Relevanta prin arta - Interviu cu sculptorul Liviu Mocan
Cine este Liviu Mocan?
Liviu Mocan este un fir de praf umed cu totul neînsemnat în infinitatea universului, transformat prin moartea substituitoare a Creatorului său într-o perlă eternă.
De ce aţi ales sculptura?
Orice părinte când îşi trimite copilul la şcoală, nu îl trimite cu mâinile goale, ci îi pune câte ceva în trăistucă. Tot aşa şi Tatăl ceresc când m-a trimis la şcoală pe planeta aceasta, mie mi-a dat darul artei. Din copilărie şi până acum la aproape 60 de ani, mi-am dorit şi am făcut un singur lucru, artă. “Dacă ai în interiorul tău pictura, nu vei putea face niciodată altceva,” spune Chagall, iar Rainer Maria Rilke spune unui tânăr care se întreabă cum poate şti dacă este poet: “Vei şti că eşti poet în cazul în care nescriind poezie, vei muri.”
Care sunt principalele teme abordate?
Din cele 40 de teme care m-au preocupat până acum, cele mai fertile sunt Isus Hristos, familia, sămânţa, stâlpul, scara, biblioteca verticală, altarul. Sculptura este pentru mine altarul în faţa căruia mă închin lui Dumnezeu. Aceste teme sunt primordiale pentru că le găsesc primordiale în gândirea lui Dumnezeu. Cu cât mă apropiu cu profesia mea mai mult de Dumnezeu, cu atât Îl cunosc mai îndeaproape şi înţeleg ce Îl preocupă pe El şi astfel temele Lui principale mă preocupă şi pe mine tot mai mult pentru că dezvoltându-le în sculptură, eu de fapt încerc în primul rând să le înţeleg mai bine. Prin profesia mea, eu caut să Îl înţeleg pe Dumnezeu...
Cine este Dumnezeu pentru dvs.? Cum Îl înțelegeți și Îl vedeți pe Dumnezeu?
Dată fiind chemarea mea de artist vizual, am să mă refer direct la verbul “a vedea.” Sculpturile sunt exerciţiile mele de a-L vedea pe Dumnezeu. Ele sunt copacii mei din grădina Edenului. Adam şi Eva Îl vedeau zilnic pe Dumnezeu. După ce au păcătuit, s-au ascuns după copacii grădinii ca El să nu îi mai vadă. Eu însă, prin sculpturi şi printre ele, care sunt copacii mei din Eden, caut să îl văd pe Dumnezeu. El este Creatorul şi Mântuitorul meu, care mă aşează în dialog nemijlocit cu El. Atunci când Natanael vine la Mântuitorul Isus Hristos, acesta spune: “Adevărat, adevărat vă zic că de acum încolo veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii Lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Isus Hristos.” Foarte interesant că Isus ne spune că vom vedea, nu numai că vom auzi. Se deschide ceva în dialogul acesta al nostru cu Dumnezeu, ceva care s-a închis datorită căderii în păcat. Acum prin mântuire, prin restabilirea relaţiei fundamentale a omului cu Creatorul său, se redeschid toate simţurile, inclusiv vederea. Moise Îi cere în mod specific: “Doamne vreau să te văd!” Şi Dumnezeu îi zice: “Bine, ai să mă vezi. Nu-mi poţi vedea faţa, dar am să îţi arăt spatele.” Dumnezeu poate fi văzut.
Credeţi că Dumnezeu poate fi văzut prin sculpturile dvs.?
Sculpturile mele sunt aceste exerciţii ale mele de a deschide ochii la o realitate dincolo de materie. Prin materie, dincolo de materie. Fiecare sculptură făcută pe altarul acesta al închinarii mele faţă de Dumnezeu, încearcă să fie o fereastră care să deschidă nevăzutul, acea realitate care ne înconjoară peste tot şi care este mai abundentă şi chiar mai plină de realităţi decât realitatea văzută. Această lume care ne înconjoară e Împărăţia lui Dumnezeu. Cum răspundea Isus când ucenicii Îl întrebau când va instaura Împărăţia Sa - “Ea este aici fraţilor,” ne spune Isus, doar trebuie percepută într-un fel sau în altul.
Cum se îmbină arta cu credinţa?
Creativitatea şi frumuseţea sunt atribute fundamentale, colosale ale fiinţei umane. În arta contemporană însă, frumosul însă nu mai este o valoare, ci este promovat din ce în ce mai mult urâtul, răul, perversul, şocantul, elementele negative ale existenţei umane. Creatorul de frumos, acela care a rămas cu nostalgia frumuseţii lui Dumnezeu, realizează o valoare imensă prin arta sa. Frumuseţea este o valoare imensă pentru că ea este atributul lui Dumnezeu. Totuşi, frumuseţea în sine nu acoperă întreaga paletă a nevoilor umane. Fiinţa umană are nevoie fundamentală nu numai de frumuseţe, ci şi de adevăr. Însă întrebarea pe care ne-o punem este: Unde pot găsi adevărul? Îl găsesc în mine însumi, în lumea aceasta, în afara lumii acesteia? Eu am decis să cred nu în mine însumi, în gândirea și valorile mele, nici în lumea aceasta cu toate lecţiile teoretice şi practice pe care mi le dă ea, ci am decis să cred, în anul 1975, în 5 aprilie, în revelaţia Divină, în Vestea cea Bună adusă din afara lumii acesteia de către Isus Hristos. Isus Hristos este adevărul şi prin arta mea Îl caut pe Isus şi Îl exprim. De aceea răspunzând sintetic la întrebarea “Cum se îmbină arta cu credinţa în lucrările mele?” Eu caut un mariaj între Frumuseţe şi Adevăr.
Cum aţi creat în timpul comunismului?
În cer, infinitul Dumnezeu râde de cei care Îl batjocoresc. Ateismul comunist a fost folosit de Dumnezeu în dezvoltarea noastă a artiştilor într-un mod excepţional. Pentru că nu puteam să ne manifestăm credinţa în mod direct, am dezvoltat subtilităţi, metafore, ni s-a dezvoltat gradul de abstractizare a creativităţii, a expresiilor noastre. Trebuia să exprimăm subtil, cu mai multe înţelesuri. De aceea, Dumnezeu s-a folosit de răul ateismului comunist pentru a face o şlefuire, o aprofundare a actului artistic. Realismul socialist pe care îl promova comunismul ateu, din punct de vedere artistic era simplu de realizat. Muncitori, ţărani, secere, coase, ciocane, era un tip de artă lipsit de subtilitate, un tip de artă direct care să lovească în conştiinţa populaţiei, pe când artistul creştin în vremurile de restrişte pentru el, stătea în braţele Marelui Artist, care îl învăţa lecţii cereşti, nu pământeşti, care îl scotea din contextul imediat şi îl punea pe înălţimi pe care contextul imediat nu i le putea oferi.
Aveți o sculptură dedicată martirilor revoluției în centrul Clujului. Care este povestea ei?
Învăţat fiind de Dumnezeu, în momentul în care am început să mă rog şi să mă gândesc la sculptura care să intre în competiţia pentru realizarea monumentului pentru martirii din 1989, în inima Clujului, am căutat să mă gândesc atât la momentul istoric, precum şi la o realitate de deasupra momentului aceluia istoric. Cronosul istoriei s-a oprit la momentul acela din decembrie 1989 pentru o clipă, dar Kairos, eternitatea, ne-a spus ceva în acelaşi moment. Astfel, dintre cei 22 de sculptori care am concurat la realizarea acestui monument, unii dintre ei au încercat să exprime Cronosul, momentul acela al morţii copiilor noştri împuşcaţi în cap, în centrul oraşului. Şi moartea a fost o realitate a momentului aceluia istoric. Dar eu m-am gândit: “Doamne, este moartea realitatea ultimă?” Am văzut mai degrabă realitatea învierii, realitate care nu neagă moartea, dar care îi dă soluţie.
Astfel, monumentul “Stâlpi împuşcaţi” pe care l-am realizat şi pe care Dumnezeu l-a vrut ca să câştige competiţia aceasta, vorbeşte despre moarte, de aceea lucrarea se cheamă “Stâlpi împuşcaţi.” Dar mult mai mult decât despre moarte, însemnul acesta memorial caută să vorbească despre înviere. Stâlpii aceştia care au fost împuşcaţi au rămas în picioare. Ei sunt puşi fără vreun soclu pe trotuarul pe care circulăm noi cei vii în trupul acesta, ei sunt vii în spirit, la fel de vii ca şi noi. În fapt am încercat să aduc o imagine a Mântuitorului de după moarte. Pe vremea aceea nu aveau puşti cu lunetă cu care să Îl împuşte de la distanţă. Astfel, după ce l-au prins pe Hristos, i-au străpuns trupul cu ce au avut pe vremea aceea, cu piroane. În 1989 a fost acelaşi fenomen, acelaşi tip de moarte prin perforare, de data aceasta nu cu piroane ci cu cartuşe de la distanţă. Oamenii aceştia au murit într-o mare asemănare cu Isus Hristos şi s-au jertfit într-o mare asemănare cu El pentru că nu s-au jertit de dragul lor, ei au murit de dragul altora. De aceea pe caldarâm, la kilometrul 0 în inima oraşului Cluj, se poate citi textul în care Mântuitorul Hristos zice: “Nu există iubire mai mare decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.” Şi textul acesta este semnat “Isus Hristos” pentru ca El a spus-o. Şi nu doar a spus-o, ci a făcut-o. El şi-a dat viaţa pentru noi.
Ce reprezintă proiectul “Semințele”?
Profesional, proiectul “Semințele - Urmând soarele” este cel mai mare vis al meu. Cred că l-am primit de la Dumnezeu printr-o revelaţie. Consider că această metaforă a seminţei, care este cel mai mare paradox al planetei acesteia, se regăsește foarte profund în gândirea mântuitoare a lui Dumnezeu. Şi anume, ”Adevărat vă spun că dacă bobul de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur. Dar dacă moare (şi aici e paradoxul) aduce multă roadă.” Această revelaţie ne-a dat-o Mântuitorul în momentul în care s-a întors hotărât cu faţa spre Ierusalim să meargă să moară. Isus este Sămânţa seminţelor, El a murit ca sămânţă divină şi noi suntem roadele Lui.
În acelaşi timp, metafora aceasta ni se aplică fiecăruia dintre noi. Asemenea Lui trebuie să ne luăm crucea în spinare şi să-L urmăm zi de zi, murind asemenea lui Isus Hristos, în două feluri. Primul, o moarte asumată zilnic - definiţia iubirii. Când accept să mor faţă de mine însumi, faţă de agenda, confortul și idealurile mele, de dragul aproapelui meu, în momentul acela când eu fac un bine altcuiva, chipul luminos al lui Isus creşte în mine.
Cea de a doua este moartea inevitabilă, acea încetare a bătăilor inimii, când bobul de grâu a ajuns sub pământ în întuneric şi igrasie. Trupul uman ajunge acolo sub pământ exact la fel cum ajung boabele de grâu. În momentul morții inevitabile, ceva care nu s-a văzut în acea sămânţă în cochilia umană, ceva nevăzut, imens, cu totul superior trupului, spiritul care e în noi, iese afară într-o lume nevăzută. Pune în pământ un bob de grâu şi iese un spic minunat pe care nu l-ai văzut în bobul de grâu oricât l-ai despicat. Dar el era acolo. Ai pus în pământ o ghindă, un centimetru cub de materie care pus sub microscop nu pare să arate nimic, dar în această ghindă era un stejar de zeci de metri înălţime, din care ies sute de alte ghinzi. Stejarul este acolo, doar pune ghinduţa aceea în pământ, şi ai să vezi miracolul!
Vorbiți-ne despre proiectul Decalog. Care este mesajul său central?
Gândirea occidentală contemporană se desacralizează imens şi se relativizează. În contemporaneitate încep să nu mai existe absolute. Te căsătoreşti cu cine vrei, nu te căsătoreşti dacă nu vrei, dar trăieşti cu partenerul, tu crezi în Dumnezeul tău, eu cred în Dumnezeul meu, să trăim în pace, fiecare cu ale lui. Dacă această percepţie a vieţii ar fi reală, societatea umană ar fi ca o turmă, şi în mare măsură aşa este, ca o turmă fără păstor, în care fiecare oaie îşi vede de drumul ei până cade în prăpastie pentru că nu este condusă de voinţa, de cunoaşterea, de absolutele păstorului. Cele 10 porunci sunt absolutele Păstorului, sunt absolutele divine. Păstorul ne-a dat păşunea cu gard, un gard moral care ne protejează în interiorul acestui spaţiu de libertate care este moralitatea. Cele 10 porunci nu sunt constrângeri, ele sunt expresii ale libertăţii noastre.
Acest grup statuar numit Decalog este compus din 10 forme cu o înălţime de aproape 5 metri. În interiorul acestui cerc este iarbă din abundenţă, iar formele sunt asemenea anatomiei degetului uman. Nu ştiu cum arată degetele lui Dumnezeu, dar ştiu că ele există. Când noi decidem să trăim în ascultare de Dumnezeu, mâinile Lui ne iau în braţe, ne strâng, ne protejează. Dacă însă nu dorim să intrăm în perimetrul creat de aceste 10 “degete,” ieşim afară. În afară, fiecare dintre aceste “degete” este o sabie ascuţită, simbol al judecăţii lui Dumnezeu. Dacă nu vrei să stai în braţele lui Dumnezeu şi decizi să stai în afara lui Dumnezeu şi a voii lui, atunci te aşteaptă judecata. Aceste lucruri sunt absolute. Păstorul ni le dă în forma aceasta: “Iată poruncile mele: ‘Să nu ucizi,’ punct. Nu e nimic relativ aici. Poţi ucide ca răzbunare, cum se motivează în multe filme în zilele noastre? “Să nu ucizi,” punct! “Să nu comiţi adulter,” punct! Nu căsnicie de probă şi să vedem cum e mai bine. Punct. E un absolut. Te conformezi voii Păstorului? Eşti binecuvântat. Nu te conformezi, eşti blestemat.
Cum reacţionează oamenii?
Când am expus pentru prima dată, ansamblul sculptural Decalog la Muzeul de Artă din Cluj, pentru că apoi el a fost folosit de Dumnezeu în Vestul Europei la Geneva, pe urmele Reformei şi apoi a plecat în America, după vernisaj, s-au apropiat mulţi oameni de mine ca să stăm de vorbă. O doamnă mi-a spus următorul lucru care m-a cutremurat şi pe care nu pot să îl uit pentru că îmi produce o bucurie imensă ca şi artist creştin: “Am căutat toată viaţa mea ceva şi acum, aici, am găsit.” Cu siguranţă că ea a fost atinsă într-un fel de Dumnezeu Însuşi pentru că eu nu caut să exprim idei ale mele. Reacţia acestei femei nu a fost la ceva ce eu am încercat să spun, ci a reacţionat la ceva ce simţea că îi spune Dumnezeu.
Ce înseamnă crezul dvs - “mă strădui să lustruiesc oglinzi pentru cer”?
Mulţi artişti exprimă minunăţii ale materiei, lucruri care sunt foarte bune. Alţii exprimă lucruri rele. Eu mă bucur de materie, limbajul sculpturii este volumul material, tridimensional. Dar eu caut să construiesc oglinzi pentru cer, în sensul că în momentul în care eu sau altă fiinţă umană priveşte spre materie, priveşte spre noroaiele pline de frumuseţe şi bogăţii ale lumii acesteia, cu capul în jos, cu privirea spre pământ. În momentul în care se uită în oglindă, pe lângă materie vede şi cerul. Pe lângă chipul său, vede şi chipul luminii pentru că viaţa nu este doar materie, oricât de frumoasă şi de bună ar fi ea trăită în sfinţenie. Viaţa este şi spirit. Nu este numai spirit, dovadă că Dumnezeu Însuşi, spiritul a intrat în materie. Materia în sine nu este păcătoasă, altfel Dumnezeu Isus Hristos nu s-ar fi întrupat, nu ar fi luat trup uman. Isus Hristos care este emblema condiţiei umane, El care era 100% spirit şi 100% materie, a trăit într-o coabitare perfectă a celor două naturi ale fiinţei Lui. Eu caut să lustruiesc oglinzi în care omul să vadă cerul pentru a nu uita că este şi spirit, nu doar frumoasă materie...
Cum Îl reflectă arta dvs pe Domnul într-un mod relevant pentru contemporani?
Încerc să fiu relevant prin câteva metode. În primul rând, prin a fi eu însumi. Nu mă interesează alţii, mă interesează Dumnezeu în mine. Eu sunt unic pentru că Dumnezeu mă face unic. Şi devreme ce m-a pus în acest răstimp şi pe aceste meleaguri, înseamnă că Dumnezeu, dacă este unic în mine, El este şi contemporan cu semenii mei din generaţia mea. Astfel că dacă sunt sincer, dacă Îi voi da lui Dumnezeu libertate în mine, atunci cred că El va fi relevant contemporanilor noştri. Pentru că acesta este obiectivul Lui cu noi, copiii Lui, nu-i aşa? Acela de a ne pune în locuri diferite, în generaţii diferite pe faţa pământului ca noi să fim lumina Lui şi sarea Lui pe planeta aceasta. Al doilea lucru care cred că mă poate face relevant la modul etern, infinit, la modul salvator pentru contemporanii mei, este să privesc la Isus. Ţinta profesiei mele să fie Isus Hristos. Ochii mei să fie aţintiţi la El, nu la ceea ce lucrez. În timp ce cioplesc o piatră de exemplu, să nu privesc la piatra la care lucrez, chiar dacă îmi voi da peste degete cu ciocanul ci să privesc deasupra pietrei la Isus Hristos, Mântuitorul românilor, şi astfel să las Gloria românească a lui Isus Hristos să străbată şi prin lucrări.
Care e visul dvs profesional și personal?
Înainte de a se închide ultimul capitol al existenţei mele ca sculptor aici pe pământ, visez la o sculptură intitulată “Sămânţa seminţelor”, adică Isus Hristos, cu o înălţime de 49 metri. Visez deasemenea să avem în România un parc de sculpturi cu mesaj creștin de foarte mari dimensiuni, intitulat “Frumuseţe şi Adevăr”, în care să exprimăm ceva din ce înţelegem din revelaţia divină.
Colosalul meu vis personal este să-L văd pe Isus Hristos. Colosalul meu vis pentru iubiții mei contemporani este acela de a-L vedea pe Isus Hristos. In El sunt adunate toate comorile lui Dumnezeu. Văzându L pe El, avem dintr-o dată și totul: CALEA, ADEVĂRUL și VIAȚA. El este cel mai frumos dintre oameni!
material realizat de Sorin Petan, Alfa Omega TV