Creștinii de azi cu cine seamănă mai mult? Cu Dumnezeu sau cu societatea?

În 9 mai 1950, ministrul francez de externe, Robert Schuman, i-a propus omologului său german, Konrad Adenauer, ca țările lor să formeze Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului. Apoi au invitat alte țări să se alăture,  plasând industriile cărbunelui și oțelului sub o autoritate transnațională. Scopul era „să facă războiul nu doar de neconceput, ci și imposibil din punct de vedere material”. 

Propunerea lui Schuman a fost un prim pas curajos către formarea Uniunii Europene de azi. Omul de stat a devenit cunoscut drept „tatăl Europei”. Puțini știu însă că el nu doar că vedea Europa drept un continent postbelic, ci și ca o comunitate de popoare adânc înrădăcinate în valorile creștine. În corespondența sa cu Adenauer, cei doi creștini devotați vorbeau despre oportunitatea providențială de a reconstrui Europa pe o fundație creștină.

În ultimele decenii, Europa s-a îndepărtat de această viziune. Acum câțiva ani s-a dovedit că e posibil chiar să fie eliminată orice menționare a rădăcinilor creștine din constituția UE propusă.

Cum să răspundem noi, în calitate de creștini?

Ar trebui să renunțăm la viziunea lui Schuman? Pot cele mai respectate valori europene – egalitatea, solidaritatea, libertatea și pacea - să fie „decreștinate” fără pierderea intensității și semnificației lor?

Este limpede că Europa a plătit un preț pentru deconectarea valorilor fundamentale de rădăcinile creștine. Demnitatea și solidaritatea au devenit noțiuni seci, iar libertatea și pacea suferă de „supraextindere imperială”. Dar mai mult decât o tragedie, faptul poate fi luat drept oportunitate. Credința creștină își poate dovedi încă o dată contribuția vitală la bunul mers al societății europene. Nu mă aștept și nu-mi doresc întoarcerea la vechile timpuri ale creștinismului cultural din Europa. Dar nu avem de ce să fim timizi când vine vorba de rădăcinile creștine ale celor mai respectate valori europene.

Egalitatea ca har divin

Isus a spus că Dumnezeu face ca soarele să răsară peste cei răi și cei buni deopotrivă, și că trimite ploaia peste cei drepți și peste cei nedrepți (Matei 5:45). Toți suntem dependenți de Dumnezeu în aceeași măsură. 

Ideea de egalitate umană a contribuit la progresul gândirii democratice în Europa modernă. Cu toate acestea, în loc să lege demnitatea umană de faptul că suntem iubiți și protejați de Dumnezeu, filosofii au început să spună că demnitatea umană ne permite să cunoaștem și să acționăm conform lucrurilor adevărate și corecte. Dar analizând trecutul violent al lumii, abundent în opresiuni și falimente ideologice, cu greu putem lăuda rasa umană pentru abilitatea de a face alegeri corecte. 

Aici, creștinii au oportunitatea de a-și dovedi contribuția. Dezamăgirea postmodernă față de capacitatea umană este un punct de pornire excelent. Vestea bună este că toți suntem la fel de dependenți de harul lui Dumnezeu și că putem beneficia de el.

Solidaritatea ca îndatorire familială

Ce e de făcut într-o societate în care mulți își rezumă solidaritatea la a nu se deranja unul pe celălalt? Asemenea noțiunii de demnitate, solidaritatea a devenit lipsită de fond: am „eliberat” fraternitatea de îndatoririle familiale. În loc să se supună „ordinului sfânt” al vieții familiale, am început să celebrăm „fraternitatea”, făcând loc individualismului. 

Nu ne putem întoarce la vechile zile ale bisericilor naționale. În schimb, putem repeta cuvintele apostolului Pavel din Fapte 17. Stând în fața Areopagului, a spus: „Căci în El (Dumnezeu) avem „viaţa, mișcarea și fiinţa, după cum au zis și unii din poeţii voștri: ‘Suntem din neamul Lui…’” 

Noțiunea de solidaritate poate fi consolidată pe credința creștină că toți oamenii împărtășesc aceeași origine și că sunt astfel uniți ca frați și surori în familia lui Dumnezeu. În cadrul acestei familii globale, unii au ajuns să-L cunoască pe Cel prin care au viață și Îi spun „Ava! Tată!” (Galateni 4:6). Vestea bună este că într-o zi întreaga creație va beneficia de solidaritatea „copiilor lui Dumnezeu” (Romani 8:19)

Libertatea ca îndatorire comunitară

Creștinismul a făcut ca Europa să prețuiască nu doar egalitatea și solidaritatea, ci și libertatea. Luther a fost unul dintre primii care au susținut credința ca fiind înainte de toate o chesiune a inimii și că fiecare ar trebui să-și urmeze conștiința proprie. Ideea lui, cunoscută drept Glaubensfreiheit a devenit încetul cu încetul una dintre cele mai importante valori ale societății Europene. Dar Luther n-a făcut o separare între libertatea de credință și comunitatea de credință. Știa foarte bine că, deși adoptarea unei credințe anume este o chestiune individuală, avem nevoie de o comunitate de credință pentru a persevera în credința noastră. Fără compania altor credincioși, într-o zi ne-am întreba: „De ce să cred dacă nimeni altcineva nu mai crede?”

În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, accentul pe încredințarea personală a contribuit la apariția noțiunii de autenticitate individuală, la „a nu-ți nega viziunea (morală) proprie” și la „a te exprima în modul tău propriu”. Mișcările evanghelice s-au ivit odată cu Romantismul, și au adoptat o interpretare mai sentimentală a conștiinței personale. La sfârșitul secolului al XIX-lea, autenticitatea a început să fie asociată cu identitatea unică. „A fi tu însuți” a început să se ascieze cu „a fi original”.

Toate au îmbogățit viața socială, precum și viața creștină, dar după o vreme au creat și suspiciuni împotriva tradiției, inclusiv asupra instituției, doctrinei și liturgiei bisericești. Tot mai mulți oameni au început să considere creștinismul tradițional drept obstrucționare a autenticității. Vechile biserici naționale mai ales, cu cele mai străvechi moșteniri și cele mai stabile ierarhii, au fost asociate cu un conservatorism impersonal, restrictiv și care se autoimpune. După al Doilea Război Mondial, un număr mare de europeni au renunțat la biserică și au început să-și urmeze propriul drum spiritual în viață.

Rezultatul – două probleme majore: izolarea socială în rândul populației vârstnice și dezorientarea spirituală a tinerilor.

Pentru a fi relevant, creștinismul trebuie să renunțe la propriile tendințe individualiste și să se alăture restului Europei în redescoperirea rădăcinilor creștine. Când suntem chemați „să facem ucenici din toate neamurile” (Matei 28:19) și „să propovăduim tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăința și iertarea păcatelor” (Luca 24:47), accentul nu este pus pe indivizi, ci pe comunități. Suntem chemați să încurajăm formarea comunităților de credință, pentru binele fiecărui individ.

Într-o vreme când alegerea individuală suferă de „supraextindere imperială”, vestea bună este aceasta: libertatea nu este o experiență singuratică, ci o binecuvântare care se află în mijlocul comunității. 

„Credința va înflori numai într-un Trup în care brațele, mâinile, picioarele și genunchii se susțin și se completează reciproc.”

Pacea care aduce împlinire

„În perioada grea a Evului Mediu, biserica a fost un loc sfânt al refugiului, în care oamenii experimentau „shalom” în toiul morții, bolilor, foamei și sărăciei. Harul divin contrabalansa chinul cotidian.”

În Biblie, cuvântul „shalom” reprezintă perfecțiunea păcii, care include plenitutdine, sănătate, bunăstare, siguranță, înțelepciune, liniște, prosperitate, odihnă, armonie și absența oricărei agitații sau neînțelegeri. În credința creștină, e clar că ființele umane nu sunt capabile să atingă pe cont propriu împlinirea în viață. Prin urmare, „shalom” este mereu asociat cu harul, îndurarea lui Dumnezeu, după cum scrie în Numeri 6:24-26: „Domnul să te binecuvânteze și să te păzească! Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine și să Se îndure de tine! Domnul să-Și înalţe Faţa peste tine și să-ţi dea pacea!”

În perioada grea a Evului Mediu, biserica a fost un loc sfânt al refugiului, în care oamenii experimentau „shalom” în toiul morții, bolilor, foamei și sărăciei. Harul divin contrabalansa chinul cotidian.

În secolele următoare au apărut schimbări profunde. Viața de zi cu zi s-a îmbunătățit, mai ales în nord-estul Europei, și oamenii au simțit că dețin din ce în ce mai mult controlul asupra vieții lor. Știința a devenit mai concentrată pe crearea sănătății; viața economică s-a axat pe crearea bunăstării. Dorința de atingere a progresului a devenit chiar un imperativ în Europa. Oamenii au asociat noțiunea de „shalom” cu abilitatea umană. Planul Domnului de „restaurarea a tuturor lucrurilor” (Fapte 3:21) a fost perceput ca o chemare lumească, adresată rasei umane.

După câteva secole, căutarea progresului în Europa s-a desprins de ideea că noțiunea de „shalom” este, de fapt, expresia bunătății lui Dumnezeu. Și pe măsură ce Europa progresa în domeniul sănătății și bogăției, devenea cel mai violent continent de pe pământ. Praful de pușcă a aruncat în aer sistemul feudal și a produs anarhie. Din secolul al XV-lea până în al XX-lea, niciun papă sau rege n-a putut obține controlul continentului pentru a realiza o nouă Pax Romana. Europa a fost prinsă în vărsări de sânge, nu doar pe continent, ci în fiecare colț al pământului. 

Pe măsură ce Europa cucerea lumea, credea că Dumnezeu e de partea ei. Dar Dumnezeu plângea pentru cei oprimați și n-a intervenit nici când Europa s-a distrus singură în prima parte a secolului al XX-lea. Doar după ce a decăzut moral, politic, economic și spiritual, a trecut la planul B: o comunitate de popoare care trăiesc în egalitate, solidaritate, libertate și pace.

Privind retrospectiv, rezultatul este uimitor. Dar Europa se confruntă cu noi provocări ca parte a lumii. Setul de valori este pus la încercare de probleme globale precum sărăcia, migrația, pandemia, schimbările climatice, terorismul mondial, criminalitatea internațională, armele nucleare, crizele energetice, economice și alimentare. În fața dificultăților, Europa este confruntată încă o dată cu greutatea ridicării la înălțimea valorilor proprii. Asemenea libertății, valoarea păcii suferă din cauza „supraextinderii imperiale”.

Încă o dată, credința creștină are oportunitatea de a-și dovedi contribuția vitală pentru societatea europeană. Încă avem nevoie de un refugiu sfânt, unde să experimentăm pacea lui Dumnezeu în toiul eșecurilor și al suferinței globale. Încă avem nevoie de măreția lui Dumnezeu ca element de contrast față de necazurile din sufletele noastre și din lumea înconjurătoare. Și continuăm să avem nevoie de Mesia, care poate depăși toate obstacolele peste care noi nu putem trece.

Din aceste motive unii creștini repetă mereu ultimele cuvinte din Biblie: „Vino, Doamne Isuse! Harul Domnului Isus să fie cu toți!” (Apocalipsa 22:21). De fiecare dată când tânjesc după o lume dreaptă și înfloritoare, dar sunt dezamăgiți de inabilitatea umană, se bucură de Vestea Bună că într-o zi, sub conducerea lui Hristos, întreaga lume va înțelege ce înseamnă cu adevărat egalitatea, solidaritatea, libertatea, și pacea. 

Articol de Evert-Jan Ouweneel, tradus și preluat cu permisiune de pe schumancentre.eu

Articolul a fost publicat în revista Alfa Omega TV Magazin (anul 12, nr. II), din martie-aprilie 2022, cu tema „Creștinul autentic”. Mai multe despre revistă și despre cum te poți abona: https://alfaomega.tv/revista