Donează     Rugăciune       TV LIVE                           

Istoria creștinismului - 4 - Epoca Rațiunii și a Pietății - 1546-1789

În timpul celor două secole care au trecut de la moartea lui Martin Luther din anul 1546, până la convertirea lui John Wesley în 1738, lumea creștină a experimentat o trecere paradoxală de la epoca credinței la epoca rațiunii. Tensiunea dintre acestea două, credința și rațiunea, a existat dintotdeauna, ca un pârâu subteran care curge chiar sub scoarța Pământului, la mică adâncime, uneori nevăzut, dar care alteori erupe ca o arteziană chiar la vedere. Este un conflict înrădăcinat chiar la bazele creștinismului însuși. Isus a spus că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu cu tot cugetul nostru. Totuși, apostolul Pavel ne-a avertizat să nu ne încredem în filozofări și speculații în van. Faimoasa întrebare a lui Tertulian: "Ce are Atena a face cu Ierusalimul? Ce are Biserica a face cu academia?"  răsună peste veacuri.

În perioada Bisericii Primare, Augustin s-a luptat să integreze credința sa creștină în viziunea neoplatonică a lumii. În evul mediu, Toma d'Aquino a încercat să armonizeze aspectele legate de natură și har. Aceasta însă, nu era o treabă ușoară. La trei ani după moartea sa, multe dintre ideile sale au fost incriminate de Episcopul Parisului, care indica faptul că ideile sale, cel puțin în mințile unora, nu au avut un succes de durată.

În secolul al XVI-lea, Reforma a impus ca prioritară revelația în locul rațiunii, deși, nici Luther și nici Calvin nu erau pregătiți să renunțe la viața prin rațiune. Dar în momentul în care rațiunea umană a fost ridicată mai presus de credință, rațiunea a început să fie văzută ca un dușman al lui Dumnezeu, o fiară sau, așa cum o numea Luther, "Curva Diavolului".

Perioada care a urmat imediat după Reformă a fost presărată cu o serie de reușite în multe domenii. Ideile lui Luther și ale lui Calvin au fost exprimate în multe mărturisiri de credință: "Care este scopul principal al omului?" era întrebarea din Catehismul Westminster. "Să-L glorifice pe Dumnezeu și să se bucure de El pentru totdeauna." Aceasta a fost perioada lui Johann Sebastian Bach, care a scris pe fiecare piesă muzicală pe care a scris-o, următoarele cuvinte: "Soli Deo Gloria!", sau "Singurului Dumnezeu să-I fie toată gloria!" Aceasta a fost de asemenea perioada lui John Bunyan și a lui John Milton, a artiștilor Rubens și Rembrandt și a uimitoarei arhitecturi și lucrări de artă în stil baroc, toate acestea fiind mărturii vii ale puternicei și măreței viziunii creștine.

În anul 1543, cu trei ani înainte de moartea lui Luther, cartea astronomului polonez Nicolas Copernic "Revoluția corpurilor cerești", a îndreptat atenția lumii spre cosmologia antichității, care a deținut controlul mai mult de 1000 de ani. "Pământul nu este centrul universului", spunea Copernic, "ci este una dintre diferitele planete care se învârt în jurul soarelui". Aceasta a schimbat pentru totdeauna perspectiva umanității asupra lumii și asupra locului pe care noi îl ocupăm. Până în ziua de azi, ne străduim încă să înțelegem semnificația deplină a revoluției lui Copernic, pentru că încă ne exprimăm greșit atunci când vorbim despre apusul și răsăritul Soarelui.

La fel de important a fost și lucrarea lui Rene Descartes, un filozof francez care a introdus o nouă metodă de cunoaștere, bazată pe principiul îndoielii. Arhiepiscopul William Temple spunea odată că cel mai dezastruos moment al istoriei europene a fost probabil acea zi rece din iarna anului 1620, când Descartes s-a urcat pe cuptorul unei sobe și a căutat o nouă filozofie. În urma acestui efort, a rezultat faimosul său principiu, "cogito, ergo sum", "gândesc, deci exist". Sau cum mai spunea el, "mă îndoiesc, deci exist". Descartes însuși a rămas catolic. Rezultatul filozofiei sale a fost să separe realitățile la nivelul minții și să-L reducă pe Dumnezeu la nivelul unei chestiuni ipotetice, care este invocat doar pentru a garanta validitatea gândirii umane.

Continuând într-o anume măsură lucrarea lui Copernic și a lui Descartes, Sir Isaac Newton a trasat în final, într-o formă pur matematică, o viziune mecanică asupra lumii. Newton a fost un creștin devotat, care a acceptat autenticitatea Bibliei. El a scris chiar și un comentariu asupra cărții Apocalipsa. Dar filozofilor de mai târziu li s-a părut mai ușor de acceptat matematica sa decât teologia, deoarece aceasta accentua deosebirea dintre credință și rațiune.

Iluminismul și creștinismul

Într-o asemenea atmosferă a luat naștere "Era Iluminismului". Iluminismul a fost o tendință, o direcție nouă care a pătruns în cultura și religia secolelor XVII și XVIII,caracterizat de două mari stiluri de gândire: pe primul l-am putea numi "ridicarea eului la rangul cel mai înalt". Marele filozof german, Immanuel Kant, a rezumat iluminismul în două cuvinte latine: "Supere aude!", sau "îndrăznește să gândești singur!". Acest lucru însemna să cauți un standard absolut al adevărului prin propria ta rațiune. Toate acestea implicau un al doilea principiu al iluminismului: suspiciune și neîncredere totală în autoritate și în tradiție, în mod deosebit în autoritatea și tradiția creștină.

Atacul iluminismului asupra creștinismului a îmbrăcat două forme. Prima formă de atac era un sarcasm amar. "Ecrasez l'infame!" a strigat Voltaire, "Distrugeți infamia!", adică creștinismul istoric. Ca să fim sinceri, existau multe lucruri în Biserică, ce meritau să fie criticate: pentru mai mult de 100 de ani, Europa a fost distrusă de puternice războaie religioase, catolicii care se luptau cu protestanții; imoralitatea și corupția au pătruns chiar și în Biserică. Dar Voltaire nu era atât de mult interesat de Reformă, cât de a cerceta și a dezaproba lucrurile. El a condamnat creștinismul și credința creștină. El râdea de minunile din Biblie și se distra pe seama  învățăturii: "Isus a fost dus pe o înălțime de unde a putut vedea toate împărățiile Pământului", iar el a întrebat: "De ce nu a fost El Cel care să descopere America în locul lui Columb? Şi de ce nu s-a întors Isus pe Pământ, așa cum a promis, pentru a așeza Împărăția lui Dumnezeu cu putere și  glorie? Ce L-a făcut să întârzie? Sau poate a fost ceața prea densă?"

Ceea ce a încercat Voltaire să facă cu o glumă, deiștii englezi au dorit să realizeze printr-o religie a rațiunii și a rafinamentului. Titlurile scrierilor lor vorbesc de la sine: "Creștinism fără mister", "Creștinismul la fel de vechi ca și creația". Nu era nevoie de revelații speciale și nici de o întrupare miraculoasă. În America, Thomas Jefferson, care a fost foarte influențat de către deiști, a publicat o ediție specială a Noului Testament, din care efectiv a scos toate versetele pe care el le considera a fi ofensatoare la adresa rațiunii sale.

În timp ce această apologetică avea un rol important în modul de gândire creștin, totuși nu a reușit să realizeze prea mult în scopul reînnoirii și trezirii Bisericii. Pentru asta, trebuie să privim în altă parte: în Franța, la martorul singuratic, Blaise Pascal; în Germania, unde pietiștii puneau accent pe nașterea din nou; și în final, în Anglia, unde John Wesley și trezirea metodistă au avut un impact de durată asupra Bisericii din lumea modernă.

Blaise Pascal

Pascal a fost un filozof strălucit, matematician și inventator. El a fost primul om care a purtat un ceas de mână. El a inventat de asemenea una dintre cele mai timpurii forme ale unui calculator și primul sistem subteran de transport în comun din Paris. Pascal a avut un simț profund al ambiguității existenței umane: ce noutate, ce minune, ce haos, ce mulțime de contradicții, cât de decăzut e omul! Judecătorul tuturor lucrurilor. Un vierme ridicol al Pământului, nimic, cu atât mai puțin deținătorul adevărului! Un vas plin cu incertitudine și eroare. Slava și mizeria lumii! Un haos suspendat deasupra unui abis!

Pascal a fost un romano-catolic, bineînțeles! El i-a apărat pe janseniți, un ordin radical augustinian, cărora li se opuneau iezuiții. El era de acord cu accentul pe care îl puneau janseniții pe suveranitatea lui Dumnezeu și pe harul primit în viața creștină. Pascal nu era irațional, dar el și-a dat seama de limitele gândirii umane. "Inima are rațiunea ei, care este necunoscută rațiunii", spunea el.

Când a murit Pascal, la vârsta de 39 de ani, pe trupul său se găsea mărturisirea convertirii sale, cusută pe pânza cămășii sale. Ea spunea așa: "Anul Harului 1654: luni, 23 noiembrie, ziua Sf. Clement, papă și martir, și a altora dintre martiri. Virgil al Sf. Chrysogonus,martir și alții de la aproximativ zece și jumătate seara până după miezul nopții. Foc. Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeu lui Iacov, nu al filozofilor și al oamenilor de știință; certitudine, certitudine. Emoție. Bucurie. Pace. Dumnezeul lui Isus Hristos."

Pietismul

Scrierile lui Pascal nu au fost cunoscute în exteriorul Franței în timpul vieții sale, dar multe dintre ideile sale și-au auzit ecoul între pietiștii din Germania. Pietismul s-a ridicat ca o mișcare de protest în cadrul tradiției ortodoxiei luterane. Pietiștii puneau accent pe înnoirea religioasă a individului și pe experiența unității cu Dumnezeu, contrar scolasticismului rece din teologie și formalismului extrem în închinare.

John Wesley a rezumat gândirea pietistă spunând: "Cât de simplu este! Nu este totul aici? Eu știu un singur lucru: am fost orb, dar acum văd. Dacă ar fi fost posibil, deși văd că nu este, să răstorni dovezile tradiționale ale creștinismului, totuși, cel care are dovada în interiorul său va sta ferm și neclătinat."

Pietismul consta în evidențierea lucrurilor din interior, iar asta i-a condus spre accentuarea a trei aspecte: importanța nașterii din nou, care implică o viață de sfințenie și devotare completă lui Hristos. "Noi suntem chemați să fim "ein ganzer Christ", cum se spune în germană, "un creștin complet, pe de-a 'ntregul". Nu putem să fim aproape creștini. Un fiu "aproape fiu" este un bastard; aproape dulce înseamnă fără gust; aproape fierbinte înseamnă căldicel, ceea ce Domnului nu-I place. Așa că aproape creștin nu înseamnă creștin."

Dar cu tot accentul pe care-l puneau pe înnoirea individuală, pietiștii nu erau ca acei călugări din vechime, care trăiau singuri în deșert. Contextul unei înnoiri personale era un grup mic, un cerc de rugăciune, grupul de studiu biblic. În cadrul unor astfel de grupuri restrânse se putea pretinde un nivel mai înalt de dedicare decât în congregații mai mari. Nu este de mirare faptul că aceste grupuri mici au devenit mici biserici în cadrul bisericilor, având uneori ca rezultat dezbinarea și separarea, iar uneori conducând la reformă în cadrul unor grupuri mai mari.

Al treilea aspect evidențiat de către pietiști a fost o tendință de împotrivire față de lume. Copiii lui Dumnezeu nu sunt în aceeași echipă cu copiii lumii. Copiii lui Dumnezeu mărșăluiesc după o trompetă diferită în raport cu copiii lumii. Pentru unii dintre pietiști, separarea de lume însemna o formă diferită de a se îmbrăca și de a se hrăni, și chiar de a nu mai practica anumite obiceiuri lumești: dansul, băutura, vizionarea spectacolelor de teatru.

Această tradiție continuă să trăiască și azi printre amiși și alte mișcări de sfințire, care s-au separat voit de lumea înconjurătoare, pentru a menține puritatea închinării și a păstra un stil de viață creștin diferit.

Mișcarea pietistă a fost cunoscută într-o mare parte a lumii și a avut un spirit misionar. Pietiștii au fost primii care au făcut lucrări de caritate în mijlocul săracilor: orfelinate, misiuni medicale, societăți biblice. Pietiștii au fost de asemenea cei care, în mod deosebit moravienii, care au dus Evanghelia în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, au pregătit drumul pentru mișcarea misionară modernă.

Fondatorul Bisericii moraviene a fost Nikolaus Ludwig von Zinzendorf, un nobil lutheran din Saxonia. În timp ce călătorea prin Europa în anul 1719, Zinzendorf a văzut o pictură celebră, reprezentânu-L pe Hristos purtând o coroană de spini, care avea o inscripție: "Toate acestea le-am făcut pentru tine. Tu ce faci pentru Mine?". Zinzendorf a adunat în jurul său un grup de refugiați moravieni, care s-au dedicat purtării Evangheliei în întreaga lume.

Wesley și metodismul

Trezirea metodistă a luat naștere într-o întâlnire de rugăciune moraviană, pe strada Aldersgate în Londra, unde John Wesley mersese pentru a căuta salvare și speranță.

John Benjamin Wesley s-a născut în anul 1703, fiind unul dintre cei 19 copii ai familiei Wesley. Tatăl său a fost pastor, iar Wesley a crescut în disciplina unei vieți creștine. Când avea doar șase ani, casa pastorală a luat foc. Micuțul John aproape că a murit, a fost salvat în ultimul minut. Mama sa spunea că el este "o minune scoasă din flăcări". Wesley nu a uitat niciodată acest eveniment. În fiecare an, la aniversarea salvării sale, el se oprea să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru grija Sa extraordinară.

Când el și fratele său, Charles Wesley, au devenit studenți la Oxford, au întâlnit un alt tânăr, fiul unui hangiu pe nume George Whitefield. Toți trei vor deveni mai târziu lideri ai trezirii evanghelice.

La Oxford ei au format un mic grup pietist, împreună cu alți tineri, care s-au numit "Clubul Sfânt". Ei se rugau împreună, citeau Scripturile împreună, vizitau bolnavii și prizonierii. Impresionați de un astfel de angajament, cei doi frați Wesley s-au oferit voluntari într-o serie de lucrări misionare în noile colonii ale Georgiei, unde Generalul James Oglethorpe avea nevoie de oameni care să slujească printre băștinași, dintre care mulți erau prizonieri recent eliberați, iar alții nu aveau nici o calificare.

John Wesley a fost un ratat în ceea ce privea misionariatul în Georgia. El s-a îndrăgostit puternic de o tânără pe nume Sophie Hopkey, dar totuși a decis să nu se căsătorească cu ea. Domnișoara Sophie s-a simțit trădată și l-a înșelat pe d-l Wesley. Nu după mult timp, Wesley s-a trezit închis într-o închisoare din Savannah, cu acuzația de defăimare a numelui bun al acelei domnișoare. A reușit cumva să scape și curând se găsea într-un vapor care se îndrepta către Anglia.

Când vaporul a fost prins într-o furtună pe mare, el s-a îndoit de propria sa mântuire. El a scris în jurnal: "Am fost în America pentru a-i converti pe indieni, dar pe mine cine mă va converti? Cine sau ce este acela care mă va elibera de inima rea a necredinței; am o religie de suprafață. Ştiu să vorbesc frumos, ba chiar cred ceea ce spun, dar toate astea, atunci când nu sunt în pericol. Dar dacă moartea mă privește în față, duhul meu se înspăimântă. Nici nu mai pot spune: "a muri este un câștig".

La bordul navei se afla și un grup de moravieni, care l-au impresionat pe Wesley prin calmul cu care înfruntau moartea. În Londra, el a întâlnit un grup de moravieni, conduși de Peter Bohler, care l-a invitat la un serviciu de închinare, ținut într-o casă mică pe strada Aldersgate, nu departe de catedrala Sf. Pavel. În seara zilei de 24 mai, 1738, Wesley s-a dus fără să vrea, așa cum spunea el, la o întâlnire pe strada Aldersgate, unde cineva citea prefața lui Luther la Epistola după Romani.

"În jur de ora nouă fără un sfert", spunea John, "în timp ce el descria schimbarea pe care o face Dumnezeu în inimă prin credința în Hristos, mi-am simțit inima încălzită într-un mod ciudat. Simțeam că mă încred în Hristos, doar în El, pentru mântuirea mea. Mi-a fost dat asigurarea că El îmi luase păcatele, chiar și mie, și m-a salvat de legea păcatului și a morții". Cineva spunea că "ceea ce se întâmplase în acea cameră mică era de mai mare importanță pentru Anglia, decât toate victoriile lui Pitt pe pământ sau pe mare." Dar ce s-a întâmplat în acea cameră mică?

Fără îndoială, experiența lui Wesley de pe strada Aldersgate constituie una dintre cele mai faimoase convertiri din istoria creștinismului. Dar de la ce a fost el convertit? Avea 34 de ani când s-au întâmplat aceste lucruri. El fusese crescut într-o casă de credincioși, educat în cele mai bune școli, ordinat atât diacon, cât și preot în biserica din Anglia. Fusese de asemenea profesor la colegiul Lincoln, din Oxford, și slujise mult ca misionar în țări străine. Cu excepția celor câteva ieșiri mai sălbatice din Georgia, nu există nici o dovadă că ar fi fost altceva decât un om religios al disciplinei, al devotării, al slujbelor ceremoniale serioase, al faptelor bune. Dar toate acestea îl lăsaseră mizerabil, fără nici o siguranță a mântuirii. Ce l-a convertit?

Nu exista nici urmă de mijloace moderne ale trezirii spirituale: nu existau formulări specifice, nimeni nu cânta cântecul "Așa cum sunt, la Tine vin", nici "Vechea, Sfânta cruce". Era doar o persoană care citea un comentariu al lui Luther, asupra unei Epistole a lui Pavel, care explica semnificația iertării pe care a adus-o Isus. Dar în acel moment, Wesley a descoperit pentru el însuși ceea ce Isus declarase, așa cum știa și Pavel și proclamase și Luther, că nimeni nu poate găsi pace pentru inima sa, căutând să se facă o persoană plăcută înaintea lui Dumnezeu.

Wesley a spus mai târziu că "înainte de Aldersgate avusese o credință a unui slujitor. Acum avea credința unui fiu." În final, la ce a fost Wesley convertit? Ei bine, într-un sens, el a fost convertit la același fel de lucrare pe care o făcuse și înainte de Aldersgate. A rămas preot în biserica anglicană și a continuat să se împărtășească din Cina Domnului o dată la cinci zile pentru tot restul vieții sale.

A continuat să viziteze săracii, bolnavii și prizonierii. A continuat să citească și să studieze Scripturile. Dar acum, făcea toate acestea nu pentru a câștiga favoruri înaintea lui Dumnezeu, ci într-o ascultare plină de bucurie de Harul lui Dumnezeu care se afla în viața sa. Wesley a declarat că avea un singur scop: "Să prezint, atât cât îmi este posibil din punct de vedere vital, practic, religios și prin Harul lui Dumnezeu, modul în care a apărut, s-a păstrat și a crescut viața lui Dumnezeu în sufletul oamenilor."

Metodismul a fost o mișcare fierbinte, având la bază teologia lui John, pusă pe muzică de fratele său Charles, care a compus mai mult de 7000 de cântece și poeme sacre. Cântarea imnurilor a avut o contribuție imensă în trezirea evanghelică. Imnurile lui Charles Wesley au fost deosebit de puternice, exprimând atât bucuria nașterii din nou, cât și adevărurile doctrinare ale Scripturii. "Lumea este parohia mea", a declarat Wesley.

Mișcarea sa a ajuns repede din Anglia până în America și chiar în întreaga lume. Teologia sa poate fi rezumată la trei fraze: doar credința, lucrarea prin dragoste, atingerea sfințeniei.

Wesley a reunit partea socială cu cea personală în cadrul creștinismului. "Dacă am transforma creștinismul într-o religie solitară, l-am distruge", spunea Wesley. El a dovedit acest lucru prin lucrările de caritate în beneficiul săracilor, al robilor, al prizonierilor, al celor fără școală și al celor nedoriți. Într-o perioadă în care mulți lideri creștini susțineau mișcarea sclaviei, Wesley a vorbit împotriva ei. În 24 februarie, 1791, Wesley a scris următoarea scrisoare lui William Wilberforce, încurajându-l să persevereze în lupta împotriva sclaviei:

"Dragă domnule, dacă nu sunteți susținut de Dumnezeu în această situație specifică, atunci veți avea de întâmpinat opoziția oamenilor și a demonilor. Dar dacă Dumnezeu este cu dumneavoastră, cine va putea sta împotriva dumneavoastră? Sunt ei, toți împreună, mai puternici decât Dumnezeu? Să nu vă temeți să faceți binele! Continuați, în Numele Domnului și în puterea Măreției Sale, până când chiar și sclavia Americii, cea mai cumplită care a văzut vreodată lumina zilei, va dispărea."

"Trezirea Evanghelică" a aprins un foc nou în copiii lui Dumnezeu, îndemnându-i încă o dată să dețină rolul unei forțe vitale în viața întregii lumi. Spiritul acelei mișcări wesleyene originale încă răsună în cuvintele acestui imn al lui Charles Wesley, care vorbește despre suficiența, suveranitatea și salvarea oferite prin har: "S-ar putea ca eu să câștig salvarea prin sângele Mântuitorului, A murit El pentru mine, cel care i-am adus durere? Pentru mine? Minunată dragoste! Cum a putut Dumnezeu să moară pentru mine?"

« Partea 3 - Reforma   » Partea 5 - Creștinismul în lumea nouă

Secțiunea - Istoria creștinismului

istoriacrestinismului

Istoria creștinismului - Această mică secțiune de istorie a creștinismului acoperă perioada de la răstignirea lui Hristos până în zilele noastre, structurată pe 6 părți. Istoria e prezentată succint, oferind frânturi din marile evenimente ce au marcat evoluția creștinismului de-a lungul timpului, cu scopul de a vă stimula curiozitatea mai departe. Sunt de asemenea schițate portretele marilor personalități care au influențat creștinismul și au modelat astfel istoria întregii lumi. Vezi aici toate părțile

Alte informatii

Canalul Alfa Omega TV poate fi receptionat gratuit via satelit: Eutelsat E16A, 16 grade Est, Frecventa – 12.717 Mhz, Polarizare Orizontală, Symbol rate - 7500 ks/s, FEC - 3/4, Codare - MPEG-4. Alfa Omega TV Production detine 2 licente de emisie TV pe satelit: canalele Alfa Omega TV si Alfa Omega TV International. SC Alfa Omega TV Production SRL, Str Aurel Pop nr. 8, Timisoara. Reprezentant legal si asociat unic: Petan Tudor. Conducerea societatii: Petan Tudor: director general, coodonator programe; Petan Mirela: director executiv; Mocofan Muguras: director tehnic/dezvoltare.  Cod de conduita profesionala

x

Abonează-te la revista gratuită, la newsletterul nostru email sau la punctele de rugăciune lunare, durează doar câteva secunde.  Abonare

Rugaciune Ai o problemă și ai nevoie de ajutor în rugăciune? Suntem aici pentru tine, te putem sprijini, ne rugăm împreună cu tine! Scrie-ne!

Alfaomega.tv folosește cookies. Info și setări: Politica Cookies. Politica confidențialitate.