Donează     Rugăciune       TV LIVE                           

Istoria creștinismului - 2 - Biserica în Evul Mediu - 430-1483

Anumite evenimente din istoria umanității par să se bată cap în cap cu toate celelalte. Acestea sunt momente esențiale, care cuprind esența unei ere întregi, cum ar fi evenimentele din Bastilia din 1789 sau căderea Zidului Berlinului în zilele noastre. Un astfel de eveniment a avut loc în anul 410, când orașul Roma a fost jefuit și ars de către un conducător barbar de oști, numit Alaric. Secole de-a rândul, Roma a stat în picioare ca un simbol al stabilității și al continuității, a fost numit chiar "orașul etern". Acum, Roma fusese distrusă de soldații barbari. În Palestina îndepărtată, în micul oraș al Betleemului, Ieronim a primit vestea căderii Romei și a fost șocat și îngrozit. El a plâns și a spus: "Dacă Roma a putut să piară, atunci ce este sigur?"

Răspunsul a venit de la Augustin, care a răspuns plânsului lui Ieronim: "Ești surprins că lumea își pierde statornicia? Ți se pare că lumea îmbătrânește? Nu te teme; tinerețea ta va fi înnoită ca a unui vultur". Pentru Augustin, fântâna binefăcătoare a tinereții era reprezentată de creștinism. Acesta putea ajuta la ridicarea și creșterea unor imperii și culturi în dispariție. Imediat ce a auzit despre căderea Romei, Augustin a început să scrie magnifica sa lucrare, "Cetatea lui Dumnezeu". Aceasta a fost prima lucrare de filozofie a istoriei, scrisă de un autor creștin. Cetatea lui Dumnezeu, spunea el, nu poate fi comparată cu nici o împărăție pământească sau cu nici un imperiu uman, oricât de glorios sau puternic ar fi acesta! Isus a promis că porțile Iadului nu vor învinge niciodată Biserica. Biserica este Trupul lui Hristos, extins atât în timp, cât și în spațiu. Ea aparține atât viitorului, cât și trecutului și prezentului.

Mai mult decât oricine altcineva, Augustin a fost acela care și-a lăsat amprenta asupra mileniului de istorie creștină, pe care noi îl cunoaștem azi sub numele de Evul Mediu. Ce este Evul Mediu? Când a început și când s-a terminat? De ce mai trebuie creștinii să se gândească acolo?

Evul Mediu reprezintă secolele intermediare, care au trecut de la moartea lui Augustin în anul 430 până la nașterea lui Martin Luther în 1483. Evul Mediu evocă imagini ale cavalerilor în armuri, ale luptelor pentru "potirul sfânt", ale trubadurilor, ale regelui Arthur și ale lui Camelot. De fapt, Evul Mediu a fost marcat de violență și multă suferință. Ieronim a avut toate motivele să plângă.

Goții, succedați de lombarzi, de franci, de vandali, au desacralizat secole de filozofie și teologie creștină. Apoi vikingii și populațiile din Siberia au terorizat civilizația creștină. În secolele 7 și 8 o forță și mai sinistră s-a ridicat din Deșertul Arabiei, sub numele de "forțele armate ale profetului Mahomed", ei s-au năpustit până dincolo de Marea Mediterană, într-un război sfânt, numit "jihad", luând sub stăpânire Ierusalimul, Antiohia, Alexandria și Cartagina.

Ei au avansat chiar până în inima Europei, până când au fost opriți de Charles Martel, bunicul lui Charlemagne, în faimoasa bătălie de la Poitiers, în anul 732. Aceasta a fost o victorie cu semnificații mult mai adânci decât simpla supremație militară. Aceasta a fost o bătălie pentru supraviețuirea credinței creștine împotriva celei mai grozave amenințări care s-a ivit după Nero.

Această perioadă a fost numită mai târziu "Evul întunecat". Totuși, potrivit cuvintelor lui Isus, lumina Evangheliei nu a fost niciodată stinsă de tot iar porțile Iadului nu au ieșit biruitoare.

Tradiția neștirbită a rugăciunii și a închinării a fost păstrată de părinții Bisericii Primare. Manuscrisele au fost copiate cu grijă în școlile mănăstirilor și catedralelor Europei, păstrându-se astfel miezul literaturii clasice și a filosofiei religioase. Relatările despre rugăciune și spiritualitate au fost păstrate și întruchipate în figuri asemenea lui Bernard de Clairvaux. În mijlocul opresiunilor și vărsării de sânge din perioada sa, în care, trebuie să spunem că el însuși a avut un rol important,

Bernard a descris atât de frumos realitatea transcendentă a dragostei lui Dumnezeu, încât aceste cuvinte încă mai vorbesc inimilor noastre, chiar dacă au trecut secole de atunci.

Ce valoare are toată această muncă? Eu așa gândesc: am învățat că orice suflet, chiar dacă e încărcat cu păcate și regrete, poate, fără nici o teamă, să intre în relație cu Dumnezeu și poate, fără îngrijorare, să poarte dulcele jug al dragostei împreună cu Regele Îngerilor.

"Dulcele jug al dragostei", "relația cu Dumnezeu", acestea au fost idealurile care au dat forma caracteristică instituțiilor Evului Mediu: marile catedrale gotice, universitățile și mănăstirile. Din secolul al XI-lea până în secolul al XIV-lea, se părea că toată creștinătatea, țărani și lorzi, artiști și ucenici, episcopi și regi, toți au contribuit la construirea de biserici. Așa cum a spus unul dintre contemporanii timpului: "Așa stăteau lucrurile, ca și cum întregul Pământ se dezbrăca de hainele vechi și se îmbrăca într-o robă albă de biserici".

Viața grea a țăranilor și sistemul social rigid, necazurile vieții zilnice și-au găsit recompensa în splendidele catedrale gotice, împodobite cu spirale întortocheate și cu coloane maiestuoase, cu vitralii care generează o explozie de lumini și culori. Acestea au fost transformate prin credința religioasă într-o viziune mistică. În catedrala maiestuoasă de la Chartres, aceste elemente și-au dobândit armonia supremă. Ele au fost considerate o revelație a Duhului lui Dumnezeu. Pentru bărbații și femeile medievale, viața era o călătorie întortocheată pe o scară care urca de la pământ la cer. Demonii erau întotdeauna foarte ageri, puneau curse și capturau sufletele pierdute în eterna luptă împotriva umanității lor.

Calea către cer era presărată cu pericole infernale, iar peregrinii erau susținuți pe calea lor de către rugăciunile călugărilor de pe Pământ și ale sfinților din ceruri. Ceea ce au înfățișat într-un mod atât de măreț catedralele gotice în piatră și vitralii, au prezentat și marii învățați scolastici ai secolului al XIII-lea, cu aceeiași claritate, în faimoasele lor summae, sau rezumate sistematice ale teologiei creștine.

Redescoperirea filozofului grec Aristotel a dat o nouă bază pentru teologie, în gândirea lui Albert cel Mare și a studentului său eminent, Toma d'Aquino. În timp ce revelația și rațiunea sunt distincte, spunea Toma, ele nu sunt în opoziție. Este de datoria teologiei creștine să evidențieze faptul că credința este în acord cu rațiunea. El și-a dat viața pentru a construi, piatră cu piatră, o catedrală gotică a gândirii creștine.

Este semnificativ faptul că Toma nu a reușit să-și termine capodopera sa, Summa Teologica. Aproape de sfârșitul vieții sale, el a avut o viziune de la Dumnezeu, a văzut o lumină cerească atât de copleșitoare încât nu a fost capabil să o descrie. După această experiență, el a lăsat penelul jos și niciodată nu a mai scris nimic. "Tot ceea ce am scris", a spus el, "mi se pare acum un fleac."

Datorită morții lui Toma d'Aquino, survenite în anul 1274, munca pe care a făcut-o în decursul vieții sale a rămas incompletă. Cu 50 de ani mai târziu, el a fost canonizat de către Papa Ioan al XXII-lea. De atunci, teologia sa a ajuns să fie considerată normativă pentru tradiția romano-catolică.

Oricum, cu două secole înainte de moartea lui Toma, părintele scolasticismului, Anselm, a exprimat, sub forma unei rugăciuni, dorul nestins după Dumnezeu, care este inima întregii teologii și spiritualități adevărate: "Doamne, Dumnezeul meu, învață inima mea unde și cum să Te caute, unde și cum să Te găsească! Eu nu încerc să înțeleg pentru a crede, ci cred pentru a înțelege!"

Anselm a fost călugăr și a combinat în rugăciunile și în teologia sa faptul că dragostea pentru Dumnezeu și dragostea de a învăța despre Dumnezeu sunt sursele de binecuvântare în tradiția monastică.

Regula Părintelui Benedict și-a lăsat amprenta asupra unei comunități creștine bine organizate, al cărei motto era "ora et labora", sau "rugăciune și muncă". Munca călugărilor benedictini presupunea atât o muncă fizică, curățarea pădurilor, agricultură, cât și o muncă intelectuală, de scriere. Manuscrisele mai vechi erau copiate și se făceau studii și comentarii asupra textelor biblice în cadrul ciclului anual al anului creștin. În centrul acestei mari lucrări se afla închinarea creștină, rugăciunile în psalmi și armonioasa muzică gregoriană.

Din nou și din nou, de-a lungul secolelor evului mediu, s-au ridicat reformatorii monasticismului pentru a-i chema pe urmașii lor călugări înapoi la puritatea și simplitatea regulii lui Benedict.

În secolul al XIII-lea, ordinul d'Medicii, care includea Dominicanii și Franciscanii, a introdus în viața religioasă a evului mediu ceva total nou și diferit. Cuvântul "medicant" înseamnă "cerșetor", și evidențiază faptul că membrii acestei noi ordini religioase erau liberi să meargă în noile orășele și orașe ale Europei, ca să ceară mâncare și toate cele trebuincioase, în Numele lui Isus.

Această libertate de mișcare a fost, într-un anume sens, produsul cruciadelor.  Cruciații s-au întors din Est nu doar cu mătase și condimente, ci și cu idei noi. Aceste idei au erodat, în timp, structura societății medievale. Idealul benedictin fusese "stabilitas", sau "stabilitate", ceea ce însemna o bucată de pământ, un singur loc pentru ca cineva să trăiască, să se roage și să moară.

Idealul pentru franciscani și dominicani era "mobilitas", sau "mobilitate". Asemeni lui John Wesley într-o perioadă mai târzie, parohia lor era lumea întreagă, în mod deosebit universitățile, unde, prin intermediul unei mari mișcări studențești creștine, ei și-au atras discipoli din toate păturile sociale.

Francisc de Assisi

Francisc de Assisi este cel care se ridică deasupra tuturor. Numele care i-a fost dat la naștere a fost Giovanni Bernadone și era fiul unui bogat negustor de îmbrăcăminte din orașul italian Assisi. El și-a petrecut tinerețea ca maestru al chefurilor, a cărui idealuri erau trubadurii sau cavalerii. Fiind un răsfățat, el a cheltuit banii tatălui său ducând o viață depravată. La vârsta de 20 de ani, având visuri de glorie, el a plecat la război. În focul bătăliei, a fost luat prizonier și ținut de dușman timp de un an. Această experiență a fost urmată de o boală severă, timp în care, Francisc a ajuns să vadă goliciunea vieții pe care o trăise până atunci.

Convertirea sa a coincis cu faptul că s-a identificat cu cei neajutorați, cu cei săraci și cu cei bolnavi. În timpul unui peregrinaj la Roma, a fost confruntat cu sute de cerșetori care răscoleau orașul, căutând pâine. Cu un gest extrem, el a schimbat hainele sale frumoase cu niște zdrențe de cerșetor și a umblat pe străzile Romei, cerșind împreună cu ei. Cu o altă ocazie, în timp ce călărea într-o zi alături de Assisi, el a întâlnit un lepros în drum. El a descălecat și i-a dat leprosului în dar niște bani. Acesta i-a luat mâna și i-a sărutat-o, expunându-l astfel pe Francisc bolii sale ucigătoare. Francis s-a hotărât să locuiască împreună cu leproșii și să le slujească, așa cum ar fi făcut Isus.

Lucrarea lui Francisc care a urmat a fost determinată de alte două evenimente. Unul dintre acestea a avut loc în timp ce se ruga într-o capelă veche. A auzit, spunea el, vocea lui Hristos de pe cruce, care spunea: "Casa Mea este distrusă; du-te și repar-o tu pentru mine!" Francisc a considerat-o a fi o chemare divină pentru a reconstrui biserica. Al doilea eveniment a avut loc când a apelat la tatăl său pentru suport financiar. Tatăl său nu era un simpatizant al ideilor sale radicale și l-a disciplinat în fața episcopului de Assisi.

Ca un gest de apărare în fața episcopului, Francisc a declarat: "Până azi l-am numit pe Pietro Bernidone tată. Dar acum doresc să-L slujesc pe Dumnezeu și să nu mai spun nimic, decât "Tatăl nostru, care ești în ceruri". Nu numai banii, ci tot ceea ce poate fi chemat al său, îi voi da înapoi tatălui meu, chiar și hainele pe care mi le-a dat. Imediat după aceea, Francisc s-a dezbrăcat și a fugit afară din biserică pentru a începe o viață de sărăcie și simplitate apostolică. El era, așa cum spunea un scriitor contemporan, "un om care nu avea nimic și care Îl urma pe Hristos, care nu avea nimic pe acest pământ".

Francisc a adunat în jurul său un grup de discipoli care gândeau la fel și care au fost de acord să trăiască împreună cu el o viață de imitare literală a modului în care au trăit Hristos și apostolii. Francisc a fost în opoziție cu liderii Bisericii. Mulți dintre ei, cum ar fi episcopul de Assisi, erau implicați în structurile îndoielnice ale societății medievale. Jocul nostru modern de șah își are originea în această perioadă istorică. În acest joc nu este accidental faptul că episcopul (nebunul) servește intereselor regelui și reginei, în timp ce el însuși are putere asupra mai multor pioni.

Francisc a stabilit o regulă și un mod de viață care au fost o provocare pentru întregul sistem în care trăia. Mișcarea lui ar fi putut fi redusă la tăcere și declarată a fi eretică, așa cum se întâmplase cu Peter Waldo cu o generație în urmă. Dar, când Francisc și-a prezentat mișcarea în fața Papei Innocent al III-lea în catedrala Sf. Petru din Roma, acest papă s-a plecat într-o poziție de prosternare în fața cerșetorului desculț din Assisi și i-a sărutat picioarele, într-un gest public de devoțiune.

Gestul este încă dezbătut pentru a se afla dacă Innocent al III-lea a acționat din impuls spiritual, sau, pur și simplu, ca un politician șiret. În orice caz, în acel singur gest, două figuri contrastante ale lui Isus Hristos: cei doi vicari ai lui Hristos, unul învăluit în splendoare și prestigiu; unul umil, reprezentându-L pe Hristosul care a venit pentru a sluji și a-Şi oferi viața s-au juxtapus, pentru a fi expuse pentru totdeauna într-un contrast dramatic.

Nu este surprinzător faptul că idealul franciscan era prea pur, prea nerealist pentru a rezista ispitelor timpurilor și istoriei. Curând după moartea lui Francis în anul 1224, el, care a renunțat la toate avuțiile, a avut o biserică frumoasă construită exact pe locul nașterii sale! Totuși, viața lui Francis, cel iubit de protestanți și de catolici, este o aducere aminte a faptului că chemarea lui Isus de a-L urma pe El poate să treacă peste orice barieră socială sau orânduire bisericească. Încă ne putem uni cu el în rugăciune și să spunem, "Doamne, fă-mă un instrument al păcii Tale". Încă ne putem ridica inimile către Hristos, care ne cheamă tot atât de puternic cum L-a chemat și pe Francis, pentru a vedea lumea prin ochii plini de iubire ai Mântuitorului.

Francis nu a fost ultimul creștin medieval care a provocat sistemele bisericești. John Wycliffe a fost în Anglia, Jan Huss în Boemia, Savonarola în Florența, aceștia și mulți alții au fost cu toții chemați să facă o reformă în biserici, începând de la conducere, până la membrii de rând. Așa cum spunea un teolog contemporan, "Întreaga lume, clerul, toți creștinii știu că reforma este atât necesară cât și eficientă. Cerul cere acest lucru. Curând vor plânge chiar și pietrele datorită stării actuale de lucruri." Reforma Bisericii urma să vină, dar cu consecințe pe care nimeni, de la Augustin înainte nu le-ar fi putut prezice.

Dacă evul mediu a început cu căderea Romei în anul 410, pe bună dreptate se poate spune că s-a terminat cu căderea unui alt oraș, în anul 1453. Timp de 1000 de ani, Constantinopolul a ținut piept multor asalturi. Dar înainte de Reformă, măreața lumină din Est, ultima urmă de creștinism antic clasic a capitulat în fața forțelor otomane. Sute de învățați greci au fugit în Vest, luând cu ei manuscrise prețioase, moaște ale sfinților din est și multe cunoștințe noi despre limba în care a fost scris Noul Testament.

În anul 1516, Desiderius Erasmus a publicat prima ediție critică a Noului Testament în greacă în orașul Basel din Elveția. Câteva luni mai târziu, Martin Luther, un călugăr augustinian din Wittenberg, Germania, parcurgea același text, căutând cu disperare să descopere înțelesul Evangheliei Harului lui Dumnezeu. În toate aceste evenimente se puteau distinge moartea evului mediu și sunetele nașterii lumii moderne.

« Partea 1 - Biserica primară   » Partea 3 - Reforma

Secțiunea - Istoria creștinismului

istoriacrestinismului

Istoria creștinismului - Această mică secțiune de istorie a creștinismului acoperă perioada de la răstignirea lui Hristos până în zilele noastre, structurată pe 6 părți. Istoria e prezentată succint, oferind frânturi din marile evenimente ce au marcat evoluția creștinismului de-a lungul timpului, cu scopul de a vă stimula curiozitatea mai departe. Sunt de asemenea schițate portretele marilor personalități care au influențat creștinismul și au modelat astfel istoria întregii lumi. Vezi aici toate părțile

Alte informatii

Canalul Alfa Omega TV poate fi receptionat gratuit via satelit: Eutelsat E16A, 16 grade Est, Frecventa – 12.717 Mhz, Polarizare Orizontală, Symbol rate - 7500 ks/s, FEC - 3/4, Codare - MPEG-4. Alfa Omega TV Production detine 2 licente de emisie TV pe satelit: canalele Alfa Omega TV si Alfa Omega TV International. SC Alfa Omega TV Production SRL, Str Aurel Pop nr. 8, Timisoara. Reprezentant legal si asociat unic: Petan Tudor. Conducerea societatii: Petan Tudor: director general, coodonator programe; Petan Mirela: director executiv; Mocofan Muguras: director tehnic/dezvoltare.  Cod de conduita profesionala

x

Abonează-te la revista gratuită, la newsletterul nostru email sau la punctele de rugăciune lunare, durează doar câteva secunde.  Abonare

Rugaciune Ai o problemă și ai nevoie de ajutor în rugăciune? Suntem aici pentru tine, te putem sprijini, ne rugăm împreună cu tine! Scrie-ne!

Alfaomega.tv folosește cookies. Info și setări: Politica Cookies. Politica confidențialitate.