» Interviu cu Marius Radu, profesor și președinte al „Institutului de terapie familială și practică sistemică Dianoia”

Din capul locului, trebuie spus care e greșeala. Creștinul merge la biserică și apoi acasă, dar în spațiul public este un fel de zombie. Făcând o analogie cu mașinile electrice, la biserică mergi și te bagi în priză, ca să poți să circuli.

Ce ai auzit la biserică, să mergi și faci în afara ei, altfel degeaba ai mașină electrică. Electrificarea ține de dunamis, de puterea care ni s-a dat din Isus și care trebuie să se vadă în afara bisericii. Marea problemă a pseudo-realității creștine din ziua de azi este că nu suntem creștini 24/7.

Ne mulțumim cu un serviciu de biserică, duminică dimineața, dar după-amiaza „trebuie să ne mai odihnim, că suntem corporatiști și lucrăm de ne sar capacele de luni de la 7 dimineața până seara târziu”. Și de aceea vin mulți la terapie, cu „burn-out”, terminați la 40 de ani. Aceasta va fi o generație de sacrificiu, care nu înțelege că viața e mai mult decât mâncare, băutură, bani și excursii sofisticate în capătul celălalt al lumii, și că e nevoie să trăiești cu cumpătare în veacul de acum. 

Scriptura spune clar, și a devenit mai clar de la Reformă încoace, că fiecare credincios este un preot și un predicator. Acesta e mandatul nostru. Lumea, chiar dacă e în păcat, e spațiul meu de desfășurare, dar nu mă duc de capul meu, ci mă duc cu El. Mulți creștini se simt stingheri în lume, dar nu trebuie să fie așa. Fii tu însuți, fii ceea ce trebuie să fii! Creștinii trebuie să se roage ca Duhul Sfânt să le dea discernământ, darul fundamental care trebuie să guverneze secolele noastre. Dacă nu ai discernământ, dacă nu asculți vocea Duhului Sfânt în permanență, nu vei ști ce să faci în anumite situații. Și de aici vine stinghereala. Dar nu te duci singur în acele situații, pentru că atunci ai pierde meciul, ci te duci cu Hristos. 

Dacă privim la Scriptură, și la societatea de dinainte de revoluție, discernământul te ajută să faci legăturile necesare. Unde mergi? „Mă duc la lucru”, se răspundea pe vremea lui Ceaușescu. Astăzi răspunsul este însă „merg la muncă”. Aparent sunt sinonime, dar diferența e fundamentală. La lucru mergeai să lucrezi. Asta înseamnă atâta cât pot, cât mi-este dat, eu sap de aici până aici. Însă acum, noi săpăm și nu gândim, noi muncim și nu gândim. Și cei care sunt în poziție de autoritate la muncă sunt pătimași în acest domeniu. 

Munca te sleiește, te stoarce. Societatea de consum te stoarce. Prin stoarcerea asta, tu primești bani, cu care ajungi să-ți cumperi bonusuri, în schimbul timpului dat. Dar unde e timpul tău pentru familie, când tu stai mult mai mult de 40 de ore la lucru, și tare te tentează să mai mergi și duminică, pentru că sâmbăta se plătește dublu, iar duminica triplu? 

Există un fel de faraonizare a lucrului. De ce? „Ca să-mi împlinesc și eu nevoile, să am și eu o căsuță și o mașină, dar să fiu mai tare ca vecinul”. Capra vecinului ne omoară pe toți românii, iar creștinul român încă are capre multe.

Cine te muncește e unul singur, cel „cu copite roșii”. Diavolul vrea să muncești. Dar Domnul spune să lucrezi. Și în Eden, omul trebuia să lucreze grădina și să o păzească, nu „să muncească”. Dacă ai discernământ, faci distincția între muncă și lucru. Singurul lucru dat nouă, foarte prețios, este timpul. Dacă acest timp e atât de scurt și te gândești la eternitate, atunci vei lucra pentru Împărăție, aici ești călător.

Eu, cu munca mea, sunt integrat într-un lanț trofic care face ca lumea să funcționeze. Dar omenirea a trecut prin mai multe faze: de culegător, de agricultor, de muncitor (în sensul industrial al cuvântului). Azi, după dezindustrializare, avem faza serviciilor, lumea s-a micit, dar pretențiile au crescut. Iar prin toată această supermanifestare a muncii, oamenii nu mai apucă să trăiască, nu mai sunt acea verigă frumoasă într-un lanț trofic ce înseamnă continuitate și viață.

Toți avem nevoi, dar spunem că „nevoia mea e mai mare ca a ta, iar eu voi lucra mai mult decât tine și voi avea mai mult decât tine, ca să se vadă”. E un concurs de nevoi care nu sunt niciodată împlinite, sau atunci când par împlinite, îți dai seama că a fost o nevoie falsă și cauți alta. Trăim într-o lume care ne consumă cu nevoile ei - societatea de consum.

Câte minute îi dai, zilnic, Domnului? Poate lucrezi 8-10 ore zilnic, dar îi dai lui Dumnezeu 3 minute între a ieși pe ușă și a ajunge la mașină. Ce înseamnă „la timp și ne la timp” (2Tim.4) în rugăciune? Unii creștini, care ar trebui să fie trăitori de Hristos în această lume, de fapt se duc goi în lume, pentru că îl închid pe Dumnezeu în cercul bisericii.

Ce îi sfătuiesc pe toți e să trăiască adevărul lui Hristos, cu integritate și cu mintea trează, cu darul discernământului, ca să știe să răspundă fiecăruia atunci când ți se cere socoteală. Pe de altă parte, pentru că am fost creați în timp, răscumpără timpul, cum spune apostolul Pavel în Efeseni. Nu îți irosi timpul în vremurile de azi, ci trăiește în adevărul lui Hristos, atemporal. Și fii Biserică în fiecare moment în această lume. 

Material difuzat în emisiunea „Realități și Perspective 72 - Creștinul în spațiul public”. Urmăriți această emisiune sâmbătă, 30 martie, ora 20, pe canalul Alfa Omega TV sau oricând online pe site-ul alfaomega.tv.