Despre personajul colectiv format din noi toți, care putem corecta și ridica societatea prin modelul nostru. Despre pericolul pierderii trăirii autentice și identității creștine și al apariției unei duble Evanghelii prin care Biserica să-și compromită mesajul în fața societății. Prezentare publică a Pr. Prof. Stelian Tofană în cadrul evenimentului Mic dejun cu rugăciune în Parlament din noiembrie 2017.

Iubiții mei, să discutăm despre personajul colectiv. Cine este acest personaj colectiv? Trăim într-o societate ultra-secularizată, ultra-globalizată, ultra-tehnicizată, ultra-consumistă sau consumeristă, în care nu e loc pentru Evanghelia lui Isus. Trăim într-o societate în care e pericolul pierderii identității creștine și favorizarea acestei pierderi este la tot pasul. Trăim într-o societate în care, în mod cu totul repetat, premeditat, intenționat și se mai spune și argumentat se întețesc atacuri la adresa familiei naturale. Nu spun a familiei creștine, pentru a nu fi interpretat Cuvântul lui Dumnezeu - a familiei naturale, care este celula de bază a socitetății, a unei civilizații, a unui popor, a întregii culturi universale. Și cu pierderea familiei naturale se pierde această celulă.

Suntem într-o societate care se găsește într-un teribil naufragiu, ca și cum ar trebui în fața naufragiului să mai pui și adjectivul „teribil”. În această societate, nonvaloarea este impusă pe podium, se accede pe podium prin nonvaloare iar valorile sunt puse la marginea societății. Într-o societate în care servilismul intenționat a multora dintre noi și pentru interes încearcă să domine multe din relațiile sociale. Așadar, într-o astfel de societate lipsește personajul colectiv ca factor de corecție a acestor derapaje ale societății.

Aș vrea să vă pun spre reflecție, spre meditare o scenă biblică, o parabolă a lui Isus, pe care toți o știți. E vorba de parabola celor doi datornici din Evanghelia după Matei, din capitolul 18, versetele 24-35. Un rege, un împărat cere socoteală slugilor, voind să meargă undeva departe, nu știm unde, nici nu este important. Și cheamă la sine pe un datornic cu 10.000 de talanți, o sumă imensă. Acesta se roagă de el, îi iartă datoria, este salvată viața lui. Acest fost datornic, deja iertat, iese afară, și acum e important, și întâlnește un împreună-slujitor cu el, amândoi erau slujitori, care-i datora lui 100 de lei și îl strânge de gât, și încearcă să îl persecute și îi creează clipe grele. Omul nu are de unde să-i plătească datoria, dar îl roagă: „Îngăduiește-mă puțin și am să fac acest lucru, e normal să îți dau înapoi datoria. Așteaptă puțin, îngăduiește-mă.” El nu vrea și îl aruncă în închisoare.

Acum e important. Avem aici trei personaje: regele și cei doi datornici. Dar acum intră pe rol un al patrulea personaj, și el ne lipsește nouă. Al patrulea personaj este personajul colectiv, adică personajul format din colegii celor doi care, văzând ce s-a întâmplat, se duc repede la stăpân și spun: „Stăpâne, vrem să semnalăm ceva. Nu se poate să trăim într-o astfel de societate, nu se poate să avem astfel de colegi, nu se poate să acceptăm nedreptatea - nu se poate! Uite ce s-a întâmplat.”

Și întreb eu acum: s-au dus acei colegi să pârască? Nu! S-au dus să exprime indignarea lor dreaptă, corectă, față de un derapaj în societatea lor. Și stăpânul, aici este important, la intervenția personajului colectiv vizavi de nedreptatea și derapajul din mica lor societate, din instituția lor, să spunem așa, corectează acel derapaj din societatea lor, intervenind și făcând dreptate.

Iubiții mei, acest personaj colectiv lipsește din societatea noastră. Dacă ar fi acest personaj colectiv, în societatea noastră n-ar mai fi nonvaloarea pe podium, n-ar mai fi nedreptate în instituții, n-ar mai fi colegi în instituții neîndreptățiți, calomniați și aruncați la marginea societății, tocmai pentru că au îndrăznit să-și afișeze valoarea. N-ar mai exista show-uri de televiziune în care minciuna, calomnia să fie prezentate ca virtuți și ca suprem adevăr. N-ar mai exista derapaje în societatea noastră, familia ar fi adusă acolo unde este locul ei, familia naturală.

Lipsind acest personaj colectiv, se întâmplă ceea ce se întâmplă în societatea noastră și apare, pe scena istoriei, personajul colectiv al străzii, care adesea este manipulat și care n-ar trebui să existe dacă ar exista personajul colectiv în segmentele mici ale societății noastre, în instituții, indiferent care sunt ele, inclusiv în familie. Așa că personajul colectiv este format din mine și din tine.

Întreb eu acum, deloc retoric: unde ești tu personaj colectiv? Ce se întâmplă în instituția ta mai mică sau mai mare? Cum reacționezi în colectiv la derapajele societății, în spațiul social, în spațiul politic, în spațiul economic, în spațiul cultural și în spațiul religios. Acționezi sau nu? Unde ești, personajule colectiv? Și dacă nu ești, încearcă de astăzi, în frunte cu mine, să devii un personaj colectiv în această societate. Mâine ea va arăta altfel.

Sigur, e doar o sinteză a acestei idei și spre încheiere, aș vorbi despre cele două pericole care pasc societatea noastră și care amenință serios integritatea ei. Mai este România o țară creștină? Răspunsul meu este afirmativ: da, mai este România o țară creștină, dar cu un imens pericol în față, acela de a se transforma creștinismul din ea într-un creștinism formal, care să-și piardă autenticitatea, care să-și piardă autoritatea, care să-și piardă puterea de influență în jurul lui, care să-și piardă credibilitatea.

Acesta este pericolul, pentru că ascultăm mai mult de vocea umană decât de vocea divină, Evanghelia lui Isus să fie considerată undeva de domeniul idealului, care nu poate să fie urmată, ceva de domeniul preoților, a bisericilor, nu ca normă și cutumă după care societatea să se orienteze. Cuvântul lui Dumnezeu este singura lege care nu are nevoie de corecție, pentru care nu trebuie să existe justiție. Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu pe care toți trebuie să-L slujim.

Pericolul pierderii identității creștine este, dragii mei. Auzim toți că mor creștinii în lume. Nu se spune că mor creștinii ortodocși, că mor creștinii evanghelici, că mor creștini catolici și așa mai departe, ci se spune că mor creștini. Cine luptă astăzi pentru identitate confesională are toate șansele să piardă rolul în societate. Lupta astăzi este o luptă comună a tuturor creștinilor pentru identitate creștină, nu pentru identitate confesională.

Biserica, indiferent cum este ea numită, puterea ei nu stă în numărul membrilor ei, și aș dori acest lucru tuturor să ne fie astăzi clar. Puterea și autoritatea Bisericii nu mai stă demult în numărul membrilor ei, ci în autenticitatea vieții lor și în calitatea vieții lor. Autenticitate și calitate care normează prin puterea exemplului.

Vă mulțumesc pentru aplauze, dar să știți că aplauzele nu mă bucură, ele exprimă un adevăr trist, pe care îl trăim în societatea noastră. La o conferință din Cluj pe această temă, cineva s-a ridicat pe scenă și a zis „Părintele, un erou!” A fost cel mai trist moment din viața mea, în care spunând adevărul, ești catalogat ca erou. E trist acest lucru.

Puterea și autoritatea Bisericii stă deci în calitatea și autenticitatea membrilor ei, care devin astfel modele. „Așa să lumineze”, spune Mântuitorul Hristos în predica de pe munte, atenție la acest citat peste care trecem ușor cu vederea: „Lumina voastră să lumineze înaintea oamenilor”, nu înaintea lui Dumnezeu, foarte interesant acest citat, „încât văzând ei faptele voastre cele bune”, adică autenticitatea și calitatea vieții voastre, ce să se întâmple? „Să fie slăvit Dumnezeu din ceruri”. Aceasta este societatea modelelor și modelele corectează societatea și toți avem modele. Dar astăzi trăim o criză teribilă a modelelor, tocmai pentru că am cam pierdut identitatea creștină sau nu mai luptăm pentru ea.

Al doilea pericol este cel al dublei Evanghelii. Ce înseamnă acestă dublă Evanghelie? Pretutindeni pe unde am umblat, am reușit să aud idei lansate de societatea ultra secularizată în care trăim, și atenție lideri de biserici și simpli creștini: „De ce ne înspăimântați voi, creștinismul, cu o astfel de Evanghelie, care ne pune în față tabloul judecății universale, cu responsabilitatea umană pentru fapte? Nu ne place acestă Evanghelie. De ce ne speriați copiii, de ce ne speriați generațiile care vin, de ce ne speriați pe noi cu o judecată universală și cu suferința veșnică? De ce ne speriați cu responsabilitatea umană? Nu vrem să trăim cu responsabilitate umană și creștină, vrem să fim liberi.” Și iată libertatea cum s-a transformat în sclavie.

Și atunci ce să facem, noi, bisericile, ca să fim pe placul societății? O să luăm această parte incomodă de Evanghelie și o să o punem deoparte, nu o să vorbim de ea. Și o să mergem doar la bieții creștini din biserică, care oricum se duc la biserică, și să spunem doar lor cealaltă Evanghelie. Ne e teamă să nu propovăduim această Evanghelie în fața societății. Ce avem atunci? O dublă Evanghelie!

E un pericol aceasta, nu e o poveste pe care o spun, ci sunt realități pe care am început deja să le trăim. Mai multă demnitate am avea dacă ar exista ce am spus înainte, personajul colectiv, în fața surogatelor de politică ale Europei în plan social, politic, economic, sub sintagma „Politically correct” - a se vedea cazul familiei Bodnariu. Dar sintagma „corect politic” ni se impune.

Această dublă Evanghelie mai merge pe un segment. Unii spun „de ce vorbiți despre desfrânare, despre păcat? Nu avem nevoie de un creștinism din acesta, nu avem nevoie de această Evanghelie, nu avem nevoie de această Biserică, care răpește dreptul sentimentului la exprimare.” Deci putem să facem orice cu sentimentele noastre, indiferent că sentimentele acestea se exprimă din noblețea și demnitatea familiei ca tată, ca mamă și așa mai departe?

Aceasta e dubla Evanghelie, ca pericol care ne paște pe toți. Și dacă nu conștientizăm mai repede aceste pericole, ne vom pierde cu toții. Integritatea unei societăți ține de identitatea creștină, care trebuie să fie apărată astăzi, mai mult ca oricând. Nu trebuie „luptat pentru ea”, ci trebuie apărată prin forța exemplului și prin trăirea Evangheliei.

Aceasta e misiunea noastră a tuturor, misiunea comună vizavi de ceea ce lăsăm în urma noastră. Noi scriem istoria pentru copiii noștri, pentru nepoții noștri, pentru strănepoții noștri, și s-ar putea să fim întrebați maine: „Tată, mamă, bunicule, străbunicule, ce istorie mi-ai lăsat? Ce pagină de istorie mi-ai lăsat? Cum să o mai corectez eu acum? Ce moștenire mi-ai lăsat? Aceasta e responsabilitatea noastră astăzi, a tuturor, oameni ai Bisericii, creștini, politicieni, sociologi, filosofi, oameni de media, indiferent pe ce treaptă de ierarhie socială ne-am găsi.

Aceasta e responsabilitatea fiecăruia dintre noi, de a scrie o istorie de care să nu ne fie rușine, dacă nu aici, dincolo, și să nu fim responsabili negativ pentru ceea ce ne vor învinui copiii noști, nepoții noștri, strănepoții noștri. Ce lăsăm, ce societate lăsăm lor, ce moștenire spirituală lăsăm acestora? Noi scriem acum istoria.

Închei citându-vă un text din 2 Corinteni 6 începând cu versetul 14. Și iată ce scrie apostolul Pavel, parcă pentru aceste vremi care au fost și vremurile de atunci: „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit”, deci nu trageți la acest jug, la acest tăvălug al societății care vine peste toate valorile creștine, încercând să le minimalizeze și să le nege, și explică mai departe: „cu cei necredincioşi.” Ei există, nu-i putem arunca la marginea societății, ei sunt factori de misiune pentru noi. Dar nu tragem împreună la tăvălugul peste valorile creștine, peste morala unei societăți, peste adevărul ei.