"Acelea au fost cele mai bune timpuri, acelea au fost cele mai rele timpuri, aceea a fost era înțelepciunii, aceea a fost era nebuniei, aceea a fost epoca credinței, aceea a fost epoca necredinței, aceea a fost perioada luminii, aceea a fost perioada întunericului, aceea a fost primăvara speranței, aceea a fost iarna disperării, aveam totul în față, nu aveam nimic în față, mergeam cu toții în ceruri, mergeam cu toții în altă parte". Acestea sunt primele rânduri ale faimosului roman al lui Charles Dickens, "Povestea celor două orașe", care descriu atmosfera timpurilor înainte de Reforma Franceză din secolul al XVIII-lea. Dar descriu de asemenea și evenimentele premergătoare Reformei Protestante din anul 1517, din secolul al XVI-lea.

Perioada în care s-a născut Martin Luther, în anul 1483 a fost o perioadă de explorări și descoperiri. Martin Luther avea doar nouă ani când Christopher Columb a navigat spre India și a intrat într-o nouă emisferă. În Germania abia se inventase tiparnița, punând astfel la dispoziția omului de rând literatură și posibilitatea de a învăța. Gloria Renascentismului în artă și arhitectură și-a întins tentaculele și a cuprins întreaga Europă. Era perioada în care au trăit Rafael (1483-1520), Michelangelo (1475-1564) și Leonardo Da Vinci (1452-1519). A fost perioada în care au trăit Johannes Kepler (1571-1630) și Galileo (1564-1642), care, inventând telescopul, a deschis cerurile pentru ochiul uman. Acelea au fost cele mai bune timpuri!

Dar acelea au fost de asemenea și cele mai rele timpuri, deoarece a fost o perioadă de violență și moarte, un timp de anxietate chiar în ceea ce privea viața însăși. Pentru noi azi, cancerul și sida înseamnă exact același lucru ca Plaga Bubonică, sau "Moartea neagră", pentru lumea Reformei: sunt boli devastatoare fără leac. Țăranii se revoltau împotriva stăpânilor lor, regii împotriva împăratului, mii de așa-numite vrăjitoare erau condamnate la moarte. William Shakespeare (1564-1616) descria această perioadă: "Ce urlet are marea! Cum se cutremură Pământul! Vânturile se frâng! Temeri, schimbări, orori, transformă și fisurează, dezbină și înlătură unitatea și stabilitatea statelor liniștite în cuibul lor."

Chiar în mijlocul acestor lucruri se afla Biserica. Biserica lui Isus Hristos, pe care, a spus El, porțile Locuinței morților nu o vor birui. Dar Biserica devenise coruptă în multe moduri și a fost năpădită de imoralitate sexuală, care a ajuns chiar până la papalitate. Alexandru al VI-lea, unul dintre cei mai decăzuți dintre papii Renascentismului, s-a "mândrit" cu mulți copii nelegitimi, pe unii dintre ei ajutându-i să ocupe poziții înalte în Biserică.

Unul dintre cei care au protestat împotriva unor asemenea abuzuri a fost un învățat din Olanda, Desiderius Erasmus, el însuși un fiu nelegitim al unui preot olandez. El nu a pus accent pe ritualurile religioase, așa cum erau pelerinajele, rugăciunile de rutină sau moaștele. "Oh," a spus el, "lipsiți de înțelepciune sunt aceia care se închină unui os al Apostolului Pavel închis într-o vitrină de sticlă, dar nu simt puterea duhului său în epistolele sale!"

Soluția lui Erasmus era de a merge înapoi la sursele biblice și clasice ale vechimii, în mod deosebit la Noul Testament. În anul 1516 el a publicat prima ediție critică a Noului Testament în greacă. Această cartea va fi cea pe care Martin Luther o va folosi pentru a duce mai departe critica la adresa Bisericii Medievale.

Martin Luther și Reforma

Reforma a început în 31 octombrie 1517, când Martin Luther a lipit cele 95 de Teze ale sale pe ușa bisericii din Wittenberg. El protesta împotriva unui "comerț" religios, pe care îl făcea un membru al ordinului Dominican, pe nume Tetzel, care venise în acele zone pentru a oferi indulgențe în numele papei. Prin cumpărarea unei indulgențe, oricine putea primi beneficii spirituale grozave, inclusiv eliberarea din purgatoriu. Tetzel spunea într-o poezioară: "Când sună bănuții, sufletul zboară din purgatoriu!"

Luther era scandalizat. Dacă papa avea atât de mult control asupra purgatoriului, spunea el, de ce nu deschide pur și simplu ușile pentru a-i lăsa pe toți afară? Adevărata comoară a Bisericii, spunea el, nu constă în acumularea meritelor sfinților, ci în Evanghelia Sfântă a Domnului nostru Isus Hristos! Şi când Isus a spus, "Pocăiți-vă", El nu a vrut să spună așa cum Latina Vulgata - traducerea latină a Bibliei - a tradus, "faceți penitențe", ci, așa cum a arătat Erasmus în Noul Testament grecesc, El chema la schimbarea inimii și a minții. El dorea să spună că întreaga viață a credincioșilor trebuie să fie o pocăință continuă.

Luther protesta împotriva "harului ieftin". El se lupta cu Biserica, nu pentru că aceasta cerea prea mult, ci pentru că cerea prea puțin. Dar cum a ajuns Luther la acest mod de a înțelege lucrurile? "Eu nu am învățat teologia mea așa dintr-o dată", spunea el. A trebuit să merg unde m-au condus tentațiile mele. Nu citind, sau scriind, sau speculând ajungi teolog. Teolog ajungi trăind, murind și fiind condamnat."

De fapt, când și-a început cariera sa academică, Luther nu a avut nici o intenție să devină teolog. Tatăl său a dorit ca el să ajungă avocat. Luther s-a pregătit în acest scop la Universitatea din Erfurt. Întorcându-se acasă în vacanța de primăvară, el a fost prins într-o furtună teribilă. Atunci el a strigat: "Sfânta Ana, ajută-mă, voi deveni călugăr!"  Așa că, împotriva dorinței tatălui și prietenilor săi, Luther a intrat în ordinul de călugări Augustinieni.

La mănăstire, el a căutat să găsească un răspuns la întrebarea care persista în sufletul său zi și noapte: "Cum pot să-L găsesc pe Dumnezeul Harului? Cum pot să știu că Dumnezeu este de partea mea și nu împotriva mea? Ce pot să fac ca să fiu plăcut lui Dumnezeu, să fie satisfăcut, să pot cere și eu ceva de la El?"

Luther nu era un călugăr obișnuit, ci unul cu multe scrupule. Cele mai timpurii imagini pe care le avem cu el arată că fața lui era trasă și obrajii săi supți. "Dacă va ajunge vreodată un călugăr în cer datorită călugăriei sale, acela voi fi eu", a declarat Luther mai târziu. El obișnuia să postească zile în șir, fără apă și fără mâncare. În vremea de iarnă, el dormea pe podeaua de piatră a chiliei sale din mănăstire, fără nici o învelitoare, până ce întreg corpul îi tremura până la oase. Dar el se întreba mereu: "Sunt destul de flămând? Sunt destul de înfrigurat? Am suferit destul? Există "destul" pentru a-L satisface pe Dumnezeu?"

Martin Luther mergea mereu să se confeseze, spunându-și toate păcatele, dar totuși nu simțea eliberare. El a început chiar să se îndoiască de bunătatea și mila lui Dumnezeu. "Omule," îi spunea confesorul său, "tu complici lucrurile. Tot ceea ce trebuie să faci este să-L iubești pe Dumnezeu!" "Să-L iubesc pe Dumnezeu?! Îl urăsc!" răspundea Luther.

Luther și-a găsit calea în această noapte întunecată a sufletului său întorcându-se la Scripturi. Zi și noapte studia textele biblice. Citind Psalmii, el a ajuns la acest verset din Psalmul 22: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" Psalmul 22:1. Luther și-a dat seama cu siguranță că acestea erau exact cuvintele pe care Isus le-a folosit pe cruce. Părăsit? Isus părăsit? "Acesta este exact felul cum mă simt și eu," s-a gândit Luther. "Şi credeam că sunt singurul!" Cum este posibil ca Isus, Fiul fără păcat al lui Dumnezeu, să se fi simțit înstrăinat de Tatăl Său, de dragul nostru, strigând în întuneric și punând aceiași întrebare pe care mi-am pus-o și eu de o mie de ori: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce?"

Luther a ajuns apoi la Romani 1, unde Apostolul Pavel l-a citat pe profetul Vechiului Testament, Habacuc: "În Evanghelie este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credință și care duce la credință, după cum este scris: cel neprihănit va trăi prin credință". Romani 1:17.

Luther înțelesese întotdeauna acest verset ca referindu-se la neprihănirea prin care El îi va pedepsi pe cei neprihăniți. El se gândea la Hristos așa cum îl pictase Michelangelo pe cupola Capelei Sixtine ca Judecător stând pe un curcubeu, considerând oamenii ca fiind oi și capre, așezate la dreapta, respectiv la stânga Sa. Acesta era Dumnezeul pe care Luther nu-L putea iubi, ci mai ușor îl ura și murmura împotriva Sa în inima lui.

Dar pe măsură ce Luther a studiat expresia "neprihănirea lui Dumnezeu", el a ajuns să înțeleagă că aceasta se referă la neprihănirea prin care Dumnezeu, din cauza lui Isus Hristos, îl consideră pe păcătos acceptabil în ochii Săi. Justificarea prin credință, "alimbaein", cum spunea Luther în nemțește, singură, înseamnă prin credință, fără fapte bune și fără merite personale.

"Când mi-am dat seama de acest lucru, m-am simțit ca și cum s-ar fi deschis porțile paradisului și eu aș fi intrat înăuntru. A fost ca și cum aș fi mers din noaptea cea mai întunecată către cel mai strălucitor miez de zi. M-am simțit ca și cum aș fi fost născut din nou."

Întreaga Reformă s-a născut din imaginea fundamentală a lui Luther cu privire la caracterul plin de har al lui Dumnezeu. Luther a ajuns la acest mod de gândire datorită studiului său asupra Bibliei. "Oricine", spunea el, "ar trebui să poată să ia Cuvântul lui Dumnezeu în mână și să-l citească cu ochii proprii. Atât fermierul la plugul său, lăptăreasa la vasul ei de lapte, cât și clericii cu educație și învățații din universități". Probabil cea mai mare contribuție a lui Luther la începerea Reformei a fost faptul că el a tradus Biblia în limba germană, limba sa natală.

În anul 1519 Luther a fost provocat la o dezbatere publică cu teologul romano-catolic John Eck. Luther avea un respect profund față de scrierile părinților Bisericii Primare și față de deciziile care au fost luate de consiliile Bisericilor Primare. Dar el considera că toate acestea trebuiau subordonate autorității Cuvântului lui Dumnezeu, scris în Sfânta Scriptură. "Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu clădit în cuvinte omenești, exact în același mod în care Hristos, Cuvântul Etern al lui Dumnezeu, s-a întrupat și a luat hainele umanității Sale. Hristos stă în ieslea Scripturii", spune Luther, "înfășurat în haine calde".

Pe lângă doctrina justificării doar prin credință, mai precizăm un principiu al Reformei: suficiența revelării lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură. Ultimul lucru pe care ar fi dorit Luther să-l facă era să înceapă o nouă Biserică.

La sfârșitul vieții sale el se vedea ca un slujitor credincios al sfintei, apostolice și sobornicești Biserici. Dar în anul 1521, Luther a fost adus în fața împăratului Carol al V-lea, la Masa Rotundă și un trimis al papei i-a cerut să renege tot ceea ce scrisese. "Până nu voi fi convins de rațiune și conștiință", a spus el, "nu pot și nu voi renega nimic. Stau aici, nu pot să fac altceva. Așa să mă ajute Dumnezeu! Amin!"

Începând cu acel moment, erau puține șansele ca să se poată evita divizarea Bisericii. Mișcarea lui Luther nu mai putea fi oprită.

Zwingli - Reforma în Elveția

Curând, strigătul după Reformă putea fi auzit în întreaga Europă. În Elveția, o mișcare similară, dar totuși distinctă, a fost condusă de către un predicator puternic pe nume Huldrych Zwingli. Zwingli fusese profund influențat atât de către Erasmus, cât și de Luther. El s-a hotărât să memoreze toate epistolele lui Pavel în greaca originală.

Pe 1 ianuarie 1519, Zwingli a fost chemat să fie pastor în faimoasa Biserică "Marea Lucrare" din Zurich. El a urcat la amvon, și-a deschis Biblia la Evanghelia după Matei, la capitolul 1 și a început să țină o serie de predici expozitive din Noul Testament. Patru ani mai târziu, pe data de 29 ianuarie, 1523, aproximativ 600 de localnici s-au adunat în sala mare a orașului pentru a auzi o dispută publică între Zwingli și John Fabri, un reprezentant al episcopului local.

Zwingli își adusese Noul său Testament în greacă și Vechiul Testament în ebraică și pe toată durata dezbaterii a făcut mereu referință la ele. La sfârșitul zilei, consiliul orașului a căzut de acord ca Zwingli să continue să predice Cuvântul lui Dumnezeu și să conducă Biserica spre abandonarea acelor practici tradiționale, care nu aveau nici un fundament în Scriptură.

Zwingli se temea mult de idolatrie. El era mult mai radical decât Luther și încerca să elimine din Biserică ceremoniile, care erau rămășițele pietății medievale. Arderea lumânărilor, stropirea cu apă sfințită, imagini ale sfinților, toate acestea erau prostii, spunea el. A depinde de ele pentru a fi mântuit ar fi ca și cum ai așeza cuburi de gheață unul peste altul. În 1527, chiar și orga a fost scoasă din Biserică. Orga a fost reintrodusă abia în 1874, chiar dacă pereții zugrăviți în alb și interiorul sărăcăcios al Bisericii ne amintesc de instinctele puritane ale lui Zwigli.

În anul 1529, Zwingli și Luther s-au întâlnit față în față pentru singura dată în viața lor. Ei s-au întâlnit în orașul Marburg, în Germania, pentru a discuta viziunile lor diferite în ceea ce privea Cina Domnului. Luther, în ciuda dezacordului său față de doctrina medievală a transubstanțierii, continua să creadă că Hristos era prezent cu trupul în sacramente, "în, cu și sub" elementele pâinii și a vinului. Zwingli, pe de altă parte, vedea în Cina Domnului o sărbătoare memorială. Aceleași interese care l-au determinat pe Zwingli să se opună icoanelor și să elimine orga din biserica din Zurich, îl îndemnau acum să se opună lui Luther în această problemă. Salvarea era doar prin Hristos, doar prin credință, nu prin credință și pâine, spunea Zwingli. Trupul lui Hristos este în ceruri, la dreapta lui Dumnezeu, nu în mulțimea de altare ale creștinătății, atunci când creștinii se adună să sărbătorească Cina Domnului. În momentul culminant al dezbaterii, Luther a luat o bucată de cretă și a scris pe tablă înaintea sa cuvântul latin "est". Acesta este Trupul Meu, a spus Isus. Dacă crezi puțin, înseamnă că negi întruparea însăși, susținea Luther.

Cei doi mari lideri nu s-au împăcat niciodată. Drept consecință, Reforma Protestantă s-a dezvoltat în două "tabere", în competiție: tradiția luterană și tradiția reformată.

John Calvin și mișcarea reformată

De la Geneva, tradiției reformate i s-a dat o nouă direcție sub îndrumările lui John Calvin, un excelent francez, instruit în drept la universitatea din Paris. Cunoaștem foarte puține lucruri despre convertirea lui Calvin la credința protestantă, care trebuie să fi avut loc cândva în anul 1530. El s-a referit la acel eveniment doar o singură dată, și atunci într-un mod foarte misterios: "Printr-o întoarcere instantanee", a spus el, "Dumnezeu a supus inima mea pentru a fi învățată".

În 1536, Calvin și-a găsit în orașul Basel un refugiu în calea persecuțiilor religioase din Franța. Aici el a publicat o mică carte, "Institutele religiei creștine". Aceasta a fost o introducere sistematică strălucită pentru teologia protestantă. Calvin spunea că speră ca aceasta să fie "o cheie pentru a deschide o cale ca toți copiii lui Dumnezeu să fie conduși spre o înțelegere bună și corectă a Cuvântului lui Dumnezeu".

În timpul vieții sale, Calvin a revizuit și a explicat Institutele de foarte multe ori, până în anul 1559, când a apărut ediția finală. Linia de bază a Institutelor coincide cu cea a Crezului Apostolic. Institutele sunt împărțite în 4 cărți, fiecare dintre ele tratând o serie de idei teologice-cheie.

Cartea Întâi este despre cunoașterea lui Dumnezeu, revelarea Sa în creație și revelarea Sa specială în Biblie, împreună cu interesul pe care îl arată pentru oameni, în grija Sa providențială. Cartea a Doua este focalizată pe Persoana și Lucrarea lui Isus Hristos, pe moartea Sa spectaculoasă de pe cruce, care este remediul lui Dumnezeu pentru păcatul și vinovăția umanității pierdute. Cartea a Treia vorbește despre lucrarea Duhului Sfânt în mântuirea oamenilor, în viața de rugăciune, în predestinare și în speranța creștinilor în înviere. Cartea a Patra este despre Biserică. Într-un anume sens, Biserica este invizibilă. Ea este adunarea celor răscumpărați ai lui Dumnezeu, de-a lungul tuturor veacurilor.  Nu putem fi niciodată absolut siguri referitor la cei care fac parte din această Biserică invizibilă, deoarece aleșii lui Dumnezeu sunt cunoscuți doar de către El Însuși.  Dar în timpul acesta trebuie să fim interesați de Biserica vizibilă, al cărei tipar se găsește în Noul Testament.

Calvin a avut niște idei foarte clare cu privire la organizarea Bisericii vizibile: conducătorii acesteia, sacramentele și responsabilitățile ei în lume. În timp ce anabaptiștii au respins lumea, ca fiind domeniul întunericului și al răului, Luther a acceptat lumea ca pe un rău necesar, cu care creștinii trebuia să coexiste, iar Calvin a încercat să biruiască lumea, s-o transforme și s-o reformeze pe baza Cuvântului lui Dumnezeu și a scopului Său providențial în creație și răscumpărare.

Calvin a murit pe 27 mai 1564, și la propria sa rugăminte, a fost înmormântat într-un mormânt fără nume. Scopul vieții sale a fost să fie un slujitor credincios al Cuvântului lui Dumnezeu. Luther, Zwingli și Calvin au fost oameni de mare curaj, ale căror convingeri trăiesc și azi prin viețile noastre. Ori de câte ori cântăm "Cetate Tare-I Dumnezeu", ori de câte ori luăm Biblia și o deschidem la un anumit pasaj, ori de câte ori auzim Cuvântul lui Dumnezeu predicat sau ne strângem ca o comunitate de credincioși într-o biserică, noi suntem martori ai puterii Reformei.

Torța aprinsă de acești reformatori a fost dusă mai departe de către alții, uneori în moduri pe care nimeni nu le-ar fi putut prezice. Cine s-ar fi gândit în anul 1525, când Papa Clement al VII-lea a înmânat titlul de "Apărător al credinței" Regelui Henric al VIII-lea pentru că scrisese un decret împotriva lui Luther, că, după o singură generație, Anglia va deveni, prin decret regal, o comunitate protestantă, având închinarea în biserică îmbogățită pentru totdeauna de către capodopera liturgică a arhiepiscopului Thomas Cranmer, "Cartea rugăciunii comune"?

Cine s-ar fi gândit în 1520, când Luther a publicat tratatul său, "Libertatea unui creștin", că unii dintre adepții lui, cum au fost Radicalii și Anabaptiștii, vor interpreta acea libertate într-un mod cu totul diferit, aspect care-i va conduce la renunțarea la botezul copiilor și la organizarea bisericilor congregaționale numai pentru credincioși? Cine ar fi putut să prevadă, în anul 1536, consecințele revoluționare ale Reformei lui Calvin? Zwingli a comparat cândva Cuvântul lui Dumnezeu cu Râul Rin: "S-ar putea să-l micșorezi pentru o vreme, dar este imposibil să-l oprești".

Privind înapoi la Reformă, putem fi mulțumitori pentru marile realizări ale acelei perioade: redescoperirea Evangheliei, traducerea și distribuirea Bibliei printre oamenii de rând, marile doctrine ale justificării doar prin credință, preoția tuturor credincioșilor, Domnia lui Hristos asupra întregii vieți.

Reforma nu a fost un eveniment care a avut loc o singură dată pentru totdeauna în secolul al XVI-lea, deoarece Biserica s-a confruntat mereu cu noi decizii privind credința sau necredința, ascultarea sau oprirea din înaintare. De aceea, reformatorii ne-au pus în temă cu conceptul "ecclesia semper reformanda", adică "Biserica într-o continuă reformă și mereu cu nevoia de a avea o reformă viitoare". Așadar, în ciuda tuturor păcatelor și greșelilor, continuăm să construim pe fundamentul cel bun, pus de către acești reformatori.

Filozoful suedez Ernest Bloch (1880-1959) a scris: "În ciuda suferințelor lor, a temei și a necazurilor, în toate acele suflete strălucește o scânteie, care redă viața împărăției întârziate".

« Partea 2 - Biserica Medievală   » Partea 4 - Era rațiunii și a pietății