștiga mântuirea. Dumnezeu, prin Hristos, a câștigat-o pentru el. E acțiunea lui Dumnezeu în viața cuiva, care îi eliberează de povara păcatului. Nu e ceva ce pot face ei înșiși, ca un proces în timpul vieții, pentru a se curăța de el. Trebuie făcut prin credința în Dumnezeu.

Cât despre aceste acte de penitență și evlavie, ele nu sunt pentru a obține har, ci sunt acte de recunoștință. E o ruptură majoră față de teologia bisericii medievale. Studiul Scripturii practicat de Luther l-a condus la o teologie ce provoca însăși biserica pe care o reprezenta. Chiar și așa, nu avea cum să știe ce dezbinare vor produce ideile lui.

Convingerile unui călugăr - Cele 95 de teze

La începutul secolului al XVI-lea, Biserica și Statul erau extrem de strâns legate. Aveau structuri similare și aveau chiar și lideri comuni. Biserica avea o anumită perspectivă medievală în care exista o ierarhie, cu aristocrația în vârf și țărănimea pe treapta cea mai de jos. Episcopii proveneau din clasele înalte ale societății europene și erau adesea, dacă nu întotdeauna, prinți. Erau și lideri seculari. Asta nu înseamnă că erau foarte buni la ce făceau. Pur și simplu aveau bani să poată să își permită. În consecință era o biserică ce deținea multă putere politică, pe lângă cea spirituală.

De exemplu, în Germania, existau prinți care aveau dreptul să îl aleagă pe împărat. Dintre aceștia, trei erau arhiepiscopi, ce guvernau ca prinți în teritoriile lor. Însuși Papa era un fel de rege al Statului Papal, pe care îl guvernează asemenea unui conducător laic. Puterea seculară i-a adus și mari bogății, cărora mulți lideri ai bisericii nu le-au putut rezista.

Să devii episcop era un succes financiar enorm. Funcția aducea cu sine mult pământ și mulți țărani care dădeau bani la biserică. Era o biserică coruptă de standardele societății. Dar, înainte de Reformă, Biserica și Statul erau oarecum rivale, deoarece Biserica deținea mult pământ, putea numi în funcții, avea ordine monastice foarte puternice. În relația dintre Stat și Biserică, Statul era uneori preocupat din cauza puterii Bisericii.

Sprijinindu-se reciproc din necesitate, Biserica și Statul aveau o relație de simbioză. Când era cazul, Biserica lupta pentru a proteja guvernele și invers. În schimb, monarhia putea numi pe cei din funcțiile bisericești și considera o datorie sacră să pedepsească pe oricine ar fi încălcat legile divine ale Bisericii.

E acceptat universal că există o singură doctrină adevărată și că a o respinge nu punea în pericol doar sufletul unui om, ci al unei întregi comunități. Termenii care exprimau ideea de "credința greșită" erau aceiași ca pentru "boală contagioasă". Vorbeau de epidemii de erezie, contagiune de credințe false. Nu era ca acum: eu cred așa, tu crezi altfel și totul e bine. În secolul al XVI-lea, a crede ceva care nu era acceptat de comunitatea extinsă te putea pune în pericol. A-L blasfemia pe Dumnezeu era o erezie, care era considerată chiar mai rea decât trădarea. Pedeapsa pentru amândouă era moartea. De aceea, Biserica și monarhia credeau că e o dovadă de milă să oblige un eretic să retracteze. Dacă ereticul se căia, era salvat de la moarte. Dacă refuza să se căiască, toată societatea era în pericol.

Metodele de execuție erau mijloace de purificare. Oamenii erau arși, înecați sau îngropați de vii. În fiecare caz, încercau să purifice comunitatea. Având în vedere că voiau să evite contagiunea cu erezii, are sens, însă din perspectiva noastră de secol XXI, ideea de a omorî oameni pentru că au altă perspectivă teologică este respingătoare.

Biserica și Statul au păstrat ordinea în acest fel secole la rând, însă forțele pe care au căutat să le reprime au căpătat putere. După Evul Mediu a urmat Renașterea. Noile forme de educație sporeau interesul pentru lumea antică. Erudiți celebri, cum ar fi teologul catolic Erasmus, promovau ideea de umanism, o mișcare academică marcată de optimism despre natura umană.

Astăzi, dacă rostești cuvântul "umanism", oamenii se gândesc la o mișcare non-religioasă, ceva ce nu are nicio legătură cu religia. Asta nu era valabil în secolul al XVI-lea. Umanismul din secolul al XVI-lea, în special cel din nordul Europei, a fost în principal o mișcare creștină, iar marele Erasmus, pionierul umanismului european era foarte preocupat ca oamenii să afle ce însemna să fii creștin. Era un umanism creștin, căutând să înțeleagă ce înseamnă să fii o ființă umană, în lumina lui Hristos, Cuvântul întrupat - Isus, om în totalitate și Dumnezeu în totalitate.

S-au descoperit rute comerciale în țările non-europene, și s-au pus bazele capitalismului. S-au petrecut multe schimbări economice: ascensiunea clasei de mijloc, dezvoltarea orașelor, iar puterea clasei de mijloc de a face bani depindea de libertatea schimburilor comerciale, intrând în conflict cu autoritatea aristocrată moșierească tradițională. Sunt toți acești factori împreună, care contribuie la destabilizarea viziunii medievale asupra vieții, această ierarhie ce părea rigidă și imposibil de schimbat, deodată putea fi schimbată.

Pentru prima dată în istorie, tiparul a facilitat accesul la idei. În Europa de Vest, Johannes Gutenberg a inventat presa tipografică în jurul anului 1450, iar tehnologia lui a prins, deoarece a favorizat producerea de texte într-un mod mult mai consistent și mai rapid decât scrisul de mână. Până la finalul secolului al XVI- lea, textele puteau fi imprimate și chiar erau imprimate în număr din ce în ce mai mare. Probabil mai încet, comparativ cu internetul, dar în trecut, spre deosebire de copierea manuală a documentelor, a revoluționat modul de circulație al ideilor.

Înainte de presa tipografică, singurele copii ale Bibliei fuseseră scrise de mână, de obicei în latină. Traducerile în limba vorbită erau rare și adesea privite circumspect de către Biserică. Totuși, până în vremea lui Luther, traducerile Bibliei se răspândiseră. Toate acestea au avut rolul de a scoate în evidență importanța textului scriptural, diferit de contextul bisericesc și devenind accesibil ca text de sine stătător, care nu trebuie transmis printr-o autoritate bisericească, un preot.

Mișcarea de traducere a Bibliei coincide cu o frustrare crescândă legată de ierarhia Bisericii. Pentru mai bine de un secol, Vaticanul a fost hăituit de zvonuri despre incesturi, adulter, prostituție și dezmăț. Când Papa Leon al X-lea a venit la conducere în 1513, a cheltuit a șaptea parte din vistierie, pentru a-și sărbători încoronarea. Și-a câștigat repede reputația de politician fățarnic, avid după plăceri.

Majoritatea oamenilor din Europa știau că Biserica necesita reformă. Știau că modul cum opera Biserica nu era potrivit, având în vedere textul ce stătea la baza crezului ei. Ideea de reformă în Biserică nu era nouă, circula de secole. Augustinienii, dominicanii, franciscanii, carmeliții ș.a. Erau multitudini de oameni în Biserica Catolică și nu doar în secolul al XVI-lea. Franciscanii, ca ordin religios, au apărut motivați de această idee. Asta se întâmpla în secolul al XII- lea. Totuși, corupția morală din conducere se accelera puternic.

În acest context extrem de tulbure, studiul intens al Scripturii realizat de Martin Luther a declanșat o furtună. În 1517, Biserica vindea indulgențe un fel de "scurtătură" spre iertare. O indulgență era o scrisoare cu sigiliul Papei, ce declara iertarea de păcate. O indulgență e o absolvire a pedepsei temporare a păcatului. Să spunem că ți-am spart geamul în mod intenționat. Vreau să mă ierți, iar tu mă ierți, nu mă consideri responsabil pentru tot restul vieții mele. Dar legea spune că trebuie să plătesc. Păcatul provoacă răni. După ce am fost iertați, trebuie să facem penitență pentru păcatele noastre. Nu pentru că Domnul nostru, prin sacrificiul Lui, nu a făcut destul, dar acesta e un mod de a exprima căință și regret.

Indulgențele deveneau tot mai populare. Cu toate că oficial, oamenii trebuiau să mărturisească și să se căiască de păcate, indulgențele erau un mod de a evita pedepse mai aspre. Problema cu indulgențele era că puteai ca în loc să mergi la preot să cumperi o hârtie pe care scria că ești iertat. Darul în bani putea fi văzut ca o faptă bună și suficientă, care uneori îți îngăduia să ieși din purgatoriu. Așa că Papa putea declara, în numele lui Hristos, iertarea. Făcea parte din puterea Bisericii, ce deținea "cheile împărăției".

Prin cererea tot mai mare, Biserica a prosperat foarte mult. Putem vedea odată cu presa tipografică că indulgențele au început să sporească. De fapt, primele documente tipărite nu erau Biblii, ci indulgențe. O indulgență plenară, care era foarte rară, avea să elibereze cu totul un om din purgatoriu.

Vânzarea de indulgențe plenare pentru morți a fost cea care l-a pus pe jar pe Martin Luther pe 31 octombrie 1517. Luther își susținea cursurile, când a auzit de Johann Tetzel. Tetzel era un călugăr, trimis de episcopul de Brandemburg, pe nume Albrecht, să vândă indulgențe. În realitate, el încerca să strângă bani, atât pentru arhiepiscopie, cât și pentru Papa de la Roma.

Tetzel promitea că în schimbul unei donații pentru construirea unei catedrale, Papa va elibera sufletul cuiva din purgatoriu. Tetzel chiar avea o mică rimă: "De-ndată ce moneda-n cufăr pică un suflet din purgatoriu se ridică." Această indulgență era declarată bună pentru oamenii din purgatoriu, pentru cei ce muriseră deja. Așa că oamenii plăteau bani ca să reducă timpul bunicii lor acolo, fiind iertată de anumite păcate prin această plată către biserică, care era folosită pentru a finanța construirea Bazilicii Sf. Petru.

Acesta era un lucru chinuitor, orice s-ar spune. Mulți teologi l-au considerat jignitor. Martin Luther l-a văzut ca scandalos. Conștiincios, cum era, Luther a trecut la acțiune. Păstrând tradiția academică, a scris 95 de teze în latină, prin care condamna vânzarea de indulgențe de către Biserică.

Și-a postat tezele pe o ușă a Capelei Wittenberg. Erau 95 de teze asupra indulgențelor. În realitate, a fost un apel la dezbaterea problemei dacă Biserica chiar avea dreptul să facă asta. Nu protesta împotriva Bisericii Romano-Catolice, nu-i trecea prin minte să inițieze o nouă biserică, nu dorea să se rupă de Roma, ci doar a urmat practica de a posta pe avizier, provocându-i la dezbatere. Majoritatea tezelor erau centrate pe problema indulgențelor, dar putem să întrevedem și câteva din problemele teologice mai ample, cum ar fi rolul faptelor bune în mântuire și rolul Scripturii în înțelegerea învățăturilor de la Dumnezeu.

A pus întrebarea: Dacă chiar e adevărat că Papa are puterea, prin Biserică, să ierte păcatele, de ce le cere oamenilor săraci să plătească pentru asta, când ei nu au cu ce să-și încalțe și nici cu ce să-și hrănească copiii? Dacă Papa chiar îi iubește pe oameni și are puterea asta, de ce nu-i iartă pur și simplu? De ce vrea Papa atât de mulți bani? De ce nu își oferă harul în dragoste?

Luther căuta o dezbatere reală, dar a primit în schimb o revoluție. În două săptămâni, grație presei tipografice, cele 95 de teze au fost traduse din latină în limba comună și distribuite în toată Germania. Ideile sale găsiseră o piață, iar oamenii însetau să audă mai mult.

Rolul jucat de presa tipografică în răspândirea ideilor lui Luther a fost acela că i-a împiedicat pe oameni să controleze fluxul lor. Unii istorici ai Reformei spun că fără presă nu ar fi fost Reformă. Dacă Luther și alții nu ar fi avut acest mijloc de comunicare, pentru a-și răspândi mesajul în varii moduri, nu ar fi avut niciodată un asemenea impact.

Curajul unui călugăr - ruptura cu catolicismul

La câteva luni după ce și-a postat tezele în Wittenberg, i s-a cerut să se adreseze călugărilor din ordinul său, în Heidelberg, Germania. Luther și-a împărtășit noua înțelegere asupra Scripturii și a harului lui Dumnezeu. Ideile lui au trezit atenția, iar Papa Leon al X-lea a luat act. A trimis emisari să îl liniștească pe Luther, dar el a fost de neînduplecat.

Accentul a trecut rapid de la indulgențe la o chestiune mult mai importantă: este posibil ca citirea Scripturii de către un singur teolog să cântărească mai greu decât secole de tradiție bisericească și decât autoritatea Papei? Biserica a răspuns ferm: Nu.

Catolicismul încearcă să echilibreze Scriptura și tradiția, cu o anumită reverență, recunoscând că cele două se condiționează reciproc: în viziunea catolică, nu poți avea tradiție fără Scriptură, dar nici Scriptura, fără un context comunitar recunoscut de toți. Evoluția doctrinei e inseparabilă de ideea că tradiția este o parte vie, organică a Bisericii. S-ar putea spune că tradiția este Biserica, nu ca instituție, ci prin trăirea vieții Evangheliei a relației noastre cu Hristos. Această trăire este baza pentru citirea Scripturii de către noi.

Pentru Martin Luther, Scriptura, nu tradiția, este autoritatea ultimă. Luther nu a respins tradiția Bisericii; i-a citit pe părinții Bisericii și chiar comentarii medievale și le-a și ascultat, însă autoritatea principală aparține Bibliei. Dacă tradiția contrazice Biblia, primatul aparține Bibliei.

În iunie 1519, Luther și teologul Johann Eck au avut dezbateri publice timp de 18 zile, în Leipzig, în Germania. Evenimentul a fost atestat de mulțimi de participanți. Eck, susținut de Papă, era determinat să demonstreze că Luther era un eretic, de același calibru cu Jan Hus, care fusese ars pe rug deoarece respinsese autoritatea papală cu un secol în urmă. Luther a fost neînfricat, declarând cu îndrăzneală: "Un simplu laic înarmat cu Biblia valorează mai mult decât Papa și Conciliile fără ea."

Limbajul lui Luther era colorat și uneori obscen. Nu se sfia să-și numească frații și surorile în Hristos "monștri" și "capre ale morții". Era un tip cu picioarele pe pământ, cum spunem noi. Limbajul său era aspru. Adesea apela la comparații carnale, pentru a-și descrie adversarii. Îi numea "câini", "canalii", și alte asemenea limbaje. Vorbea de robia din Babilon și vedea Biserica în captivitate. Pentru el, situația era aidoma celei în care Isus a curățat Templul.

Un erudit implicat în dezbatere, Philipp Melanchthon, s-a aliat cu Luther, dar a pledat pentru o abordare mai temperată. Melanchthon era împăciuitor, căuta o modalitate de înțelegere, în timp ce Luther era mai degrabă interesat să proclame adevărul. Stilul moderat al lui Melanchthon a fost dat la o parte, pe măsură ce ideile lui Luther luau tot mai mare avânt în Germania.

Papa Leon al X-lea a luat măsuri decisive. Pe 5 iunie 1520, Papa a emis un decret, o bulă papală, cenzurând 41 de aserțiuni extrase din cele 95 de teze ale lui Luther. În decret l-a numit pe Luther "un porc mistreț ce invadează Via Domnului". Papa l-a amenințat că avea să fie excomunicat, dacă nu își retracta părerile în maxim 60 de zile.

Nu numai că Luther a refuzat să facă asta, ci a scris trei cărți, în care a lovit cu putere în papalitate. Luther își risca viața. Luther avea unul din cele mai curajoase temperamente cu putință. Nu era un super-erou, dar era destul de aproape. În cărțile sale, Luther a abordat o credință centrală a Bisericii: anume că ierarhia bisericească reprezintă mijlocul prin care credincioșii de rând au acces la Dumnezeu.

Harul lui Dumnezeu e mediat de preoție, către oameni, prin intermediul ritualurilor sfinte. Aceasta era teologia oficială. Când un om primește sacramentul ordinelor sfinte și este ordinat preot, i se oferă o parte din rolul lui Hristos, în calitatea lui de cap și mire al Bisericii, și poate ierta păcate prin intermediul sacramentelor, poate realiza liturghia, pregătind euharistia, prin care schimbă substanța pâinii și vinului în trupul și sângele lui Hristos, doar prin puterea lui Hristos.

Luther susținea că prin botez toți creștinii devin preoți. Prin urmare, preoții ordinați nu au mai mult acces la harul Domnului decât laicul obișnuit. Această distribuire a harului aparține fiecărui credincios, corpului de credincioși, mai degrabă decât preoțimii.

Apoi Luther a adresat problema ritualurilor bisericești. Catolicismul pune accentul mult pe ritualuri, deoarece acestea sunt mijloacele rânduite pentru a primi harul sfințitor și plin de milă al lui Dumnezeu. Dumnezeu poate folosi elementele materiale, pâinea și vinul, uleiul, punerea mâinilor, vorbirea umană, ca niște canale ale harului Său. În aceste sacramente, Dumnezeu e cel care lucrează. Participarea mea la ele e crucială, dar Dumnezeu e Cel ce înfăptuiește, nu credința mea.

Biserica oficiază șapte ritualuri (sau taine): botezul, mirungerea, euharistia, spovedania, maslul, preoția și cununia. Aceste taine, ca purtătoare ale vieții supranaturale, reflectă etapele firești ale vieții: naștere, creștere și chiar moarte. Așa cum suntem născuți în această lume, la fel suntem născuți la o viață de har prin botez. La fel cum trebuie să ne susținem viața pământească prin hrană, apă, la fel trebuie să ne hrănim și viața spirituală, cu pâinea vieții veșnice: sfânta euharistie, împărtășania.

Luther a susținut că numai două din aceste sacramente se regăsesc în Biblie: euharistia și botezul. Dar provocarea lui la adresa Bisericii nu s-a oprit acolo. Le-a mai spus creștinilor și că sunt eliberați de teama judecății lui Dumnezeu. Hristos a luat păcatul omenirii asupra Lui Însuși și i-a oferit neprihănirea Lui desăvârșită. Așadar, oamenii pot asculta din dragoste, nu din teama de pedeapsă.

Răzvrătirea lui Luther a culminat pe 10 decembrie 1520, când a ars bula papală emisă de Leon al X-lea, în mod public, asistat de profesorii și studenții universității din Wittenberg. Începând ca o simplă respingere a unei manevre financiare, demersul s-a transformat într-o adevărată mișcare împotriva învățăturilor fundamentale ale Bisericii. Putem privi Reforma și ca o separare a Bisericii, cauzată de un proiect de construcție care a eșuat. Papei Leon al X-lea nu i-a venit să râdă. L-a excomunicat de îndată pe Luther din biserică.

Unii s-au întrebat dacă Luther a fost dat afară sau a părăsit singur Biserica. Răspunsul este că ambele, pentru că Luther a întins atât de mult coarda încât au fost nevoiți să îl excomunice. Nu le-a dat de ales. Papa i-a cerut conducătorului Sfântului Imperiu Roman, Carol al V-lea, să-l execute pe Luther ca eretic.

Biserica avea nevoie de sprijinul Statului, dar nu era ușor de obținut. Atmosfera politică era în schimbare, ceea ce îl avantaja pe Luther. Oamenii erau terifiați de ideea că Imperiul Otoman ar putea ajunge în Europa, chiar până la Viena și că întreaga Europă ar putea fi invadată de armatele islamice.Acest lucru a jucat un rol cheie în reformă, deoarece împăratul, Carol al V-lea, a trebuit să facă multe compromisuri cu prinții, ca să obțină sprijinul lor în lupta împotriva turcilor.

Unul din acele compromisuri a fost acordarea dreptului de a practica luteranismul. Părți mari din Germania îl susțineau acum pe bravul călugăr Martin Luther, iar conducerea Bisericii nu mai ținea pasul cu vremurile. Modul de a confrunta o criză acută în Biserică ar fi fost, în mod normal, să convoace o adunare generală și să dezbată până ajungeau la un consens.

Cred că una din marile greșeli ale papalității din acea vreme a fost că nu au convocat consiliul ca reacție la teologia lui Luther. Sub presiune, împăratul Carol al V-lea l-a invitat pe Luther la Dieta de la Worms, în aprilie 1521. A prezentat-o ca o ocazie pentru Luther de a-și susține părerile. A fost chemat înaintea Împăratului și a tuturor capetelor încoronate ale Imperiului German. Asta echivala cu un consiliu plenar al ONU. A venit în persoană, aducând un teanc de cărți și broșuri, iar procurorul l-a întrebat, în fața Împăratului și a întregii adunări: Dr. Luther, recunoașteți că ați scris aceste lucrări și că vă deziceți de ele?

Luther a solicitat încă o zi ca să își compună răspunsul. A doua zi, în fața pericolului real al execuției, Luther și-a menținut punctul de vedere. În esență, a spus că dacă Biblia nu afirmă altceva, el își menținea părerea. Și-a încredințat soarta în mâinile Domnului. Indiferent de modul cum s-a exprimat, a fost un moment foarte curajos pentru Luther, stând împotriva tuturor prinților seculari ai Imperiului German. A respins presiunea. Asta a creat un precedent în care ideea de credință a unui individ a devenit un barometru al modului cum poate fi primită credința și cum o trăiește în cadrul unei comunități de credință. În ciuda sprijinului răspândit al Germaniei pentru Luther, împăratul l-a decretat un "eretic notoriu, ce trebuia oprit". A dat un edict în care îl numea pe Luther "criminal, vinovat de înaltă trădare", cerând prinderea acestuia, împreună cu cei ce îl urmau.

Luther era un om stigmatizat. Cu toate acestea, a fost salvat când călăreții înarmați ai prințului Friedrich der Weise l-au răpit pe Luther pe drumul de întoarcere spre Wittenberg. Prințul l-a ascuns pe Luther într-unul din castelele lui din Wartburg. De ce Friedrich der Weise și-a riscat viața și tronul pentru a-l ajuta pe Luther? Poate era un fel de contract social între conducător și oamenii lui. Unii cred că acesta era motivul.

Luther a rămas acolo în următoarele zece luni. Cu toate că își ura singurătatea la care fusese obligat, Luther a profitat de timp pentru a traduce Noul Testament din limba greacă în cea germană, un act de sfidare, dar și de curaj. Cu o sută de ani înainte, pe vremea lui Jan Hus, n-ar fi fost doar excomunicat, ci și ars pe rug, ca eretic.

În decembrie 1521, Papa Leon al X-lea s-a îmbolnăvit și a murit înainte să fi putut fi uns cu mir. În domnia sa de șapte ani, a cheltuit echivalentul a 56 de milioane de dolari. Trezoreria papală era atât de goală, încât coșciugul Papei a trebuit să fie luminat cu lumânări arse pe jumătate, împrumutate de la alt serviciu funerar. După câteva luni, Luther a ieșit din ascunzătoare și s-a întors la Wittenberg, dar încă nu scăpase de pericol. Luther era foarte conștient că fiecare zi putea să fie ultima, așa că trăia zilnic cu acest lucru în minte.

În ciuda pericolului, Luther a continuat. În jurul lui au apărut noi lideri, care doreau să aprindă flacăra Reformei, dar Luther nu a fost întotdeauna mulțumit de modul lor de abordare.

Colegul unui călugăr - Zwingli

La câțiva ani după ce Luther a pus Germania pe jar, un preot de parohie din Elveția, Ulrich Zwingli, a văzut o nevoie similară pentru reformă. Ca și Luther, Zwingli credea că Biserica era pe o cale greșită. A slujit mai întâi în parohii sătești, apoi a devenit preot în Einsiedeln, o mănăstire benedictină și loc de pelerinaj. Apoi a primit un post de preot, în Zürich, la Catedrala Grossmünster.

În această perioadă a devenit din ce în ce mai convins că modul cum vedea lucrurile Biserica Catolică din zilele lui nu era corect. Zwingli era un erudit de succes, un predicator excelent, extrem de pasionat de Scriptură. Ca și Luther, Zwingli a respins autoritatea Papei și a acceptat-o doar pe cea a Scripturii.

Totuși, ideile lui s-au dovedit a fi mai radicale decât ale lui Luther. Zwingli nega că ar fi fost influențat de Luther. El susținea că era pe cont propriu, că avea propria călăuzire și că nu îl copia pur și simplu pe Luther.

Zwingli avea o inimă de pastor. Când a ajuns în Zürich, în 1519, la doi ani după ce Luther postase cele 95 de teze, ciuma a lovit orașul. Deși aproape o treime din locuitori murise, Zwingli, fără nicio teamă, îi slujea pe bolnavi. La rândul lui, s-a îmbolnăvit și a supraviețuit cu greu.

Era la fel de îndrăzneț în predici, precum era în slujire. A renunțat la învățăturile Bisericii și a început să predice din Evanghelia după Matei. Voia ca tot ce spunea să aibă trimiteri la Biblie, așa că a inițiat un program de predicare în Zürich, unde a început cu Evanghelia după Matei, predicând succesiv de acolo, fără să sară peste capitole. Practic, a atras autoritățile orașului de partea lui.

Zwingli a mai făcut ceva radical: a provocat regulile Bisericii în privința celibatului. Secole la rând, regula în Biserica Catolică fusese celibatul, în ideea că doar un om singur putea sluji lui Dumnezeu cu toată inima, pentru că nu ar avea inima împărțită între a sluji Domnului și a-și iubi, în același timp, soția.

La Reformă, Luther, Zwingli și ceilalți reformatori au spus același lucru: că celibatul e pentru foarte puțini, nu constituie o regulă. Martin Luther a dat peste cap conceptul căsătoriei când s-a căsătorit cu o călugăriță care fugise, Katharina von Bora. Într-o societate ce vedea căsătoria ca un contract social și financiar, căsătoria lui a revoluționat. Nu avea nimic de câștigat din punct de vedere al statutului social în acea căsătorie. Nu erau nici bani la mijloc, pentru că niciunul din ei nu avea. Dar ce aveau în schimb? Dragoste.

Chiar dinainte de căsătoria lui Luther cu von Bora, Zwingli, un preot catolic, s-a căsătorit în secret cu o văduvă. Reforma cuprindea însuși ideea de căsătorie. Înainte, ea era întemeiată pe statutul social și pe zestre. Dintr-o dată, ideea de a te căsători cu o cineva din dragoste a devenit o schimbare semnificativă de paradigmă a acestui concept.

Zwingli a adus în discuție altă normă socială, când unii din ucenicii lui au consumat în mod intenționat cârnați afumați în perioada postului. Zwingli i-a apărat, argumentând că Biblia nu interzice nicio mâncare. Nu existau "vaci sacre" sau cârnați pentru acest preot din Zürich. A început chiar să pună sub semnul întrebării bazele economice ale comunității, o mișcare îndrăzneață, care a generat multe controverse.

Elvețienii aveau obiceiul de a se angaja ca mercenari pentru alte națiuni, fiind o sursă importantă de venit. La începutul secolului al XVI-lea, erau mulți mercenari în Europa. Elvețienii erau recunoscuți ca cei mai buni mercenari. Machiavelli a citat un prinț care îi scria altuia, întrebând care e secretul succesului, iar celălalt a răspuns: "Elveția, Elveția și, încă o dată, Elveția" adică mai mulți mercenari din Elveția, pentru că sunt cei mai buni. Deși nu era total contra războiului, Zwingli a început să predice împotriva a ceea ce percepea ca vărsare de sânge în zadar.

Un aspect al vieții lui Zwingli care l-a modelat a fost serviciul de preot în trupele mercenare elvețiene din Italia. A fost complet devastat de acea experiență. Și-a văzut compatrioții murind pe câmpuri de bătălie străine și i s-a părut că e o irosire de vieți. O vedea ca un abuz.

Mesajul lui Zwingli nu a fost bine primit și pentru o vreme și-a pierdut dreptul de a vorbi de la amvon, dar stilul lui de predicare îi atrăgea pe mulți. În 1523, Consiliul orășenesc din Zürich a anunțat că e dispus să ia în considerare ideile sale radicale. Zwingli a prezentat public 67 de teze Consiliului din Zürich, pledând pentru o Reformă. Au avut câteva dezbateri publice în care Zwingli și colegii lui ce susțineau ideea Reformei și-au expus părerile împotriva practicilor și teologiei catolice. Magistrații prezenți erau judecători, dar și reformatori. Pentru ei era foarte bine să fie acolo, pentru că, dintr-o dată, decideau ceva foarte important, adică soarta orașului. Zwingli argumenta că până și ornamentele bisericilor erau păgâne și trebuiau schimbate.

Privind Scriptura, reformatorii înțelegeau lucrurile în mod diferit. Luther credea că dacă nu e menționat în Scriptură, se poate face, nu e o problemă, era o chestiune neutră. Deci dacă voiai să ai imagini în biserică, era în regulă. Zwingli a adoptat o perspectivă mai îngustă, spunând că dacă nu e scris în Biblie, nu trebuie făcut.

Consiliul orașului Zürich a aprobat reformele propuse de Zwingli, în practică, dar și din punct de vedere teologic. Au desființat liturghia catolică și au înlocuit-o cu un simplu serviciu de împărtășire. Ustensilele de aur și argint au fost înlocuite cu unele din lemn, icoanele au fost scoase din biserici. Pereții bisericilor au fost văruiți, imaginile scoase. În unele cazuri i-au contactat pe cei ce donaseră icoane, spunându-le să vină să și le recupereze, pentru că nu le mai doreau în biserică. Nu a fost o distrugere, ci o îndepărtare organizată a acestora.

Până în 1525, Zwingli crease un model de biserică în Zürich pe care spera să îl răspândească în Europa. El a format o alianță de cantoane protestante, state în interiorul Elveției. Reforma a câștigat mai mult teren în 1526, când regele Carol al V-lea necesita sprijinul reformatorilor și al prinților ca să se lupte cu Papa. Regele a emis un edict de toleranță și, timp de câțiva ani, Reforma a crescut fără opoziție. Dar nu toată lumea era de acord. Erau Zürich, Berna, Basel și alte orașe care au adoptat Reforma. Ele reprezintă centrele urbane ale teritoriilor elvețiene. Interesant e faptul că zonele rurale aveau tendința să rămână catolice și existau tensiuni între zonele catolice ale teritoriilor elvețiene și zonele protestante, care erau în centre urbane din nordul țării.

În doar câțiva ani, ostilitățile dintre protestanții elvețieni și catolici aveau să explodeze într-un adevărat război civil, care a dus la moartea lui Zwingli. Acesta nu avea cum să știe ce rezerva viitorul. A devenit din ce în ce mai clar că Reforma declanșase o serie de conflicte în lanț. A început cu Dieta de la Speyer, în 1529, unde împăratul a anulat edictul de toleranță. La această întâlnire s-a decis că Reforma, căreia i se permisese să se desfășoare în unele provincii din Sfântul Imperiu Roman nu va mai fi tolerată, și prinții care au permis ca Reforma să continue pe teritoriile lor au început să protesteze împotriva noului edict.

De la acest protest provine noua denumire a reformatorilor: protestanți.

Reforma a început să prindă contur. Cu protestanții pe de o parte și catolicii de cealaltă. S-ar putea presupune că cei doi lideri puternici ai săi: Martin Luther și Ulrich Zwingli au luptat cot la cot să readucă Biserica la rădăcinile ei biblice. Nici vorbă de asta!

Competiția unui călugăr - Luther și Zwingli

Până în 1529, Martin Luther și Ulrich Zwingli reușiseră în mod individual să aprindă un foc al Reformei în Europa. Mișcarea lui Luther e cunoscută sub numele de "luteranism", în timp ce bisericile asociate lui Zwingli și, mai târziu, lui Calvin, sunt cunoscute în mod simplu ca "reformate". Comparând cele două laturi ale Reformei, vedem că pentru Luther și Zwingli, reformele aproape au coincis. Zwingli a spus mereu că nu a fost influențat de Luther, că acționase pe cont propriu, inspirat de Dumnezeu, și că nu-l copia pur și simplu pe Luther. După părerea lui Luther, Zwingli era cam plin de el și era prea radical și patriot.

Deși Luther nu era un pacifist, a fost consternat că uriașul din Zürich, cum îl numea în derâdere pe Zwingli, era dispus să apeleze la arme, ca să răspândească Reforma. Zwingli nu era doar teolog și pastor, ci și un patriot elvețian. Pentru el, politica și religia erau aproape inseparabile. Zwingli nu credea că Reforma lui Luther a ajuns prea departe în efortul de a adera la Scriptură. Luther nu a cerut niciodată scoaterea imaginilor din biserică, așa cum o făcuse el.

Reformații au început să experimenteze conflictele născute din doctrina "sola Scriptura" (doar Scriptura). Această doctrină este extrem de importantă pentru protestanți, dar e și o zonă puțin înțeleasă și chiar mai puțin pusă în practică. Astăzi, cinci secole mai târziu, mulți protestanți și multe denominațiuni protestante privesc asta ca: Biblia mea, interpretarea mea, tradiția mea. Citesc, văd cu claritate și sunt convins că dețin adevărul, ceea ce înseamnă că toți ceilalți se înșală.

Și Luther era îngrijorat că doctrina Sola Scriptura ar putea duce la asta. Și-a exprimat îngrijorarea. Când spui "Sola Scriptura", înlături orice mijloc de a avea o metodologie de interpretare corectă a Bibliei. Dacă împingi asta prea departe, nu ai fundament pentru Canon și nu poți folosi Crezul ca un filtru care îți permite să înțelegi dacă interpretezi Scriptura corect, în funcție de ce vrea să spună, sau dacă adaugi tu ceva ce nu corespunde.

Cea mai mare controversă dintre Luther și Zwingli este că Luther nu s-a îndepărtat suficient de mult de învățăturile bisericii tradiționale cu privire la Cina Domnului, sau Euharistia. Doctrina transsubstanțierii afirmă că elementele euharistice, pâinea și vinul, sunt preschimbate prin puterea cuvintelor lui Hristos, la nivelul lor de bază, chiar dacă aparența de pâine și vin se păstrează. E vorba de distincția dintre aparență și realitate. Aparența rămâne aceeași, dar realitatea profundă se schimbă. Era un miracol: în timpul slujbei suna un clopoțel și toată lumea îngenunchea. Era ceva foarte sfânt. De aceea, oamenii primeau doar pâinea la împărtășanie, fiind învățați că Hristos e deplin prezent atât în pâine, cât și în vin, deci nu aveai nevoie decât de una.

Luther nu credea în transsubstanțiere. Unii văd părerea lui doar ca o variație minoră. El nu accepta perspectiva catolică a acestui miracol în care pâinea nu mai era pâine, fiindcă arăta a pâine, avea gust de pâine și nu se schimba. La fel era și cu vinul, care rămânea la fel. Dar Hristos era într-adevăr acolo. A trecut de la "transsubstanțiere" la "consubstanțiere": substanțele se întrepătrundeau. După părerea lui Luther, trupul și sângele lui Hristos era împreună cu și sub elementele euharistiei.

A folosit o imagine fascinantă să transmită asta. Zicea că dacă te duci la o fierărie, unde e un cuptor, iei o potcoavă și o pui în foc, potcoava e în foc, dar potcoava nu e foc, iar focul nu e potcoavă. Este împreună cu și sub foc. După ce a fost acolo mai mult timp, o scoți, iar focul e acolo, în ea, dar acum are culoarea roșu aprins. Focul este acum în potcoavă: în, înăuntru și sub ea. Dar potcoava nu e foc, iar focul nu e potcoavă. Sunt diferite, dar se întrepătrund.

Zwingli privea altfel euharistia. El crede că Cina Domnului e o sărbătoare sacră, prin care ne amintim de moartea lui Hristos, iar creștinii se bucură de o părtășie care îi crește. Zwingli a interpretat pasajul din punct de vedere simbolic, afirmând că rolul Cinei Domnului este de a ne aminti jertfa Lui. Deci nu e vorba de o prezență supranaturală, în sensul că Hristos ar fi prezent în trup, ci despre faptul că ne amintim de El, și asta e ceea ce unește comunitatea.

În ochii lui Luther, Zwingli era un fanatic. În cei ai lui Zwingli, Luther preda doctrină papală reciclată. În mod ironic, cina Domnului, la care Isus S-a reunit ultima dată cu toți cei doisprezece ucenici era acum punctul central al disputei. De ce i-a deranjat pe atât de mulți? Datorită importanței euharistiei în credința creștină din acea vreme. Liturghia era o componentă esențială pentru mulți oameni, iar când Dumnezeu cobora pe pământ în pâine și vin era un moment revelatoriu. Faptul că oamenii negau că acest lucru avea loc și că desacralizau elementele a fost foarte șocant.

Cel puțin unul din liderii Reformei, Philip de Hesse, un nobil german remarcabil, a spus că Reforma trebuia să fie unificată pentru a putea obține victoria. Hesse i-a convins pe Luther și Zwingli să se întâlnească în octombrie 1529, la Castelul Marburg. Au căzut rapid de acord asupra a 14 puncte de doctrină, dar la al cincisprezecelea, euharistia, au început conflictul. Erau de acord că natura sacrificială a liturghiei catolice era greșită iar credincioșii trebuiau să primească și pâine, și vin. Cât despre restul, nici nu putea fi vorba de înțelegere.

Luther l-a provocat pe Zwingli să demonstreze că trupul lui Hristos nu e prezent în euharistie. Zwingli a spus că paragraful trebuia privit ca o metaforă. Alternau între a se jigni reciproc și a-și cere iertare. "O parte din această controversă aparține diavolului și este vrăjmașul lui Dumnezeu." a spus Luther. Desigur, nu se referea la el însuși. Sunt aspecte greu de reperat de la distanță, ce au de-a face cu spiritul vremii. Poți înțelege teoretic de ce nu s-au înțeles, dar emoțiile din spatele acestora sunt greu de explicat.

Ca o analogie, să ne gândim la avort în zilele noastre. Putem înțelege rațional diferența de opinii, dar de ce îi înfurie pe oameni atât de mult și generează atâta ceartă? E greu de înțeles într-o altă perioadă istorică. Trebuie pur și simplu s-o experimentezi. Luther ar fi cedat în fața lui Zwingli la fel de mult ca înaintea Papei. Potrivit mărturisirilor unuia din asociații lui Zwingli, era limpede că nu putuseră să cadă de acord. El le-a propus măcar să își dea mâna, pentru că erau frați, însă Luther a refuzat categoric, spunând că Zwingli avea în el alt duh. Pentru Luther, credința în consubstanțiere era atât de critică pentru mișcarea lui, încât a refuzat orice asociere între cei care nu acceptau asta și cei care o credeau. "Aș prefera să beau sânge cu Papa, decât simplu vin cu elvețianul.", a spus Luther cu asprime.

Luther și Zwingli s-au despărțit mai puțin uniți decât au început. Pentru o clipă în cursul timpului, au avut ocazia să unească mișcarea protestantă divizată. Istoria a dovedit că s-ar putea să fi fost ultima șansă.

Acest moment a marcat începutul a două mișcări protestante separate: luterană și reformată. A pregătit scena pentru ostilități, suspiciune și lipsă de unitate, care aveau să marcheze Reforma în anii ce aveau să vină. Una din consecințele Reformei e divizarea Bisericii Creștine.

În Europa din secolul al XVI-lea, Renașterea, presa tipografică, și schimbările economice au creat un teren fertil pentru idei noi, inclusiv perspectivele reformaților cu privire la Biserică. Reformații de peste granițe credeau cu toții că practicile Bisericii s-au îndepărtat de învățăturile lui Hristos, așa că Biserica avea nevoie de o reformă, ca să fie adusă la lumină.

Acest lucru era valabil atât pentru protestanți, cât și pentru cei ce rămâneau în Biserica Catolică. Să ne uităm la Erasmus, care era la fel de pasionat ca și Luther, cu privire la nevoia unei reforme în Biserică. Dar prin conștiința și decizia lui a rămas în cadrul Bisericii, chiar dacă era un mare critic al acesteia.

Una din tragediile Reformei a fost scindarea dintre Erasmus și Luther, deoarece, într-un anume sens, s-ar fi potrivit unul cu altul, dar nu s-au putut înțelege. Martin Luther și Ulrich Zwingli criticau radical învățăturile tradiționale ale Bisericii, iar ideile lor curajoase cu privire la autoritatea Bibliei și-au găsit adepți în Germania și Elveția.

Baza pentru teologia protestantă este ideea că autoritatea este dată de Scriptură, credință, har, punând accent pe aceste noțiuni teologice: Sola Scriptura, Sola Fide, Sola Gratia, și pe preoția tuturor credincioșilor, prin care toți credincioșii botezați sunt preoți unul pentru altul. Desigur, prin asta, ei spun că modul cum e predată mântuirea în cadrul Bisericii Catolice e greșit, și, prin urmare, devine scandalos.

În protestantism, a fi mântuit înseamnă a fi îndreptățit, a fi pus în relația corectă cu Dumnezeu, printr-un act de credință în lucrarea de mântuire a lui Hristos. Are de-a face mai mult cu statutul legal: Dumnezeu îmi atribuie mie neprihănirea lui Hristos. Încă mai am murdăria păcatelor, dar acum, când Dumnezeu mă privește, nu mă vede pe mine, ci pe Fiul Lui, pentru că am fost îmbrăcat în Hristos. Perspectiva luterană, pe scurt: îndreptățire prin har, accesată doar prin credință. Asta ne împacă cu Dumnezeu.

Perspectiva catolică: a fi mântuit înseamnă să cultivi o prietenie cu Dumnezeu. Care-i momentul când prietenia e suficientă ? Care-i momentul... Într-un anume fel, cine știe ? Dumnezeu vrea să creștem în această prietenie și continuă să ne cheme: mai întâi prin credință, apoi prin viața trăită în biserică și în lume. Ne atrage și mai mult în relație cu El.

În perspectiva adepților Reformei, credinciosul e, în același timp, atât îndreptățit cât și păcătos: "simul justus et peccator". Biserica Romei s-a opus categoric acestui lucru, pentru că Roma învăța că ești declarat neprihănit înaintea Domnului doar pe măsură ce erai îndreptățit prin procesul de sfințire. Din perspectiva protestantă, credința reprezintă începutul, sămânța, "initium et radix," rădăcina îndreptățirii, dar apoi crește, se lărgește și se adâncește prin faptele dragostei. Credința exprimată prin dragoste adâncește, extinde, îmbogățește îndreptățirea noastră, însemnând că suntem împăcați cu Dumnezeu. Suntem schimbați, regenerați, suntem făpturi noi în Hristos, aducem roada iubirii și a faptelor bune. Nu e nicio îndoială. Însă nu asta ne îndreptățește, acesta e rodul îndreptățirii.

Anglia - Regele Henric

Disperată să își păstreze unitatea și puterea și să lupte împotriva a ceea ce credea a fi doctrină falsă, Biserica Catolică i-a declarat pe reformatori eretici și căuta să-i înlăture pe cei ce amenințau comunitatea. Se poate susține că în mentalitatea din secolul al XVI-lea, executarea ereticilor era o strategie perfect rezonabilă de a trata o situație ce putea constitui un pericol.

Cu toate că reforma transforma Europa Occidentală, catolicismul tradițional se bucura încă de sprijin în Anglia, datorită regelui Henric al VIII-lea. La vârsta de 22 de ani, Henric a dus un Război Sfânt în Europa, în numele Papei Iulius al II-lea, care îi promisese titlul de "Cel mai creștin dintre regi". Opt ani mai târziu, când Martin Luther a publicat cele 95 de teze, Henric a câștigat un titlu și mai măreț. Lui Henric al VIII-lea i s-a acordat titlul de "Apărător al credinței", pentru că a scris o critică a lui Luther. Dar nu a scris-o el însuși, ci câțiva dintre teologii lui. A fost publicată, iar Papa l-a răsplătit cu acest titlu faimos. Deci a fost destul de critic în ceea ce-l privește pe Luther.

Regele avea să își schimbe curând atitudinea. Problemele lui Henric al VIII-lea cu Biserica Catolică au început după 17 ani de căsnicie cu Catherine de Aragon. Catherine a avut doar un copil care a supraviețuit, o fiică, Maria. Neavând niciun moștenitor de parte bărbătească, Henric se afla într-o situație politică delicată și a dat vina pe soția lui, care era fosta lui cumnată. Catherine de Aragon fusese soția fratelui lui, Arthur, care, dacă ar fi trăit, ar fi fost regele Arthur.

Catherine s-a căsătorit cu el, dar, după șase luni, a murit. Ea a pretins că nu își consumaseră căsătoria, și existau anumite temeri din punct de vedere politic, deoarece ea era din Spania și existau aliați politici, așa că se punea presiune pe tânărul Henric al VIII-lea să o ia de soție și așa a făcut. Ca să se poată căsători cu fosta sa cumnată, Henric a primit permisiune specială de la fostul Papă, Iulius al II-lea. Acum își punea problema dacă el și Catherine erau sub blestem.

Când Henric a citit Biblia, a descoperit o problemă, pentru că Biblia afirmă două lucruri contradictorii. Un pasaj afirmă că ar trebui să iei în căsătorie pe văduva fratelui tău, iar altul susține că dacă un bărbat se căsătorește cu văduva fratelui său, nu vor avea copii. Henric interpreta asta ca a nu avea niciun fiu. Altceva alimenta nemulțumirea lui Henric. O tânără pe nume Anne Boleyn i-a atras atenția. Ea a refuzat să fie amanta lui, iar Henric a devenit obsedat de ideea de a o lua de soție.

Anne Boleyn era o femeie uimitoare: plină de viață, ieșită din comun, cel puțin pentru curtea regală. Henric avusese tot felul de aventuri, era ceva firesc în cercurile regale din secolul al XVI-lea. Nimeni nu s-ar fi căsătorit cu un rege fără să se aștepte că el va avea relații extraconjugale. Henric a avut o aventură cu sora Annei Boleyn, iar aceasta fusese amanta lui, însă prin ea a cunoscut-o pe Anne, iar ea l-a atras foarte mult. Dat fiind că soția lui nu îi dădea un fiu moștenitor, această femeie tânără și vivace părea să fie făcută pentru asta.

Regele s-a adresat Papei Clement al VII-lea cerând permisiunea să divorțeze de Catherine și motivând că Papa Iulius al II-lea greșise când a îngăduit căsătoria. Cererea lui era fără precedent. În secolul al XVI-lea nu exista conceptul de divorț, numai acela de separare. Papa se confrunta cu o dilemă: dacă nu permitea divorțul, l-ar fi înfuriat pe Henric, dacă l-ar fi permis, ar fi trecut peste cuvântul predecesorului său și ar fi generat o încurcătură politică și mai serioasă.

Papa era destul de neliniștit, pentru că Henric nu era un oarecare iar asta comporta anumite riscuri. Împăratul nou încoronat al Sfântului Imperiu Roman, Carol al V-lea, cel mai puternic monarh din Europa, era nepotul primei soții a lui Henric, de care încerca să scape. Așa că Papa era prins între cel mai puternic monarh din Europa, Carol al V-lea și Henric.

Așa că Papa amâna la nesfârșit, până când, într-un final, Henric și-a desemnat proprii oameni. Henric și consilierii lui au început să argumenteze că el, ca rege, are și a avut dreptul de a domni peste Biserica din Anglia. Dezbaterea s-a desfășurat pe parcursul a șase ani. Apoi, Anne Boleyn a cedat în fața avansurilor lui Henric și a rămas însărcinată.

Regele Henric al VIII-lea a acționat rapid, proclamând că el, nu Papa, era conducătorul de drept al Bisericii din Anglia. Henric avea mult tupeu, fiind un megaloman și un psihopat. Era genul de om care obținea ce își dorea. Fusese crescut ca rege, nu auzise cuvântul "nu". Când Papa l-a refuzat, asta a fost o problemă pentru el, așa că a găsit o altă soluție.

În 1533, Parlamentul Angliei a emis un act prin care regele era declarat autoritate ultimă în toate problemele, făcând ilegală conducerea Bisericii de către Papă. Henric l-a desemnat pe Thomas Cranmer, un prieten al familiei protestante Boleyn, ca Arhiepiscop de Canterbury. Cranmer a devenit cea mai înaltă autoritate clericală a zonei.

Asemenea lui Martin Luther și a altor reformatori, Henric s-a distanțat de Papă, însă din motive personale, nu teologice. În esență, a fost o separare politică, în care legătura cu Papa a fost ruptă, însă tot ce era sub el a rămas la fel: încă erau episcopi și arhiepiscopi, singura diferență fiind că liderul Bisericii din Anglia nu mai era Papa de la Roma, ci regele Angliei.

În câteva luni, Cranmer a declarat căsătoria lui Henric și Catherine ca fiind împotriva legii lui Dumnezeu, ba chiar a amenințat cu excomunicarea, dacă Henric nu s-ar fi depărtat de cea care îi fusese soție 24 de ani. Maria, fiica de 17 a lui Henric, era acum considerată nelegitimă. Arhiepiscopul Cranmer a validat apoi unirea lui Henric și Anne Boleyn, care se căsătoriseră în secret cu câteva săptămâni mai devreme. Boleyn a fost unsă regină a Angliei, apoi a născut o fiică, Elisabeta.

Înfuriat de modul cum evoluaseră lucrurile, Papa Clement al VII-lea l-a excomunicat pe Henric din Biserică. Pe rege nu l-a deranjat asta. Henric s-a rupt de papalitate din motive absolut egoiste, dacă vedem dorința de a avea un fiu moștenitor ca pe ceva egoist. Totuși, stabilitatea și demnitatea societății în care credea depindeau de acest lucru.

Era un tip foarte pragmatic. La început, impactul acestei schimbări drastice a fost mic. Henric al VIII-lea s-a auto-declarat conducătorul Bisericii din Anglia, dar asta nu a schimbat nimic din punct de vedere teologic. Nu a schimbat nimic în modul de închinare la nivel local. De la început până la sfârșit, Henric al VIII-lea a fost, în aproape toate privințele, un catolic clasic.

Pe măsură ce regele a început să-și exploreze noua autoritate, reformații din jurul lui au avut o ocazie foarte bună. Criza dinastică a regelui a creat un loc în care alți protestanți dedicați au putut să își susțină ideile în fața regelui și a țării. Cu toate că motivele lui aveau o motivație politică, Henric a luat câteva decizii-cheie, ce au înaintat Reforma. A instituit Biblia în limba engleză în toate bisericile, însă nu din dorința ca oamenii să citească Scriptura, ci pentru că voia să sporească loialitatea subiecților săi, ceea ce însemna să nu depindă de Biblia în limba latină. Din același motiv, a închis mănăstirile din Anglia. Când s-a rupt de Roma, în doar câțiva ani a închis mănăstirile din Anglia, le-a luat pământul, l-a dat nobililor, iar o mare parte a păstrat pentru sine. Doar cuferele regale au beneficiat de această schimbare de la catolicism la separarea de Roma.

Câțiva călugări care s-au opus acțiunilor lui au fost torturați și omorâți. Acțiunile regelui Henric au fost aprobate de arhiepiscopul Cranmer, care se căsătorise în secret cu o luterană și nu agrea mănăstirile. Cranmer fusese în tot acest timp un protestant în secret. El avea talentul extraordinar de a-l convinge pe rege să ia hotărâri, iar regele credea că inițiativa îi aparținea, dar Cranmer era cel care determina cursul faptelor. Cranmer acționa mult în culise și era capabil să îl influențeze pe Henric al VIII-lea, astfel încât să deschidă ușa pentru protestanți.

Nu toți cei din Anglia au îmbrățișat schimbările. Pe măsură ce ordinele veneau de la arhiepiscop în colțurile cele mai depărtate ale țării, unele parohii s-au supus, altele nu. A rezultat un adevărat ghiveci de schimbări religioase. Pe 29 ianuarie 1536, regina Anne Boleyn a pierdut o sarcină, iar ochii regelui au început din nou să caute. De această dată au căzut pe doamna de onoare Jane Symour. Arhiepiscopul Cranmer a ascultat mărturia Annei Boleyn. Două zile mai târziu, aceasta a fost decapitată, sub acuzația falsă de adulter, incest și înaltă trădare. Înainte de sfârșitul vieții, regele Henric al VIII-lea a avut șase soții, dintre care două au fost executate.

În Europa, pasiunea de a elibera Biserica de corupție i-a motivat pe mulți reformatori. Totuși Reforma din Anglia era sprijinită de circumstanțe profund nereligioase. Un rege, a cărui sete de guvernare și poftă pentru femei scăpase de sub control.

Radicalii - Anabaptiștii și separarea Bisericii de stat

Odată cu schimbarea regelui Henric al VIII-lea dintr-un apărător al credinței în conducătorul propriei Biserici, Roma primise o lovitură gravă. Dar Papa nu era singurul care se confrunta cu o revoltă. În mod ironic, unul din oponenții cei mai mari ai lui Luther, reformatorul elvețian Ulrich Zwingli, se confrunta cu aceeași problemă. Zwingli credea că tradițiile care nu se regăsesc explicit în Noul Testament ar trebui înlăturate, chiar dacă s-au păstrat de multe secole. În consecință, biserica sa din Zürich și-a schimbat radical modul de închinare, înlăturând imaginile și chiar muzica. Zwingli însuși era muzician, dar nu credea că muzica avea ce să caute în Biserică. Așa că slujbele bisericii din Zürich nu aveau muzică. Ascultau predici, se rugau, dar nu ascultau muzică.

Acest lucru era în contrast direct cu Luther, care a promovat muzica în congregație și a publicat culegeri de cântări. Pentru Luther, muzica era doar una din numeroasele tradiții care erau luate în discuție. Pentru Luther nu conta. Atâta vreme cât oamenii nu se închinau la o cruce sau la o statuie, într-o manieră idolatră, nu conta. Așa că bisericile luterane nu au trebuit să se schimbe. Încă o dată, Luther și Zwingli nu erau de acord.

Totuși, în ciuda schimbărilor drastice făcute de Zwingli, unii dintre urmașii lui credeau că nu a mers suficient de departe. Un grup condus de Felix Manz și Conrad Grebel, colaboratori ai lui Zwingli, a ajuns la concluzii și mai radicale, studiind Noul Testament. Erau oameni din congregația lui Zwingli și alte congregații reformate care luau în serios învățăturile lui și ale lui Luther, că Biblia era sursa înțelepciunii lui Dumnezeu. Un radical tânăr, precum Conrad Grebel, care a spus: "Cine e responsabil aici ? E un proces politic sau ascultăm ce spune Scriptura ?" Zwingli ar fi spus că trebuie să fim realiști, iar Conrad Grebel ar fi spus: Nu despre asta e vorba, ci despre faptul că aici se pregătește ceva nou.

Atitudinea critică față de Zwingli a luat naștere odată cu înțelegerea unei pietre de căpătâi a creștinismului: botezul. De peste 1 500 de ani, Biserica botezase copiii mici, aducându-i la biserică îndată după naștere. Toți cei botezați se află automat într-o relație cu Biserica, prin intermediul botezului, pentru că e un singur Domn, o singură credință, un singur botez. Deci când suntem botezați, suntem născuți din nou, spiritual, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, copii adoptați ai Tatălui, deoarece suntem asimilați în trupul lui Hristos, devenim fii și fiice într-un singur Fiu.

Rata mare a mortalității din secolul al XVI-lea adăuga o valoare practică teologiei Bisericii Catolice. Dacă erai un copil nebotezat, și mureai înainte să fii botezat, ajungeai în limbo, un fel de cameră de așteptare veșnică. Nu aveai cum să ajungi în cer, nu exista durere sau suferință, dar era un loc de așteptare unde nu se întâmpla mare lucru. Se insista mult pe ideea de a boteza copiii îndată ce apăreau pe lume, pentru că n-ai fi vrut să fii separat de copilul tău care era în limbo.

Asemenea lui Martin Luther, Zwingli încă accepta botezul copiilor mici, deși credea că e un semn al loialității lui Dumnezeu, nu o cale de mântuire. Reformatorii vedeau botezul ca înlocuind circumcizia în Vechiul Testament. Botezul marca individul ca parte a comunității de credință. Ei spuneau că dacă copilul murea nebotezat, nu însemna că era pierdut sau că nu va ajunge în Ceruri, pentru că Dumnezeu mântuiește familii, comunități, iar legământul lui Dumnezeu este cu cei credincioși și copiii lor. Însă botezul era, totuși, necesar, căci era un semn al legământului, te integra în comunitatea creștină.

Zwingli, Luther și Biserica Catolică se înșelau foarte mult, potrivit lui Moms și Grebel, care nu au găsit exemple de botez al copiilor mici în Scriptură. Când au citit Biblia, credeau că nu se poate boteza decât un credincios autentic, deoarece un copil nu înțelege conceptul de mântuire. Asemenea reformatorilor pe care îi admirau, discipolii lui Zwingli citeau ei înșiși Biblia, ajungând la propriile concluzii. Ei considerau că botezul era doar pentru cei care au luat o hotărâre conștientă de a-L urma pe Isus, nu pentru copii. Conform acestor reformatori, copilul era născut în har, apoi, pe măsură ce creștea, era capabil să decidă dacă Îl va urma pe Isus sau nu. Abia atunci botezul căpăta sens.

Decizia de a-L urma pe Hristos presupunea adesea costuri mari. Isus a spus: "Ia-ți crucea și urmează-Mă." Asta e o decizie care trebuie înțeleasă. Pentru a lua această hotărâre și a o marca prin botez este nevoie de maturitate. Ideea că doar adulții ar trebui să fie botezați prin scufundare completă în apă era șocantă și controversată în 1525.

Botezul copiilor are de-a face cu cetățenia. A fi botezat te consfințea ca membru al societății ori ca subiect al autorității creștine sub care te aflai. Uneori, arhivele se pierdeau, apoi numele tău era înregistrat, fiind o dovadă a faptului că aparțineai acelei comunități. Anabaptiștii refuzau să își boteze copiii, fapt văzut ca subversiv de toate guvernele implicate. Era o respingere a ordinii sociale prestabilite, a ideii de creștinism.

Botezul adulților sugera totodată că biserica nu era o instituție socială și culturală, care formează familii de-a lungul generațiilor, ci un grup de oameni care au ales să fie acolo. Pentru Ulrich Zwingli, aceste idei noi despre botezul la maturitate constituiau adevărate erezii. Din perspectiva lui Zwingli, acesta era un al doilea botez, pentru că toți aceștia fuseseră deja botezați în copilărie, iar asta era o ofensă foarte gravă. I-a numit anabaptiști, termen peiorativ, însemnând oameni care se botează din nou. Anabaptiștii nu considerau botezul ca fiind un botez din nou, pentru că primul botez nu era valabil, în viziunea lor.

Anabaptiștii au avut alte idei revoluționare. Pentru mulți dintre ei, adultul ce alegea să-L urmeze pe Hristos trebuia să respecte literar porunca dificilă de a-și iubi dușmanii. Considerau că predica de pe munte din Matei fusese văzută mai simbolică, ceea ce nu era cazul, așa că au luat învățătura de a-ți iubi dușmanul și a fi bun cu cei ce te persecută, ca și alte lucruri din Matei 5-7, ca învățături literale, pe care creștinii ar trebui să le respecte în viața lor de zi cu zi.

Anabaptiștii au început să predice că e greșit să te alături armatei. În general, cred că principiul este că Isus ne cere să nu fim violenți, să acționăm astfel încât să nu comitem acte de violență, să punem capăt ciclului violenței. Aceste idei pacifiste au fost promovate de Menno Simons, de la care vine numele Bisericii Menonite.

Menno Simons a fost un preot catolic, al cărui frate cunoștea anabaptiști radicali, unul din grupurile rare care erau violenți. Unul din grupurile cele mai extremiste a preluat orașul Munster, din Germania, în 1535, hotărât să aducă Împărăția lui Dumnezeu cu forța. Credeau că Hristos trebuie să se întoarcă și în sfârșit aveau să contribuie la stoparea răului din lume. Asemenea multor anabaptiști, Menno Simons s-a îngrozit de acțiunile acestui grup marginal, însă era considerat vinovat prin asociere. Când Menno a văzut cum au deviat în Munster, a spus că e o urâciune. Ei erau oameni ai păcii. Nu l-au prins niciodată pe Menno; dacă l-ar fi prins, l-ar fi ucis. Orașul a fost asediat de forțele protestante și catolice unite. Într-un final s-au prăbușit, iar liderii au fost torturați și expuși public în fața călăilor lor. Corpurile lor descompuse au rămas în cuști timp de 50 de ani.

Lipsa de organizare și diversitatea mișcării au alimentat persecuția. Un alt aspect important în privința lui Menno Simons a fost faptul că a călătorit mult. Așadar, cu toate că era un fugar, a călătorit în Olanda, nordul Germaniei, până în Danzig, și s-a asociat cu mai multe grupuri, construind o mișcare, asigurându-se că aveau aceeași perspectivă asupra credinței și practicilor.

Nu a existat o mișcare anabaptistă unificată. Anabaptiștii nu erau la fel ca luteranii sau catolicii. Nu era o structură unificată a bisericii, nimeni care să conducă și să dicteze oamenilor ce să facă.

Deoarece fiecare congregație avea o personalitate proprie, anabaptiștii au devenit mai puțin organizați. Erau multe grupuri diferite, mulți profeți și profetese, multe interpretări ale Bibliei, fiecare simțindu-se condus de Duhul Sfânt. Anabaptiștii se apropiau de pragul de jos al scării socio-economice, și după ce deveneau anabaptiști mergeau și mai jos, deoarece erau persecutați de toată lumea. În numai câteva cazuri au obținut protecție din partea nobililor, însă majoritatea erau țărani, meșteșugari, unii de la oraș, alții de la sat, însă era o mișcare a oamenilor simpli.

Anabaptiștii acordau har până și turcilor care erau urâți și care amenințau creștinismul european de peste un secol. Liderul anabaptist Michael Sattler a fost dat în judecată din cauză că a refuzat să lupte împotriva turcilor. Sattler a fost un lider important în mișcarea anabaptistă timpurie. Fusese preot catolic și a devenit anabaptist. Una din credințele lui de bază era că lupta nu era pentru creștini. Partea aceea a Europei era sub amenințare otomană din sud-est, dar Sattler, la procesul în care-și apăra viața, a spus că el credea în iubirea dușmanilor și că toți creștinii ar trebui să creadă asta. Turcii făceau ce fac ei de obicei, însă creștinii făceau ce nu ar fi trebuit, așa că îi critica pe aceștia pentru faptul că luptau. Sattler a fost condamnat pentru trădare și ars de viu.

Când națiunile se luptă între ele, încep prin a descalifica dușmanii și a-i portretiza ca altceva decât oameni. Atât Isus, cât și Pavel, ne îndeamnă să-i vedem ca oameni și pe dușmanii noștri, oferindu-le hrană, îmbrăcăminte. Unul din motivele pentru care facem asta e ca să ne amintim că și ei sunt oameni, că împărtășim o natură comună. Treptat, drepturile omului, ale individului au început să fie o contrabalansare a autorității ierarhiilor tradiționale ale puterii.

Cu toate că biserica a avut o ierarhie de-a lungul istoriei, anabaptiștii nu au găsit argumente pentru ea în Scriptură. Voiau să aplatizeze structura și să creeze o congregație democratică. Anabaptiștii nu aveau o ierarhie, așa că nimeni de la vârf nu dicta ce ar trebui să creadă, cum ar trebui să se închine, ce ar trebui să practice. Acest lucru a condus la multă diversitate în cadrul mișcării, deoarece își bazau ideile pe Scriptură, dar toți o interpretau în moduri diferite.

Deși aceștia credeau că Reforma aduce schimbarea mult dorită, nu credeau că reformatorii abordau problema centrală: relația simbiotică a Bisericii cu statul. Pentru ei, centrul vieții creștine îl constituia mesajul lui Isus, calea Lui, învățăturile Lui, modul cum a trăit. Comunitatea întemeiată de El, care a continuat după moartea și învierea Lui, era modelul lor: dragostea radicală arătată unul pentru altul, viața separată de restul societății. Ei vedeau creștinismul de atunci ca fiind compromis de societate. Pierduseră spiritul mesajului lui Isus. Credința trebuie să fie autentică și aleasă în mod personal, nu un context în care te naști, sau ceva conferit de stat. E o alegere personală. Întrebarea e: cum s-a întâmplat schimbarea asta, trecerea de la o biserică pacifistă, centrată pe Hristos, la o biserică ierarhizată, în care Biserica și statul erau interconectate, iar Biserica era adepta violenței.

Simpla sugestie a separării totale dintre Biserică și stat a lovit puternic societatea europeană, iar anabaptiștii aveau să plătească prețul pentru îndrăzneala lor.

Ironia - divizarea reformatorilor

În 1525, o ramură a reformaților din Zürich, Elveția, a pus sub semnul întrebării relația fundamentală dintre biserică și stat. Acești așa-ziși anabaptiști au spus că problema a apărut în secolul al patrulea, când împăratul Constantin a devenit creștin, iar împăratul Teodosiu a transformat creștinismul în religia de stat a Imperiului Roman.

Anabaptiștii îi criticau atât pe protestanți cât și pe catolici. Asemenea catolicilor, protestanții credeau, că Biserica și teritoriile geografice ar trebui să coincidă. Anabaptiștii nu foloseau deloc sabia și nu acceptau funcții de guvernare, în parte datorită faptului că trebuiau să ia decizii cu privire la pedepse capitale sau legate de apărare.

Convingerea că omul trebuie să aibă libertatea de a părăsi biserica, sau de a se alătura acesteia, venea în opoziție directă cu ideea general acceptată că ereticii erau o amenințare pentru societate și trebuiau executați.

Teologia anabaptistă cu privire la apartenența bisericească era centrată pe ideea că pot fi membri în biserică numai cei care își doresc să Îl urmeze pe Isus. E foarte diferit față de apartenența la o biserică de stat, unde toată lumea aparține de o biserică. În sensul acesta, au spart gheața, imaginând viața creștină și Biserica separate de societate. În acest sens, cred că au contribuit la separarea Bisericii de stat, chiar dacă nu luptau pentru asta în mod fățiș.

Cu toate că liderii anabaptiștilor erau discipoli ai reformatorului Zwingli, el a fost profund ofensat de multe din credințele lor. Zwingli, care era susținut de consiliul orășenesc din Zürich, era convins că puterea îl ajuta să promoveze Reforma. Zwingli era un politician pragmatic și nu dorea să-i supere pe cei din consiliul orășenesc. Pentru el, Reforma trebuia să înainteze prin aprobarea lor. După ce ai obținut sprijinul din partea autorității, a pleda pentru separarea dintre Biserică și stat nu avea sens.

Zwingli și consiliul orășenesc din Zürich au căzut de acord că această mișcare nouă, radicală, trebuia să dispară. Pe 21 ianuarie 1525, consiliul orășenesc din Zürich a dat o lege care interzicea reunirile anabaptiștilor. Le-a dat ordin și să își boteze copiii. Aceștia erau o amenințare la adresa întregii culturi din Elveția. Regimul le-a impus să își boteze copiii sau să plece.

În acea noapte, anabaptiștii s-au întâlnit în casa lui Felix Manz și s-au botezat unul pe altul ca adulți. S-au rugat, cu riscul de a fi demascați. Un fost preot i-a spus lui Conrad Grebel: "Pentru numele lui Dumnezeu, dă-mi adevăratul botez creștinesc." Acest fost student, care nu avea încă 30 de ani, și-a botezat preotul de 34 de ani, apoi a mers în cerc și acesta a fost începutul. A fost un gest de sfidare totală.

Acest act a constituit o încălcare a legii date de consiliul orășenesc. Atunci s-au separat anabaptiștii. Momentul a constituit începutul unei noi biserici și probabil că anabaptiștii abia acum au ajuns să fie o sectă. Nu mai erau incluși în biserica de stat, ci aveau să fie o minoritate, o biserică aproape anti- culturală.

Imediat după întâlnirea din casa lui Manz, consiliul din Zürich, cu aprobarea lui Zwingli, i-a izgonit pe liderii anabaptiști din Zürich. Ceilalți anabaptiști au fost găsiți. Dacă nici asta nu i-a oprit pe reformatorii radicali, unii au fost duși la închisoare, însă nici asta nu era destul. Liderii anabaptiști au fost torturați și închiși aici. În câteva zile, fermierii din satele învecinate s-au botezat, iar mișcarea a început să se răspândească în Europa.

La început, Martin Luther nu a fost de acord să-i persecute pe radicali. A spus că un predicator anabaptist chiar predică Biblia. A recunoscut asta. Dar pe măsură ce mișcarea a luat avânt, perspectiva lui Luther s-a schimbat.

Odată cu fiecare om convertit, anabaptiștii își făceau mulți dușmani. Adesea s-au trezit excluși nu doar de reformatori, ci de societatea însăși. Au spus că trebuie să-L urmeze pe Isus tot timpul, iar dacă lumea nu le permitea să facă asta, trebuiau să găsească un loc separat de lume în care să poată. Au dezvoltat propriile comunități rurale, într-un fel utopice, în care nu aveau legi, refuzau să plătească taxe, nu se înrolau în armată și credeau că asta e adevărata biserică, că aveau adevărata interpretare a Scripturii.

Cu aceeași siguranță pe care au avut-o Luther și Zwingli atunci când au provocat Biserica Catolică, anabaptiștii erau siguri că propria înțelegere a Scripturii era mai adevărată decât ceea ce fusese predat de peste un mileniu. "Fanaticii își închipuie că dacă au citit o carte mică, le știu pe toate.", s-a plâns Luther. Comentariul său era ironic, ținând cont că el popularizase ideea "Sola Scriptura".

Luther, la început, când a vorbit de Sola Scriptura, a crezut că există un singur înțeles clar al Scripturii. Nu cred că a anticipat faptul că diverși oameni vor avea diverse interpretări ale acesteia. După ce s-a întâmplat asta, el a fost obligat să explice de ce interpretarea lui și a colegilor lui era cea corectă.

Reformatorii au pus accentul pe preoția tuturor credincioșilor, nu pe abilitatea de interpretare a tuturor credincioșilor. Faptul că oamenii pot citi Biblia nu înseamnă că au și capacitatea să o interpreteze corect și într-o manieră responsabilă.

Biserica Romano-Catolică nu și-a pierdut simțul ironiei. Din perspectiva acesteia, acesta e rezultatul schismelor: o schismă aduce altă schismă. Odată înlăturată autoritatea Bisericii Catolice de a interpreta Scriptura, porțile sunt deschise, oricine poate interpreta cum are chef. Asta s-a întâmplat de fiecare dată când a existat o ruptură permanentă în Biserică. O parte sau a alta a spus că nu vor accepta diversitatea. Vor insista cu strictețe pe un singur curent de gândire.

Prigonitorii

În 1525, la mai puțin de zece ani de la începutul Reformei, pentru prima dată după ce începuse revoluția, liderii acesteia s-au unit cu Papa împotriva anabaptiștilor. Reformații care au obținut sprijin politic doreau să fie mai buni decât cei care nu au obținut.

Anabaptiștii nu au avut astfel de sprijin, ajungând să fie persecutați de alți creștini protestanți și catolici. Anabaptiștii erau un grup pe care atât luteranii, cât și catolicii îl considerau a fi rău. Din momentul în care l-au sfidat pe Ulrich Zwingli și consiliul orășenesc din Zürich, rebotezând adulți, anabaptiștii au ajuns să fie vânați. Erau mulți martiri și singura diferență era modul de execuție. Uneori, protestanților le plăcea să îi înece, râzând pe seama faptului că era ca un al doilea botez, iar catolicii îi ardeau pe rug.

În primii doi ani, liderii cei mai sclipitori ai mișcării, între care și Felix Manz, au fost executați. Moartea lui Manz a fost aprobată de nimeni altul decât Ulrich Zwingli, fostul său profesor. Felix Manz a fost arestat, după ce i s-a spus de mai multe ori să nu se întâlnească cu anabaptiștii sau să boteze adulți. El a refuzat, așa că a fost judecat în Zürich și apoi înecat în Limmat. A fost legat de mâini și de picioare și împins în apă. Zwingli era pastorul lider din Zürich în acea perioadă.

În ciuda riscurilor, mulți au fost convinși de angajamentul anabaptiștilor de a nu fi violenți. Există o poveste celebră a lui Dirk Willems, care era urmărit de un prigonitor care a căzut în apă înghețată. Cel urmărit s-a întors să îl ajute, deși nu era în interesul lui, pentru a reproduce modelul lui Isus. După ce și-a salvat atacatorul, Willems a fost arestat și executat. A devenit un martir al mișcării.

Liderii au fost omorâți, dar au apărut imediat lideri noi, care le-au luat locul, deci revenirea la viață a mișcării a avut multe fațete. Nu au revenit fizic la viață, dar au fost mulți care au dus mai departe credința și au trăit la înălțimea valorilor. Persecuția îi forțează pe oameni să aleagă în ce cred pentru ce sunt gata să lupte chiar și cu prețul vieții.

Mișcarea radicală s-a răspândit, pe măsură ce predicatori ambulanți s-au răspândit în orașele izolate și au făcut adepți. În catolicism și protestantismul de rând, toți locuitorii ținutului făceau parte din biserică, așa că nu era nevoie să încerci să evanghelizezi, pentru a-i convinge pe oameni să facă parte din biserică. La anabaptiști, doar credincioșii făceau parte din biserică, așa că toți cei părtași trebuiau să decidă în acest sens. Pentru anabaptiști, evanghelizarea era un aspect central, pentru că supraviețuirea bisericii depindea de noii veniți, care alegeau să facă parte din biserică.

Contra-reforma catolică

În timp ce mișcarea protestantă continua să se dividă, Biserica Catolică încerca să-și găsească poziția. Liderii ei au căutat mai degrabă să reprime Reforma, decât să se lase transformați de ea. Pentru Papa Leon al X-lea, Martin Luther era un călugăr apostat. Catolicii care i-au dat dreptate lui Luther au ales adesea să rămână în Roma, străduindu-se să schimbe Biserica din interior. Un lucru mai puțin observat de protestanți a fost că în această perioadă a existat o reformă catolică. Biserica medievală nu a fost o instituție monolitică. Existau multe mișcări diferite, multe păreri diferite, multe voci care cereau Reforma.

E important să înțelegem că fenomenul Luther nu a fost unul neașteptat. Unul din cei mai fervenți susținători ai reformei în cadrul Bisericii Catolice a fost cardinalul Gasparo Contarini, care a condus un grup cunoscut sub denumirea de "Spirituali". Oameni precum Contarini, alți cardinali și arhiepiscopi credeau în îndreptățirea doar prin credință. Credeau că Biserica avea nevoie de reformă și au fost de acord că trebuiau să se unească cu protestanții. Asta se întâmpla în anul 1530, când mișcare luase oarecum avânt, în cadrul Bisericii Catolice.

Cardinalul Contarini a luptat împotriva corupției din biserică. A organizat Comisia de reformă, în 1537. A primit aprobarea Papei Paul al III-lea să caute moduri de reformare a Bisericii. Raportul rezultat a fost usturător, dezvăluind obiceiul răspândit de a lua mită, lipsa de disciplină din mănăstiri și abuzul de indulgențe. Deși Papa a acceptat recomandările raportului, schimbările nu au fost niciodată implementate.

Eforturile de reformare și reconciliere au continuat. Inspirat de studiile lui asupra vieții lui Hristos, Ignațiu de Loyola a fondat Ordinul iezuit în anul 1540. Un an mai târziu, împăratul Carol al V-lea i-a încurajat pe catolici și reformatori să se întâlnească în vederea reconcilierii. Turcii încă erau o amenințare la adresa Sfântului Imperiu Roman, iar împăratul avea nevoie de un front unit.

În 1541, Dieta din Regensburg s-a reunit. La 24 de ani după ce Luther își postase tezele, a existat o întâlnire de reconciliere în orașul Regensburg din sudul Germaniei. Participanții erau protestanți și catolici, căutând o cale de reunire. În mod remarcabil, cele două părți au găsit multe puncte comune, chiar și controversata problemă a îndreptățirii prin credință.

Din nou însă, în privința euharistiei totul s-a prăbușit. Nu puteau cădea de acord asupra prezenței lui Hristos în euharistie, asupra rolului tradiției sau asupra autorității ierarhiei bisericești. Aceste lucruri deveniseră centrale de-a lungul anilor pentru a înțelege creștinismul, chiar mai mult decât doctrina îndreptățirii, asupra căreia au putut să se înțeleagă.

În ciuda eforturilor curajoase ale teologilor din Regensburg, atât Martin Luther cât și Papa au respins documentul final al consiliului, refuzând să îl semneze. În mare parte, se datora faptului că nu mai aveau încredere unul în altul. Nu aveau încredere în oamenii cu care erau în tratative și orice acord era văzut ca posibil instrument de reprimare a Reformei. Cardinalul Contarini a murit curând după eșecul de la Regensburg, iar influența mișcării Spirituali a început să scadă.

În 1542, păstrând tradiția medievală a Bisericii, Papa Paul al III-lea a întemeiat Inchiziția. Aceasta era o comisie centrată pe scrierile teologilor având scopul de a elimina ereziile. Dar în numai trei ani au fost identificați peste 800 de indivizi suspectați de a urma învățăturile lui Luther și ale anabaptiștilor, dar fiind totodată și evrei, vrăjitori și blasfemiatori. În acest context, Papa Paul al III- lea a reunit conciliul care avea să traseze direcția pentru catolici în secolele următoare. Conciliul Tridentin 1545-1563.

La Trent, reformatorii au fost, în sfârșit, luați în serios, devenind ținta dezbaterilor. A fost momentul când catolicii și-au subordonat propria voință nevoii de a pune capăt corupției in Biserică și a rechema Biserica la o viață de sfințenie. Conciliul a început în 1545, în orașul Trent, din nordul Italiei, și a fost împărțit în trei mari întâlniri, de-a lungul următorilor 20 de ani.

Conciliul a dezbătut oficial doctrinele promovate de Luther cu câteva decenii mai devreme, obținând rezultate mixte. Biserica Catolică a condamnat lăcomia slujitorilor ei, a interzis vânzarea de indulgențe, însă nu a terminat cu acestea. Nu însemna că schimbau doctrina Bisericii, ci practicile ei, disciplina. Conciliul le dădea dreptate protestanților în privința problemelor morale, însă a abordat o altă cale, fără să renunțe la doctrinele tradiționale. Dar au tratat problema morală ca o problemă morală.

Într-un final, Conciliul a respins majoritatea problemelor-cheie ale Reformei, declarându-le anatema, adică "blestemate". Aceste blesteme includeau: înțelegerea lui Luther cu privire la îndreptățirea doar prin credință. Au reiterat chestiunea "sola". Catolicii și protestanții sunt de acord asupra îndreptățirii prin credință, până când apare cuvântul "doar".

Blestemele trasează o limită. Ele afirmă că formula aceasta nu poate fi acceptată, și iată de ce: Conciliul a afirmat că există șapte sfinte taine, nu două, a susținut slujba catolică, ca o formă de sacrificiu și credința că trupul și sângele lui Isus Hristos sunt prezente în realitate în cadrul euharistiei. A insistat și că singura variantă a Scripturii este Biblia Vulgata. În final, Biserica a respins Sola Scriptura, afirmând că tradiția, așa cum fusese păstrată de biserică, este o sursă egală de autoritate.

Conciliul de la Trent a încercat să găsească o soluție la problemele ridicate de Luther. Din păcate, a definit multe din punctele doctrinare într-un mod complet opus la tot ce spusese Luther. S-a opus mult acestei mișcări a bisericii protestante, care, între timp, crescuse în mod considerabil.

Mulți dintre noi se gândesc că dacă Luther ar fi putut veni la prima întrunire a Conciliului de la Trent... Luther a murit în timpul acelei prime sesiuni. Cum ar fi fost să fie și el acolo, la această întrunire de ierarhi și teologi catolici? Documentele de la Trent mi se par emoționante deoarece îndreaptă atenția către reformatori. Erau oameni foarte inteligenți, ce au studiat scrierile reformatorilor și au reacționat pozitiv la multe din observațiile acestora. Dacă Luther ar fi fost acolo, dacă ar fi avut ocazia să-i audă pe acești oameni, care îl tratau cu multă seriozitate, oare ce s-ar fi întâmplat?

În timp ce Conciliul de la Trent a adus unele reforme pozitive în Biserica Catolică, totodată a adâncit și separarea ei de protestanți. Ar fi fost posibilă exprimarea unei înțelegeri asupra mântuirii care să îi satisfacă atât pe protestanți, cât și pe catolici?

Cred că Luther era prea combativ și îi plăcea să intre în polemici cu Biserica Catolică. Dacă am fi găsit un mod să asimilăm perspectivele corecte ale lui Luther, ar fi existat un ordin luteran în cadrul catolicismului. Așa cum franciscanii, dominicanii, augustinienii aduc o nuanță proprie, am fi putut beneficia de asta în cursul ultimei jumătăți de mileniu.

Oare expresia exterioară a închinării și a organizării bisericești ar fi putut fi păstrate în unitatea specifică Bisericii Catolice medievale ? Nu cred. Orice speranțe de reconciliere sunt năruite și, așa cum au arătat următoarele cinci secole, diviziunile din cadrul Bisericii au crescut și mai mult, pe măsură ce Reforma a continuat să se răspândească.

Teologul - Jean Calvin

Înainte de moartea lui Martin Luther, în 1546, acesta i-a criticat dur pe majoritatea reformatorilor care nu erau de acord cu el. În loc să-i considere camarazi în căutarea adevărului biblic, i-a perceput ca trădători ai cauzei. Atunci când l-a contrazis pe Ulrich Zwingli, alegerea unei singure școli de gândire, cea augustiniană, excluzând orice altă abordare, l-a făcut extrem de rigid. Luther a fost lipsit de milă în 1531, când Zwingli a fost omorât în luptă de către catolici, în afara orașului Zürich. Când Zwingli a mers la luptă, în Elveția, la ieșirea din Zürich, și a fost ucis în luptă, credem că era implicat activ în armată, nu doar ca preot militar. Se pare că își folosea sabia. Luther a fost consternat de asta, considerându-l pe Zwingli un eretic. Se spune că ar fi zis: "Ereticul acela a primit ce a meritat."

Reformatorii nu erau toți pe aceeași lungime de undă. Nu e ca și cum Luther a ridicat steagul și toți s-au aliniat. Ceilalți reformatori se considerau slujitori ai Domnului și ai celorlalți, reacționând sau colaborând cu Luther, însă alții aveau alte moduri de a vedea lucrurile.

Există, totuși, o excepție. Luther i-a acordat respectul unui teolog mai tânăr decât el, Jean Calvin. Calvin provenea din clasa mijlocie, dintr-un orășel din sudul Franței. Era foarte erudit, mergea la școli de elită, se pregătea să devină teolog, iar în final a decis că voia să fie avocat, spre deosebire de Luther, care se pregătise să fie avocat, apoi a devenit teolog.

Calvin a avut mereu un mod de gândire legalist. Calvin a fost atras de ideile reformatorilor. Până în 1534, credințele sale făceau din el un protestant. E important să arătăm că Jean Calvin a făcut parte din a doua generație de protestanți, așadar a crescut în preajma unor oameni precum Luther, și alți evanghelici, în timp ce Luther era înconjurat de catolici și era mai degrabă un pionier.

Jean Calvin, după ce a decis să urmeze calea evanghelică, a început să cerceteze Biblia în profunzime. În Franța, convingerile lui Calvin l-au făcut o țintă. După ce a devenit convins că Reforma era calea potrivită, nu a putut rămâne mult în Franța, care era o țară puternic catolică. În 1530, adepții Reformei deja erau sub o mare presiune. Calvin a părăsit Franța, trecând mai întâi prin Paris, după care a plecat de tot. A mers la Basel, un oraș protestant, unde a publicat prima ediție a "Învățăturilor religiei creștine", în 1536.

La aproape 20 de ani de la începutul Reformei, existau deja idei deformate printre cei din afara mișcării. "Învățăturile" lui Calvin exprimă cu claritate teologia Reformei. În principal, au fost învățături doctrinare. Calvin avea o minte foarte clară și logică, fapt care îi permitea să își prezinte învățăturile într-o manieră extrem de coerentă.

Când Jean Calvin a scris faimoasele sale "Învățături", a scris o prefață, în care și-a dedicat lucrarea regelui Francis al II-lea al Franței. El îi persecuta pe protestanți, dar Calvin a scris acest tratat, arătând regelui că ei încercau să readucă Biserica la puritatea inițială. "Urmăm exemplul bisericii primare, dar și al Noului Testament. Revenim la acea biserică dinainte de inovațiile doctrinare și liturgice. Suntem mai catolici decât cei care ne persecută." Acesta a fost un argument foarte puternic.

Calvin visa să fie un teolog, scriind și studiind în liniște. Calvin a fost un "reformator accidental". Planul lui inițial erasă fie un erudit, să scrie cărți care să-i încurajeze pe creștini și să avanseze cauza protestantă, însă era deja târziu.

În august 1536, la doar câteva luni de la publicarea "Învățăturilor", Calvin călătorea și a înnoptat în Geneva, Elveția. Geneva se convertise recent la protestantism, dar mișcarea nu era încă suficient de stabilă. Genevezii au adoptat Reforma printr-un vot oficial, în mai 1536. Pare un proces democratic, însă nu toți îi susțineau. Singurii care au votat au fost bărbații cu drept de vot. Așa că numărul de genevezi care au adoptat Reforma a fost mic. Și dacă unii nu erau de acord, trebuiau să plece. Nu puteau spune că sunt catolici și să rămână în continuare acolo. Toată comunitatea s-a schimbat, iar credința greșită era văzută ca un act extrem de periculos.

Micul oraș era în mare agitație. Calvin nu intenționa să rămână mai mult de o noapte, până când a fost abordat de un camarad reformator. Cel care luptase cel mai mult ca să aducă Reforma la Geneva, Willam Farel, l-a găsit pe Calvin la han și i-a spus că au nevoie de el, cerându-i ajutorul să continue Reforma pe care o începuseră. Calvin nu a vrut să facă asta. El își dorea cu ardoare să studieze, așa că a refuzat. Farel a insistat și s-au tot contrazis până când Farel i-a spus lui Calvin că Dumnezeu îl va blestema dacă nu-i va ajuta. Calvin a fost atât de marcat de această amenințare, încât a fost de acord să rămână.

Cei doi au elaborat un program de reformă pentru Geneva. Ideile lor trebuiau aprobate de autoritățile locale, însă nu erau singurii care cugetau la cum trebuia să arate creștinismul. Optând pentru Reformă, Geneva și-a declarat independența politică față de stăpânul acesteia, ducele de Savoia. Acesta a rămas catolic, însă nu voia să piardă Geneva, așa că a amenințat orașul, pentru a-l putea recupera. Geneva a fost apărată de alte orașe elvețiene protestante, în special Basel și Berna.

Când cele două orașe au venit să apare Geneva cu forțe militare, s-au gândit să joace rolul fratelui mai mare, învățându-i pe genevezi cum să își trăiască credința. Planul de reformă compus de Farel și Calvin a fost respins, mai ales datorită ideilor lor cu privire la euharistie. Consiliul a decis că acești pastori sunt cauzele agitației din oraș. După numai 18 luni, Calvin și Farel au fost izgoniți din Geneva. Calvin a părăsit Geneva și s-a bucurat de acest lucru. Nu fusese niciodată fericit acolo. Nu intenționa să vină acolo.

Totuși, trei ani mai târziu, genevezii au înțeles că au nevoie de Calvin dacă vor să rămână protestanți. Calvin a spus că dacă revine, el e cel care va pune condițiile, iar planul lui de reformare trebuia acceptat. De data aceasta au fost de acord.

Calvin a început să predice în majoritatea zilelor lunii, și sâmbăta de două ori. Când nu predica, dădea lecții. În mod normal, predica în Geneva de cinci ori pe săptămână, cinci predici diferite. Oficia căsătorii, înmormântări, consilia, făcea tot ce face un pastor în mod normal. Există câteva scrisori care vorbesc de activitatea lui pastorală. Sunt foarte înduioșătoare.

Calvin era un teolog genial, dar avea și chemare pastorală. Calvin a creat și un catehism și un îndrumător bisericesc. În viziunea lui despre închinare, Calvin punea accentul pe Cuvânt, pe ascultarea și înțelegerea acestuia. El exprima asta în catehism, unde erau învățate decalogul, crezul apostolic, rugăciunea domnească, și se punea mare accent pe înțelegerea acestora.

Calvin a oferit o autoritate fără precedent liderilor laici, bătrânilor și diaconilor. A curățat biserica de orice obiect religios ce ar fi putut, din punctul lui de vedere, să obstrucționeze învățarea. În perspectiva lui Jean Calvin, Biblia e foarte clară în privința idolatriei. Orice obiect care se interpune între Dumnezeu și om e un idol și trebuie înlăturat.

Una din cele mai evidente distincții între bisericile luterane și calviniste era că o biserică reformată calvinistă era simplă, vopsită în alb, fără statui, iar punctul central era amvonul, de unde se predica Cuvântul lui Dumnezeu. Nici muzica nu era foarte bine văzută. În Geneva, muzica era cântată la unison, numai corurile laice cântau în armonie. Calvin nu era împotriva acesteia din urmă, dar se gândea că ar putea distrage atenția în biserică, așa că nu o permitea.

Calvin a reunit principalele teme ale Reformei, punând accentul pe suveranitatea lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor, de la cel mai mic, la cel mai mare din univers. Uneori vorbim despre suveranitatea lui Dumnezeu care cred că e un element-cheie în gândirea lui Calvin. Dar suveranitatea nu se referă doar la putere, ci la glorificarea Dumnezeului care te-a creat și la un mod de viață care să-L glorifice pe Dumnezeu.

A urmat și învățăturile lui Augustin, care susținea că Dumnezeu a hotărât dinainte de începutul lumii cine va fi mântuit și cine nu. Calvin a ajuns să fie identificat cu ideea de predestinare deoarece, la mijlocul carierei lui, unii oameni au provocat ideea considerată de el doctrină biblică. El a dezvoltat această doctrină ca răspuns la provocările lor. Calvin însuși vedea predestinarea ca un decret îngrozitor. Era înfricoșătoare, iar Calvin recunoștea acest lucru. Se simțea obligat, în virtutea textelor biblice, cum ar fi Romani 9. Acest capitol l-a determinat să formuleze doctrina.

Deși doctrina predestinării și a suveranității lui Dumnezeu au devenit ulterior controversate, ideile lui despre disciplina bisericii, care erau implementate de consistoriu, sunt cele care l-au transformat într-o personalitate controversată. Consistoriul se întrunea săptămânal în Geneva, fiind corpul la care genevezii făceau apel, sau în fața căruia apăreau, dacă aveau neînțelegeri de ordin comportamental. Asta putea include absența sau plecarea devreme de la biserică, întârzierea la biserică, certurile cu vecinii, cu familiile, perpetuarea practicilor catolice.

Calvin și colegii săi pastori doreau ca viața de credință a oamenilor să corespundă angajamentului lor de credință. Genevezii, cel puțin unii din ei, percepeau consistoriul ca un grup băgăreț și cauzator de probleme. Unii l-au numit pe Calvin "dictatorul de la Geneva". Oamenii își ațâțau câinii asupra lui, tușeau tare, încercând să-l deranjeze în timpul predicilor, ba chiar îl amenințau cu moartea.

Unii susțin că Jean Calvin ar fi fost liderul teocratic din Geneva. Este o idee total greșită. El s-a luptat cu consiliul orășenesc din prima zi, se certau mereu, până la sfârșitul vieții lui. Nu i se acorda cetățenia. Să nu uităm că era francez, născut și crescut în Franța, și care se stabilise la Geneva, un fel de oraș-stat independent. Nu i-a fost acordată cetățenia decât cu patru sau cinci ani înainte de moarte, așa că tensiunile erau foarte mari.

Calvin a insistat, în ciuda controversei. În relația lui Calvin cu guvernul orășenesc, el preluase în minte modelul Israelului din antichitate. Magistrații din Geneva erau precum regii din vechiul Israel, iar pastorii erau precum profeții. Modelul discursului profetic îi rechema pe oameni la o viață de credință, mustrându-i când o luau pe o cale greșită. Asta făcea ca relațiile să fie uneori tensionate.

Deși nu renunța la principiile lui, Calvin dorea pacea și era îngrijorat din cauza lipsei de unitate în cadrul reformatorilor. În 1548, Calvin a colaborat cu preotul zwinglian Heinrich Bullinger, căutând să ajungă la un acord în ce privea problema euharistiei. Calvin afirma că Cina Domnului este un ritual foarte important, și nu e doar o comemorare, așa cum ar numi-o Zwingli. Calvin nu dorea să atingă problema transsubstanțierii sau a consubstanțierii. El spunea că Hristos e prezent din punct de vedere spiritual, prin Duhul Sfânt, în sărbătorirea Cinei Domnului. Hristos e prezent într-un mod special în acest ritual, dar nu are legătură cu pâinea sau cu vinul. Calvin descrie acest lucru ca distanța dintre soare și pământ: când razele soarelui te ating, tu atingi soarele, cu toate că soarele este departe, iar acesta e un mijloc prin care credinciosul primește har, prin Cina Domnului.

Într-un document numit "Consensus Tigurinus", Calvin și Bullinger au ajuns la un acord practic între ideea lui Calvin referitoare la prezența spirituală și perspectiva simbolică a lui Zwingli. Actul părea să indice o nouă eră a unității, speranță ce nu avea să dureze prea mult. Semințele amare ale mișcării își dau rodul, care e scăldat în vărsare de sânge.

Anglia - Vărsarea de sânge

În 1547, regele Angliei, Henric al VIII-lea a murit, lăsând tronul singurului său fiu supraviețuitor, Eduard al VI-lea, în vârstă de nouă ani. Henric al VIII-lea a lăsat la moarte o moștenire religioasă încâlcită. A desființat multe elemente cheie ale puterii papale în Biserică: autoritatea fiscală, juridică, cu toate acestea, mai ales în ultimii ani de domnie, a reafirmat câteva elemente cheie ale teologiei conservatoare.

Deși era încă un copil, regele Eduard al VI-lea a fost educat de teologi cu înclinații reformatoare, cum ar fi episcopul de Canterbury, Thomas Cranmer. Tânărul rege și consilierii săi au implementat rapid schimbări de tipul celor promovate de Zwingli și alți reformatori elvețieni. Eduard a venit la putere și au avut loc multe schimbări, precum înlăturarea vitraliilor din biserici, statuile donate de strămoși trebuiau să fie scoase, altarele și pietrele de altar trebuiau să fie scoase și înlocuite cu o masă, preotul era acum căsătorit, fapt ce trebuia susținut de congregație. Aceste schimbări nu erau primite prea bine de oamenii obișnuiți.

Totodată, regele Eduard a revizuit de două ori cartea de rugăciuni. Ultima ediție promova perspectiva calvinistă privind prezența spirituală a lui Hristos în euharistie. Guvernul său își propusese să reformeze Anglia cu rapiditate. Căutau în Vechiul Testament pilde cum Dumnezeu a pedepsit regi și conducători care nu reformau suficient de repede, fapt ce explică de ce erau atât de grăbiți în a face schimbări.

Simțul urgenței s-a dovedit a fi profetic. În 1553, regele Eduard al VI-lea a murit, la vârsta fragedă de 15 ani. Printr-o serie de mișcări politice, sora lui, Maria, considerată cândva nelegitimă, și-a asigurat tronul. Maria a respins dintotdeauna separarea de Roma a tatălui ei. Mulți ani, fusese departe de el și refuzase să-l accepte ca lider al bisericii. Regele Henric s-a răzbunat, refuzând s-o lase pe Maria să-și vadă mama, pe Caterina, chiar și pe patul de moarte.

Tutorele Mariei era fiica cea mare a Caterinei de Aragon și era o catolică devotată, am putea spune chiar fanatică. La moartea lui Eduard, scopul ei principal era ca Anglia să redevină catolică. Înainte de asta, în timpul lui Eduard al VI-lea, Anglia căpătase puternice trăsături protestante. Ea s-a străduit în mod intenționat să schimbe acest lucru.

În calitate de regină, Maria avea acum puterea de a restaura ce fusese pierdut, în plan personal, cultural și spiritual. Regina făcea mișcări strategice. La o lună după ascensiunea ei a emis o declarație, afirmând că nu va forța niciun protestant ce locuia în Anglia să se convertească la catolicism. Singurul om important în această poveste a fost Thomas Cranmer, deoarece el fusese consilierul tatălui ei, deschizând calea puțin pentru protestanți, pentru a câștiga autoritate și prezență. Sub Eduard al VI-lea, Cranmer a devenit arhitectul principal al introducerii protestantismului în Anglia. Când Maria a urcat pe tron, mulți din episcopii protestanți au fugit, însă nu și Cranmer. Acesta avea puțin peste 70 de ani și a decis să rămână.

Politica de toleranță a Mariei s-a schimbat rapid. În câteva luni, a abolit legile protestante ale Angliei, ajungând la o înțelegere cu Papa Iulius al III-lea, prin care biserica Angliei era readusă sub autoritatea Romei. Încă o dată, locuitorilor Angliei li se cerea să se conformeze la bine și la rău. Regina Maria și Papa au reintrodus actele de erezie, începând să execute protestanți. În cinci ani, 280 de oameni au fost arși pe rug, motiv pentru care reginei i s-a dat porecla "sângeroasa Maria".

La început, Thomas Cranmer, care îl ajutase pe regele Henric să introducă Reforma, a înfruntat-o pe regină. A spus că își susține în continuare convingerile și va continua s-o facă, chiar dacă asta ar însemna moartea. Ea l-a trimis la închisoare. Cranmer a fost închis în Turnul Londrei A fost tratat foarte rău în temnița unde a stat peste un an. La un moment dat a fost obligat să privească uciderea a doi din prietenii lui apropiați, alți episcopi care nu fugiseră.

După o perioadă, bătrânul Cranmer a cedat, semnând o mărturisire, în realitate șase, prin care renunța la convingerile sale protestante. Era un om cu duhul frânt. În mod normal, când un eretic retracta, i se cruța viața. Aceasta fusese uzanța de-a lungul secolelor. Dar Maria avea un dinte împotriva lui Cranmer. Deși el retractase de șase ori, semnându-și numele pe șase documente, ea a insistat să fie judecat, găsit vinovat și executat. A venit marea zi, când bătrânul Cranmer a fost pus pe o platformă și i s-a cerut să declare cu tărie că protestantismul e greșit, iar bătrânul a spus dintr-o dată: "Mă căiesc de ceea ce am spus, m-am temut pentru viața mea, dar vreau să-mi afirm poziția și să susțin protestantismul. Din cauză că mâna mea dreaptă a semnat acele documente, când voi ajunge în flăcări, voi arde întâi mâna mea dreaptă." L-au înșfăcat, l-au scos în stradă și au aprins focul. În fața tuturor, bătrânul Thomas Cranmer și-a ars propria mână.

Protestantismul a început să se răspândească și mai mult datorită morții eroice a lui Thomas Cranmer. Regina Maria a reușit să întoarcă Anglia la rădăcinile ei catolice, însă domnia ei a fost scurtă, durând numai cinci ani. După moarte, sora ei vitregă, regina Elisabeta I a preluat tronul, schimbând, încă o dată, cursul istoriei Angliei.

Anglia - Puritanii

În 1558, la vârsta de 25 de ani, Elisabeta, fiica lui Henric al VII- lea și a Annei Boleyn a fost încoronată regină a Angliei. Ea a restaurat rapid protestantismul în Anglia, cu toate că mai mult din motive pragmatice. Sub conducerea catolică, ca fiică a protestantei Boleyn, Elisabeta era considerată nelegitimă. În timp ce protestanții o primeau cu brațele deschise, ea era perfect conștientă că mare parte din regatul ei nu făcea asta.

Elisabeta, în primii ei ani de domnie, era destul de precaută evitând confruntările cu catolicii. Trebuia să fie foarte atentă, deoarece tronul ei nu era sigur. Ea era considerată nu doar eretică, ci și ilegitimă, și atât catolicii din Anglia, cât și cei din Europa, puteau să îi conteste dreptul de a se afla pe tron.

Deși avea convingeri protestante, regina Elisabeta accepta și multe tradiții ale Bisericii Catolice. Purta un crucifix catolic și minimaliza importanța predicilor. Totuși, făcea pași importanți pentru a reintroduce protestantismul. În prima ședință a Parlamentului, în 1559, ea și-a reafirmat funcția de lider suprem al bisericii, din punct de vedere eclesiastic și al jurisdicției. Elisabeta a preferat să fie guvernator suprem, decât lider suprem al bisericii.

În anul 1563, Biserica Anglicană a stabilit 39 de articole de credință, profund înrădăcinate în Reformă, abținându-se de la perspective mai radicale. Aceasta a rezultat într-un amestec unic de doctrină protestantă, care îmbrățișează multe elemente ale slujbelor catolice tradiționale. Biserica Angliei s-a distins prin dorința ei de a perpetua anumite ceremonii catolice medievale, cum ar fi purtarea unei verighete în cadrul căsătoriei, plecăciunile în numele lui Isus, purtarea unei haine albe, obișnuința de a face semnul crucii în cadrul botezurilor. Deci era doctrină și teologie protestantă îmbinată cu servicii de închinare în stil catolic.

Pentru ea, aceasta era o cale de mijloc, pentru că mulți din subiecții ei erau catolici, așa că s-a gândit că asta ar fi o modalitate bună de a preveni un posibil război civil. A fost o mutare politică foarte abilă. Abordarea reginei a creat o punte între catolici și protestanți. Oamenii s-au simțit ușurați că s-a ajuns la o cale de mijloc.

Acest compromis nu a fost, însă, pe placul noii generații de reformatori, care își atribuiseră denumirea "The Godly", cunoscuți pe scară largă ca "Puritanii". Așa cum reformatorii voiau doar să reformeze Biserica, nu să înceapă de la zero, puritanii doreau să o curețe. Nu s-a mers destul de departe în clarificarea doctrinelor și credinței. S-a permis superstițiilor medievale să continue să înflorească, iar Biserica trebuia să fie reformată potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, după cum argumentau puritanii.

Avându-i ca repere pe Calvin și pe Zwingli, puritanii respingeau orice nu corespundea învățăturilor biblice. Acele obiecte erau considerate nesemnificative sau neutre din punct de vedere teologic, dar simpla idee de a păstra ceea ce puritanii numeau "boarfe papale" sau "mizerii papale" făcea ca reforma Bisericii să fie incompletă și plină de defecte. Puritanii se împotriveau oricărui control politic al Bisericii, preferând în schimb ca oficiile Bisericii să se curețe singure. Puritanii erau în conflict cu regina Elisabeta, iar tensiunea creștea.

Puritanii au apărut în timpul domniei Elisabetei, opunându-se acesteia, așa că regina i-a zdrobit, marginalizându-i și tratându-i cu ostilitate. Aceștia obișnuiau să aibă întâlniri în care dădeau învățături. Pastorii se întâlneau săptămânal la studii biblice, apoi discutau despre Biblie, pregătindu-și predicile de duminică. Ea a dat ordin arhiepiscopului să-i oprească, deoarece se temea să nu devină centre ale conspirațiilor. Deși majoritatea puritanilor voiau să reformeze biserica din interior, alții, cunoscuți ca separatiști, doreau s-o părăsească cu totul.

Reforma a continuat să provoace controverse în Europa, mai ales în privința relației dintre Biserică și stat. Această tensiune era gata de a atinge un punct limită, care urma să-i coste incredibil de mult.

E tragic ce s-a întâmplat în secolul al XVI-lea, prin consecințele care au variat de la simple neînțelegeri la lupta propriu-zisă între creștini, uneori transformată în război. În 1618, unul din conflictele cele mai lungi și distructive din Europa a fost Războiul de 30 de ani, început în Boemia, Austria. Împăratul Ferdinand al II-lea, un catolic devotat, a închis o biserică protestantă, iar pe alta a distrus-o. Majoritatea populației protestante s-a revoltat, asaltând palatul regal. Aceștia au încercat să instaureze un nou împărat, dar Ferdinand a primit ajutor de la verișorii lui din Spania. Curând, toată Europa avea să explodeze în război, țările luptând pentru putere.

A fost devastator. Europa a fost complet răvășită, economia a fost distrusă. A fost perceput ca unul din cele mai distrugătoare războaie din Europa. Uneori mă întreb: oare Luther ar mai fi inițiat Reforma dacă ar fi știut că va duce la un secol de lupte și la atâtea pierderi de vieți omenești? Cred că a făcut ce i-a pus Dumnezeu pe inimă, dar nu putem să nu ne întrebăm, în urma tuturor vieților pierdute, dacă a meritat...

America - O lume nouă

În anul 1620, sătul de persecuții și tânjind după libertate religioasă, un mic grup de puritani și separatiști a pornit să navigheze de pe coasta de sud a Angliei, pe o navă numită "The Mayflower". Au plecat să caute libertatea pentru a găsi ceea ce ei numeau "adevărata biserică". Au fost urmați rapid de alte grupuri ce căutau libertate religioasă, inclusiv anabaptiștii îndelung persecutați.

Anabaptiștii europeni aveau o istorie îndelungată de suferință, de persecuții, sclavie, fiind mereu alungați de pe pământul lor. Acum puteau să se mute în America de Nord, prin formarea statului Pennsylvania de către William Penn, având ocazia de a se stabili pe un pământ bun. Profitând de ocazie, au avut succes în agricultură, ca fermieri.

Până acum, în timpul Reformei, oamenii fuseseră persecutați pentru credințele lor diferite. În Noua Anglie, puritanismul congregațional a devenit singura religie oficială la jumătatea secolului al XVI-lea. Când a apărut o nouă sectă protestantă numită "Quakeri", au fost supuși unor pedepse foarte aspre: au fost biciuiți, bătuți și, în unele cazuri, li s-au făcut găuri în limbă.

În mod ironic, regele Angliei, Carol al II-lea, a pus capăt persecuției în anul 1660, printr-o scrisoare regală de indulgență. Una din ironiile istoriei, și istoria abundă de ironii, e faptul că aceiași oameni care veniseră în lumea nouă în căutarea libertății au refuzat-o altora. Slavă Domnului că mai târziu, în Virginia, baptiștii au formulat pentru prima dată ceea ce avea să devină primul amendament al Constituției.

În 1791, Statele Unite ale Americii nou întemeiate au adoptat un amendament la Constituția lor, oprind Congresul să interzică libera practicare a oricărei religii. A fost un moment revoluționar, introdus de Reformă. Primul Amendament, al libertății religiei, a fost o evoluție naturală născută însăși din Reformă.

Toți reformatorii ar fi fost dezgustați de ideea că ar putea exista biserici concurente într-un singur stat. Multe din doctrinele lor susțineau acest lucru. În această atmosferă de libertate relativă, toate ramurile majore ale Reformei au dat naștere altor culte. Fiecare era influențat de propriile convingeri culturale și doctrinare. Constituia erezia ultimă. Acest lucru a șocat restul lumii: faptul că era un loc în care oameni de religii diferite puteau coexista, după un secol întreg de vărsare de sânge în Europa, din cauza diferențelor confesionale.

Cred că odată ce permitem oamenilor să citească Evanghelia și să crească din anumite puncte de vedere, pe baza propriei istorii și înțelegeri culturale, invariabil vor exista multe culte. Exact așa s-a întâmplat. De-a lungul timpului, luteranilor, reformaților, anabaptiștilor, anglicanilor, presbiterienilor li s-au alăturat carismaticii, congregaționaliștii, moravienii, metodiștii, penticostalii, baptiștii, iar lista este nesfârșită. Fiecare din ei pretinde că deține adevărul și cu toate că viețile lor nu mai sunt în pericol, continuă să sufere pentru credințele lor.

Acele convingeri care susțin că doar un anumit mod de viață e corect, provoacă daune. Bunicii mei au fost excomunicați din cultul lor deoarece s-au implicat la întemeierea unei școli duminicale în estul Pennsylvaniei. În zilele noastre, acesta e modul normal în care procedăm. Școlile duminicale nu reprezintă un aspect discutabil, dar în anii 1930 erau controversate fiind un motiv de excomunicare.

Reformatorii au încercat să facă Evanghelia mai clară, nu mai confuză. Disensiunile noastre oferă oamenilor un motiv pentru a nu crede. Hristos voia o biserică unită. Situația actuală nu e ceea ce a intenționat El. A nu fi ceea ce a intenționat El constituie un păcat. De 500 de ani, situația e aceeași.

Reforma și unitatea Bisericii creștine - O nouă eră?

La 2000 de ani de la învierea lui Hristos, Biserica creștină e departe de a fi unită. În Biserica Catolică există dezbateri aprige despre cum să răspundă lumii moderne, iar schismele protestante prisosesc. La ultimul recensământ oficial existau peste 35000 de culte, iar numărul se află în creștere, însă nimeni nu știe cu siguranță. Ar putea să fie alte zeci de mii, pe lângă grupurile independente.

În timp ce unii percep acest lucru ca făcând parte din diversitatea firească a Bisericii, alții o văd ca o consecință nefastă a Reformei. Constituie acest lucru o problemă? Da, e o problemă foarte gravă, deoarece transmitem lumii mesajul că dacă noi nu ne putem înțelege, pur și simplu formăm grupuri noi. Când nu cădem de acord nu doar asupra teologiei, dar și a practicii, a modului de evanghelizare, a închinării, a stilului de muzică, despărțim biserici cât ai clipi din ochi.

Niciunul dintre reformatori nu ar fi privit rezultatul ca un succes în a obține ce-și doreau, așa că e greșit din partea noastră să privim Reforma ca o reușită, deoarece inițiatorii ei nu doreau să dividă Biserica, ci s-o îndrepte. Iar acum apar mii de culte în fiecare zi. A mers Reforma prea departe? În efortul ei de a se opune corupției și a promova puritatea doctrinară, a provocat cumva și o separare care nu era necesară?

Am fost la o întâlnire cu tema despre "unitatea creștinilor", iar unul dintre vorbitori a fost un apreciat erudit evreu, expert în Noul Testament, fără a fi creștin. E vorba de prof. Amy Jill Levine de la Universitatea Vanderbilt, Ea a vorbit despre creștini și evrei, spunând că e drăguț să vorbească la o întâlnire despre unitatea creștinilor, pentru că noi nu prea știm multe despre acest lucru, pentru că atunci când avem o neînțelegere, ne contrazicem, apoi mergem acasă și înființăm alte trei biserici sau culte. Noi, evreii, ne certăm cu mult mai multă agresivitate și pasiune decât ați crede vreodată, dar mergem acasă, luăm masa împreună, iar a doua zi tot evrei ne trezim.

Reacția ei a fost de nedumerire totală față de atitudinea noastră. Rabinul nostru Isus nu ar fi promovat niciodată un astfel de mod de a face față neînțelegerilor.

Există elemente profund regretabile ale Reformei. Au existat nenumărate acuzații, critici, omoruri fără milă, din cauza unor doctrine despre care știm acum că nu merită să mori. Acestea sunt lucruri regretabile, însă Reforma a adus o lumină profundă în Biserică și în lume, arătând că Dumnezeu ne acceptă așa cum suntem, că El a murit pentru lume, că a coborât în Hristos pentru a împăca lumea cu Sine și că acest lucru poate fi înțeles, acceptat și asimilat în viața unui om prin simplul act al credinței.

Cea mai mare greșeală teologică a lui Luther a fost presupunerea că există o relație de competiție între Dumnezeu și noi. Cu alte cuvinte, pentru a da toată slava lui Dumnezeu, noi trebuie să renunțăm la orice slavă. Dacă Dumnezeu e lăudat, noi trebuie să fim denigrați. Aș reveni la cuvintele sfântului Irineu de Lyon, care spunea: "Gloria Dei vivens homo", adică slava lui Dumnezeu e o ființă umană. Umanitatea noastră deplină oferă slavă lui Dumnezeu. Cele două nu se exclud una pe alta, ci se intercondiționează reciproc.

La modul absolut general, Luther avea o perspectivă exclusivistă, a demonstrat asta în nenumărate rânduri, în timp ce perspectiva catolică le încorporează pe amândouă. Vina nu e toată pe Martin Luther, ambele părți au intrat în polemici. Dar dacă am fi găsit un mod să asimilăm perspectivele corecte ale lui Luther, ar fi putut exista un ordin luteran în Biserica Catolică.

Sunt semne că după 500 de ani de la începerea Reformei intrăm într-o eră nouă, caracterizată de o mai bună înțelegere între protestanți, catolici și Biserica Ortodoxă Răsăriteană. Pot să-mi imaginez o zi a unității?

Cumva, mă simt obligat din punct de vedere teologic să fac asta, pentru că Hristos S-a rugat pentru unitate, ca toți să fim una. Era ceva important pentru Domnul, în noaptea dinainte să moară. Simt că e datoria mea s-o doresc, să sper la acest lucru.

Oamenii nu înțeleg că mișcarea ecumenică modernă a fost creată de misionari. Toți au vorbit despre cel mai mare obstacol cu care s-au confruntat: când mergeau într-o nouă misiune, se prezentau, spunând că vor să vorbească de Isus Hristos, iar oamenii erau încântați, dar întrebau: Care Hristos? Cel protestant, cel catolic, cel metodist? Asta i-a făcut să înțeleagă că au o problemă. Acești misionari au început să privească în jur și să spună: E scandalos, jignitor, e un obstacol în calea misiunii și îi împiedică pe oameni să audă mesajul autentic al Evangheliei.

În acel context s-a născut mișcarea ecumenică timpurie. A fost o încercare de a răspunde la întrebarea: cum putem căuta unitatea ca să putem propovădui Evanghelia mai eficient și cu pasiune?

În 1948, Consiliul Mondial al Bisericilor s-a înființat ca o asociație a bisericilor ce caută unitatea vizibilă pe care a cerut-o Isus pentru ucenicii Lui, în Ioan 17. A avut un început minunat. dar tragedia e că încă de la început mulți protestanți evanghelici nu au vrut să facă parte din ea. Erau circumspecți.

Criticii afirmau că CMB pun prea mult accentul pe problemele sociale și politice, în defavoarea proclamării clare a mesajului Evangheliei. O altă turnură majoră a început în anii 1960, când Biserica Romano-Catolică s-a supus primei autoexaminări majore de la Conciliul de la Trent din 1545. Sub conducerea Papei Ioan al XXIII-lea și Papei Paul al VI-lea, al Doilea Conciliu al Vaticanului a invitat să ia parte bisericile Ortodoxă de Răsărit și protestantă. Papa a insistat în mod repetat asupra misiunii Conciliului de a lucra la o reînnoire spirituală în Biserica Catolică, dar și la o reconciliere a tuturor creștinilor.

La al doilea Conciliu al Vaticanului a existat un decret al ecumenismului. Un decret doctrinar oficial care îi obligă pe catolicii din toată lumea să colaboreze cu alte culte în căutarea unității creștine. La Conciliul Vatican II s-a insistat asupra preoției tuturor credincioșilor. Noi am numi asta o chemare universală la sfințenie.

Botezul aduce fiecare om în preoția, profeția și regalitatea lui Hristos. Asta indică spre ideea luterană a preoției tuturor credincioșilor. Papa a vorbit și despre Scriptură, în mod familiar pentru protestanți. Vatican II a abundat în referințe și limbaj biblic, insistând asupra primatului și a importanței centrale a Bibliei. Acesta e un pas înspre reformatori.

Conciliul Vatican II care a decretat importanța cunoașterii Cuvântului a pus mare accent pe nevoia catolicilor de a-și însuși spiritualitatea Bibliei: trebuiau să cunoască Biblia, să aibă o relație cu Hristos prin intermediul acesteia. Trebuiau să-i acorde un loc central în viața lor spirituală. Scriptura este autoritatea, iar tradiția ajută la interpretarea ei. Pentru prima dată după excomunicarea lui Martin Luther, protestanții nu mai erau considerați în mod oficial eretici, deși credințele lor erau încă percepute ca greșite.

Am trecut de la postura de "eretici" la cea de "frați separați". Cred că aceasta a fost expresia folosită în Conciliul Vatican II. Acum eram "frați" și "surori". Asta înseamnă că s-a rezolvat totul în următorii doi ani? Nici vorbă. Însă a fost începutul unui proces, deși nu putem schimba trecutul.

Federația Luterană Mondială și biserica Catolică au putut recunoaște că niciuna din bisericile din zilele noastre nu predă lucrurile pentru care s-au blestemat unele pe altele. Asta nu schimbă nimic. Adevărul rămâne adevăr, însă nu asta învățăm unii despre alții, așa că există o separare esențială. Pot să-mi numesc prietenii protestanți "frate" și "soră" și chiar să fiu convins că suntem frați în Hristos.

În 1999, Comisia Luterano-Catolică a emis o declarație comună fără precedent, afirmând că bisericile împărtășesc o înțelegere comună a harului lui Dumnezeu, prin credința în Hristos. Interesant e că după 500 de ani de ignorare reciprocă sau defăimare, luteranii și catolicii au afirmat că înțeleg perspectiva celuilalt, și mai ales partea catolică le spune luteranilor că doctrina îndreptățirii prin credință e corectă în multe privințe. Declarația comună e un pas important spre înțelegere, deși are anumite limite. Documentul făcea referire doar la această doctrină a îndreptățirii, dar sunt și alte elemente care separă cele două culte: autoritatea Scripturii, a Papei, tradiția bisericească, dar aici a fost vorba de îndreptățirea prin credință.

Problema acestei declarații a fost concluzia la care a ajuns. Într-adevăr, se vorbește mult despre har, credință și Hristos, dar lipsește din nou ideea de "sola": doar în Hristos, doar prin credință, doar prin har, fără niciun merit omenesc.

Am ajuns la un acord complet? Nu. Există afirmații ale Papei și ale episcopilor catolici în ultimii 30 de ani cu care nu sunt de acord, dar e un motiv suficient să încetăm dialogul, sau să le numim rele din această cauză? Eu nu cred. Modul în care Hristos a dorit ca ucenicii să rezolve diferențele doctrinare, fără a face rabat de la adevăr, rămâne o taină. Dragostea trebuie să prevaleze la fiecare nivel, dar tot ea trebuie să motiveze o căutare serioasă a adevărului. În Adevărul Lui vom găsi unitate, dar până atunci mai e de lucru.

O variantă e să ne reunim și să dezbatem diferențele noastre. Altă variantă e: cum să ne reunim când nu am discutat despre diferențele noastre? Nu înseamnă că dăm cu piciorul adevărului?

Cred că a încerca să înțelegem modul în care Isus a dorit o singură Biserică e foarte important, dar nu cred că soluția este să încercăm să-i îndesăm pe toți la un loc, în aceeași cutie. Nu cred că e sănătos și nici nu onorează diferitele tradiții. A face totul "cum spun eu" nu e o strategie foarte bună".

Nu poate exista unitate reală fără adevăr. A spune că doctrinele nu contează înseamnă să accepți o unitate falsă. Cred că efortul real trebuie îndreptat spre o înțelegere serioasă a întregii istorii a Bisericii; să învețe din greșelile ei, să prețuiască bogățiile oriunde apar acestea: în creștinismul oriental, occidental. Alții cultivă unitatea punând accentul pe misiunea comună, spre deosebire de concentrarea pe diferențele de doctrină.

Oamenii își doresc un creștinism care să semene din nou cu Isus. Când teologia noastră ne împiedică să ne iubim aproapele, așa cum s-a întâmplat adesea în istoria Bisericii, trebuie să ne regândim teologia. În final, toate argumentele noastre teologice s-ar putea să nu conteze decât în măsura în care ne învață să iubim oamenii din jurul nostru.

Inima evanghelizării ține de noi. Singurul mod în care poate cineva să creadă ce îi spunem de Isus e numai dacă Îl văd pe El trăind în noi. Mai devreme sau mai târziu, vor apărea întrebări cruciale: Cine e Isus Hristos? Chiar a fost om? Pot ritualurile să ofere har, sau sunt doar simple simboluri? Unde se află Biserica lui Hristos? Conține Sfânta Împărtășanie cu adevărat trupul și sângele Lui, sau e doar un simbol? Ar trebui să ne rugăm pentru morți? Ar trebui să ne rugăm sfinților?

Aceste întrebări vor apărea în mod inevitabil. Adevărul unește, dar și dezbină. Trebuie să ne luptăm cu aceste întrebări deosebit de dificile, mai ales pentru că Isus vrea o biserică unită pentru a avea credibilitate atunci când proclamăm Evanghelia.

O soluție se concentrează asupra punctelor esențiale ale acordului dintre tradițiile catolice, ortodoxe și protestante. Ritualuri ale credinței și învestire în slujire. Trebuie să fim uniți în aceste lucruri. Dacă nu îi recunosc pe frații creștini ca fiind ordinați asemenea mie, nu pot recunoaște ritualurile făcute de aceștia, deci nu pot recunoaște elementele de perpetuare a credinței. Acestea sunt cele trei elemente care nu pot fi negociate. În primul rând: rugați-vă împreună! Al doilea lucru pe care l-am făcut în ultimii 20 de ani a fost să citim Scriptura împreună. Cred că citirea Bibliei are puterea să producă o nouă reformă, care va schimba în mod radical imaginea creștinismului în lume.

Reforma a pus în mișcare evenimente extraordinare care au impact și în prezent. Protestanții cred că a dat jos vălul care ascundea vestea bună a harului primit doar prin credință, reorientând Biserica înspre rădăcinile ei biblice și istorice. Cu siguranță a zdruncinat din temelii vechea ordine politică, eliberând oamenii de ierarhiile care îi oprimau și deschizând calea libertății religioase, democrației și lărgirii libertății economice.

A transformat căsătoria într-o alegere motivată de dragoste, apartenența la o biserică într-o decizie personală. A extins rolul femeilor, încurajând educația pentru oamenii simpli. Reforma a provocat nesfârșite separări și vărsări de sânge, a distrus mii de vieți, dar am putea adăuga și că a eliberat milioane de captivi.

Modul în care mi se pare că lucrează Dumnezeu este acela că în fiecare generație apar oameni interesați să revină la rădăcinile credinței și la modul de trăire al acesteia. Nu aparține unui singur cult. Expresiile credinței, ale ideii de a fi ucenici ai lui Hristos sunt comune multor culte creștine. Acesta e unul din motivele pentru care bisericile trebuie să continue dialogul și să învețe una de la alta, pentru că niciunul din noi nu a captat esența Împărăției și niciunul din noi nu trăiește în mod individual această realitate.

Extras din seria de documentare Reforma care a schimbat totul (producător: Christian History Institute), cele 3 părți fiind difuzate în premieră pe canalul Alfa Omega TV pe 15, 22 și 29 octombrie 2017.

În final, nu sunt chemat să îi urmez pe marii teologi, nici măcar pe Martin Luther sau pe Sfântul Augustin. Sunt chemat să-L urmez pe Isus. Dezbaterile despre Reformă trebuie să continue în direcția bună, dar trebuie să fie motivate de un duh de unitate și relaționare care pune preț pe celălalt datorită dragostei și afirmă că putem avea un dialog, putem chiar să ne contrazicem, în spiritul diversității, în timp ce căutăm unitatea relațională, care își are rădăcina în Sfânta Treime.

Mă gândesc la o multitudine de probleme etice pe care noi, în calitate de creștini, le luăm în serios, să creăm o cultură a vieții, așa cum spunea Ioan Paul al II-lea, să izgonim cultura morții. Cu toții putem face asta, împreună, chiar acum. Aș insista și pe acest aspect. Există destul teren comun și ar trebui să-l cucerim împreună. Dacă putem avea fraternitate și serviciu, asta ar putea sta mărturie în fața unei lumi ce are nevoie disperată să-L cunoască pe Isus.

Întrebarea ridicată de reformatori continuă să influențeze și să provoace fiecare ramură a reștinismului, chiar și atunci când ne luptăm cu porunca aproape imposibilă a lui Hristos, de a fi recunoscuți pentru unitatea dintre noi. Înspre El trebuie să ne îndreptăm privirile!