Donează     Rugăciune       TV LIVE                           

crestinul si statul 640Creștinul și Statul - În contextul taxelor impuse de imperiul roman, Isus spunea să dăm Cezarului ce e al Cezarului. Azi, multe acțiuni ale statului ni se par nedrepte - nepăsare, corupție, impozite, legi ce contravin valorilor noastre. Cum ne raportăm corect la stat, ca creștini? Această secțiune abordează probleme delicate contemporane - administrarea finanțelor, mita și corupția, creștinul și politica, problema emigrației, relațiile inter-etnice, raportarea la istorie/trecut.

O revolutie spirituala - Jeff Fountain

Marcăm 30 de ani de la căderea zidului Berlinului, destructurarea comunismului în Europa de Est și precipitarea sfârșitului URSS. Dar ce a cauzat implozia sistemului care controla majoritatea Eurasiei, încercând să distrugă religia, în special creștinismul?

Unii arată spre Gorbaciov, Reagan sau Thatcher ca principalii factori. Alții privesc la impactul diplomatic al Conferinței de la Helsinki din 1975 și al Cartei 77. Alții cred că acest colaps era inevitabil din cauza înapoierii tehnologice și administrative al economiilor dirijate, o problemă de modernizare întârziată. Alții, ca Francis Fukuyama, afirmau că Occidentul a câștigat pentru că era „de partea bună a istoriei”, care favoriza descentralizarea deciziilor în economia de piață și în politică (democrația).

Fiecare factor a jucat un rol important, dar niciunul nu poate explica de ce a fost exact atunci momentul când aceste revoluții ale spiritului uman au triumfat. Prin ignorarea realității răului, interpretările seculare nu au reușit să explice pe deplin revoluția spirituală mai adâncă, necesară pentru a se opune marxism-leninismului ca doctrină și ca etică. Esența comunismului era omnisciența și omnipotența omului, nutrind speranța de a așeza cerul pe pământ și a oferi mântuire printr-o mișcare politică. Această ideologie utopică a trebuit să fie confruntată cu adevăruri spirituale, nu doar cu politici seculare ce și-au uitat propriile rădăcini morale. Mulți autori au arătat rădăcinile spirituale ale revoluțiilor care au răsturnat comunismul, precum și rolul esențial al bisericilor.

POLONIA - Începutul Sfârșitului

Cel mai neașteptat eveniment al secolului al XX-lea a fost căderea non-violentă a Imperiului Sovietic. Gorbaciov, ultimul lider al imperiului, a recunoscut că acest lucru ar fi fost imposibil fără papa Ioan Paul al II-lea. Generalul Jaruzelski, ultimul lider comunist al Poloniei, spunea că vizita papei la Varșovia în 1979 a fost detonatorul care a pornit o revoluție, din Polonia până la Moscova. Pentru Vaclav Havel, pelerinajul papal din 1979  a fost „un miracol”, mai important decât tot ce făcuseră alți lideri internaționali până atunci.

Când Karol Wojtyla a devenit papa Ioan Paul al II-lea în octombrie 1978, conducerea comunistă poloneză a avut motive să se teamă. Îl cunoșteau bine. Cu 20 de ani înainte, îl susținuseră la nominalizarea ca Arhiepiscop al Cracoviei. Îl cunoșteau ca inteligent, plăcut, destupat, deschis spre compromis, dar fără a fi implicat politic. Ei considerau că îi lipseau calitățile organizatorice și de conducere și că va fi ușor de influențat. Comuniștii au promovat candidatura lui. Mai târziu, generalul Jaruzelski a recunoscut cât de mult îl subestimaseră colegii săi comuniști pe Wojtyla. „Duhul Sfânt lucrează în moduri misterioase”, a glumit odată papa.

Lui Wojtyla îi era teamă de politică la început, spun prietenii săi. În anii ’70, el a înțeles că totul era politic într-un stat totalitar. El s-a format într-un climat modelat de cardinalul Wyszynski care, întemnițat în 1953 de comuniști, și-a petrecut anii din pușcărie scriind cărți și plănuind o strategie națională de reînnoire pastorală. După eliberare, în 1956, Wyszynski a lansat „Marea Novenă”, o inițiativă de reînnoire spirituală întinsă pe durata a 9 ani, ce culmina în 1966 cu aniversarea unui mileniu de creștinism în Polonia. În fiecare an, o temă (credința, cele 10 porunci, familia, viața morală, dreptatea socială etc.) era predicată în toată țara. În anul milenial, cardinalul a reunit mulțimi de sute de mii în toată țara într-o devoțiune publică fără precedent față de Biserică și reaprinzând idea unei națiuni înrădăcinate în creștinism. Marea Novenă a fost un reper major în lupta împotriva comunismului. 

Modul în care Wojtyla se raporta la politică e ilustrat și de strădania de a construi o biserică în Nowa Huta, un oraș construit de comuniști pentru muncitorii de la Oțelăriile Lenin în anii ’50. Presupunându-se că muncitorii sunt atei, nu s-a prevăzut nicio biserică în planul orașului. Dar muncitorii au gândit altfel. Iar Wojtyla, episcopul lor, s-a luptat pentru dreptul lor de a avea o biserică. An după an, el și alți preoți au ținut slujbe pe câmp, iarna sau vara, unde biserica trebuia să fie construită. Au fost ridicate cruci în acel loc. Noaptea, ele erau demolate cu buldozerul, dar reapăreau câteva zile mai târziu. În final, autoritățile au fost de acord să permită construirea unei biserici în afara orașului. Wojtyla a acceptat compromisul. După 20 de ani, în mai 1977, Wojtyla a consacrat Biserica Arca, un simbol al bisericii care mântuiește oamenii din furtunile regimului comunist.

Anul următor, Ioan Paul al II-lea a transmis din Biserica Sf. Petru un mesaj care a inspirat frică în inimile liderilor comuniști: „Nu vă fie teamă. Deschideți larg ușile pentru Hristos. Pentru puterea Sa mântuitoare, deschideți granițele statelor, sistemele politice și economice, domeniile vaste ale culturii, civilizației și dezvoltării. Nu vă fie teamă. Hristos știe ce e în inima omului”. Regimul de la Varșovia știa că are un inamic puternic la Roma, capabil să stârnească sentimente de reverență și patriotism în națiunea poloneză, să dărâme minciunile comunismului, să promoveze un universalism autentic și o alternativă politică bazată pe faptul că omul e creat după imaginea lui Dumnezeu și pe o democrație care să reprezinte vocea poporului. 

Ioan Paul al II-lea a adus cu el patru valori: o respingere a diviziunii „Yalta” între Est și Vest;  o credință că Vestul și Estul aparțin împreună în Europa, la fel cum corpul respiră cu doi plămâni; un patriotism polonez, dar nu unul îngust, ci unul internaționalist, care credea că suferința Poloniei, „crucificată între doi tâlhari” (Rusia și Germania, n.red.), va avea valoare de răscumpărare pentru toată lumea; faptul că apropierea mileniului trei trebuie să fie ocazia reînnoirii spiritului uman, bazat pe „adevărul despre om”.

El a vizitat Polonia în 1979. A predicat 32 de predici în 9 zile, despre respectul pentru drepturile omului,  dreptul unei țări de a avea libertate, despre rolul Bisericii în a ajuta bărbații și femeile să fie devotați unii altora, familiilor lor și întregii societăți. Această vizită, prima din multe, a fost văzută ca începutul sfârșitului sistemului imperial conceput de Stalin la Yalta. Ce Václav Havel a descris ca „un miracol” s-a dovedit a fi un cutremur politic, psihologic, moral și spiritual, un moment în care milioane de polonezi au decis să trăiască „ca și cum ar fi” liberi. În decurs de un an, unii dintre ei au materializat această convingere într-o mișcare de solidaritate numită Solidarność - sindicatul Solidaritatea.

Timothy Garton Ash, profesor la Oxford, a rezumat: „Fără papă, nu era Solidaritatea. Fără Solidaritate, nu era Gorbaciov. Fără Gorbaciov, nu cădea comunismul.”

LITUANIA - CRUCI ALE REZISTENȚEI

Nimeni nu știe precis când primele cruci au apărut pe Kryžių Kalnas, sau Dealul Crucilor, în nordul Lituaniei. Nu departe de granița cu Letonia, sute de mii de cruci de toate formele și mărimile acoperă acest delușor sacru, care a supraviețuit eforturilor repetate ale autorităților de a elimina „ignoranța” și „fanatismul”. 

Primele atestări apar în 1850, dar mulți spun că primele cruci au fost ridicate de cei ce plângeau victimele represiunii țariste, cu ocazia răscoalelor din 1831 și 1863. Lituanienii au suferit represiuni și în timpul ocupației sovietice. Sute de mii au fost deportați de Stalin în Siberia între 1944 și 1952, lăsând în urmă sate întregi părăsite. În 1956, lituanienii au început să revină. Au ridicat noi cruci pe deal ca mulțumire pentru revenirea lor, în amintirea suferințelor și pentru a-i comemora pe cei care nu s-au reîntors. Dealul a devenit un loc de rugăciune. Inscripții pasionate și anti-sovietice decorau crucile, făcând acest deal un martor al suferinței și al oprimării.

În 1961, autoritățile au adus buldozere pentru a rade totul. Crucile de lemn au fost arse, cele de metal, date la fier vechi, cele de piatră, îngropate. Dealul a fost declarat zonă interzisă și accesul monitorizat. Dar sub acoperirea întunericului, cruci noi continuau să apară, la început mici, apoi tot mai mari. 

Autoritățile au încercat măsuri mai drastice. Din nou în 1973, apoi în 1975, dealul a fost complet ras și acoperit cu resturi și gunoaie. S-au făcut proiecte de a inunda zona, de a bloca străzile și de a transforma dealul într-o zonă inaccesibilă. Toate au eșuat în timp. Localnicii și pelerini din toată țara au riscat consecințe drastice, reconstruindu-și sanctuarul, noaptea.

Într-un final, în 1985, guvernul a abandonat lupta și pacea s-a coborât peste Dealul Crucilor. Patru ani mai târziu, s-a pornit revoluția pentru a răsturna oprimarea sovietică. Iar în 1991, Lituania a obținut, în sfârșit, independența.

Astăzi, delușorul de doar 10 metri înălțime este o pădure cu sute de mii de cruci, o declarație de speranță în fața tiraniei.

GERMANIA DE EST (RDG) - MIRACOLUL DIN LEIPZIG

Acum 30 de ani, un eveniment remarcabil a avut loc în orașul est-german Leipzig, inspirând milioane să iasă în stradă în toată țara și să dărâme Zidul Berlinului după o lună. Biserica Sfântul Nicolae a fost punctul de pornire pentru mișcarea de rezistență pașnică împotriva regimului comunist. Ea a fost fondată pe la 1165, la joncțiunea unor rute comerciale și numită după patronul neguțătorilor. Luther a predicat acolo, iar Johan Sebastian Bach a fost organist și conducător al corului între 1723 și 1750. Multe dintre creațiile lui au fost auzite prima dată aici. Îngerul păcii de deasupra altarului a fost pictat cu secole înainte ca serviciile de rugăciune pentru pace să înceapă, în fiecare luni seara, în 1982. 

O mișcare de protest contra înarmării și pentru dreptate și drepturile omului a început să se dezvolte în Germania de Est. Biserica a devenit focarul acestor nemulțumiri. Credincioși și necredincioși s-au rugat, au discutat și au studiat relevanța actuală a profeților Vechiului Testament și a învățăturilor lui Isus. Biserica a fost singura instituție din RDG care părea să ofere protecție față de Stasi (poliția secretă est-germană, echivalentul Securității, n.red.)

Pastorul bisericii, Christian Führer, a profitat de ocazie pentru a vorbi unei audiențe atente despre Predica de pe Munte. El i-a susținut public pe cei care doreau să emigreze. Dar la finalul verii anului 1988, o idee și mai radicală începea să prindă contur: a sta și a milita pentru o Germanie liberă și democratică. În februarie 1989, poliția a împrăștiat un protest pentru democrație și libertate. Dar Friedensgebete (rugăciunile pentru pace) au continuat să crească și, până în primăvară, autoritățile deja vedeau aceste întâlniri de rugăciune ca pe o amenințare.

În toamna 1989, mișcarea era la apogeu. Biserica Sfântul Nicolae a continuat să fie deschisă pentru toți: închinătorii adevărați, nemulțumiții, curioșii, poliția secretă și colaboratorii ei, toți adunați sub brațele întinse ale lui Hristos cel răstignit și înviat. Flori decorau ferestrele bisericii, lumânări apăreau în jurul clădirii, ca semne mute de speranță. Prin toate lucrurile, un spirit de pace se făcea simțit. Unii cereau libertatea de a emigra, alții își afirmau angajamentul de a rămâne. Autoritățile au pus presiune pe conducătorii bisericii să anuleze aceste întâlniri de rugăciune. Poliția a înconjurat biserica și a început să efectueze arestări. Dar, în ciuda arestărilor, tot mai mulți vizitatori se îndreptau lunea spre biserică.

Pe 25 septembrie, pastorul Wonneberger a criticat violența instituțiilor statului în predica sa și a cerut schimbări democratice prin mijloace pașnice. La sfârșitul predicii, până la 8 000 de oameni au pornit pe centura orașului. Lunea următoare, 20 000 au mărșăluit spre biserica Sfântul Toma, de cealaltă parte a orașului, unde erau așteptați de forțele de ordine, cu scuturi, căști și bastoane. 7 octombrie marca aniversarea a 40 de ani a Germaniei de Est, o ocazie pentru proteste larg răspândite. Poliția a intervenit, arestând mulți protestatari.

Pe 9 octombrie, 1 000 de colaboratori ai Stasi au fost trimiși la Sfântul Nicolae pentru a „preveni provocările”. După-masa, biserica era deja plină și cei mai întârziați umpluseră șapte alte biserici în centrul orașului. După rugăciuni, cei 2 000 de enoriași au ieșit din biserică ținând lumânări, fiind întâmpinați de alți 10 000 de protestatari pentru pace afară. Forțele de ordine s-au apropiat de mulțime, încercând să creeze provocări, dar nimeni nu și-a permis să le răspundă cu violență.

Pfarrer Führer a descris ce s-a întâmplat: „Dacă ții o lumânare, ai nevoie de două mâini. Trebuie să previi stingerea lumânării, nu poți ține o piatră sau un baston în mână. Iar miracolul s-a produs. Spiritul de non-violență al lui Isus a cuprins mulțimea. Forțele de ordine au fost atrase, angajate în discuții, iar apoi s-au retras. A fost o seară în spiritul Domnului Isus, pentru că nu au fost câștigători sau învinși, nimeni nu a triumfat față de celălalt, nimeni nu și-a pierdut onoarea.

Șeful Stasi spunea: „Ne pregătiserăm pentru orice, în afară de rugăciuni și lumânări.

În lunea ce a urmat, 150 000 de protestatari au mărșăluit disciplinați prin oraș. Săptămâna următoare, erau deja 300 000. O mișcare inspirată de rugăciune, de învățăturile lui Isus și de curajul liderilor Bisericii de a lua o poziție fermă pentru adevăr și dreptate se răspândea în toată RDG. În ciuda afirmației încrezătoare a lui Eric Honecker la aniversarea RDG, pe 7 octombrie, că Zidul Berlinului va rezista încă 100 de ani, Zidul a mai rezistat doar o lună. Puterea dragostei, adevărului și dreptății a triumfat asupra expresiei de cărămidă a diviziunii, minciunii și nedreptății.

URSS - Soljenițîn, Cel ce spune adevărul

Cu mult înainte de 1989, un scriitor rus se ridica din gulagul sovietic ca o voce a adevărului ce demasca nedreptatea. Lui Aleksandr Soljenițîn i se atribuie meritul de a fi cel mai mare critic ce a demolat argumentele morale și intelectuale ale comunismului. În 1962, acest scriitor, până atunci necunoscut, a publicat o nuvelă, O zi din viața lui Ivan Denisovici. Tonul ei provocator a cauzat senzație în URSS și în întreaga lume, făcându-i pe mulți cititori sovietici să creadă că cenzura autorităților a fost ridicată. Nuvela descria în limbaj clar și direct nedreptățile îndurate zilnic de un simplu prizonier, unul dintre miile de prizonieri din lagărele de muncă din URSS.

Născut în 1918, Soljenițîn a crescut ca susținător al Marxism-Leninismului. În al Doilea Război Mondial, a fost comandantul unui batalion de artilerie, decorat de două ori pentru curaj. Dar în 1945, a fost arestat pentru critici la adresa lui Stalin și a Armatei Roșii în scrisori trimise unui prieten din școală. A fost condamnat la 8 ani de muncă forțată într-un lagăr. Acolo, el a înțeles realitatea terorii și minciunilor regimului sovietic. O zi a fost scrisă la 6 ani după „reabilitarea” lui, ca o datorie față de umbrele camarazilor săi din lagăre, fiind prima dintre numeroasele nuvele, piese de teatru, eseuri, poeme și povestiri ce urmăreau demascarea sistemului care a întemnițat și a ucis milioane de oameni.

Trecut pe lista neagră de către cenzura statului, Soljenițîn a terminat două mari nuvele autobiografice, Primul cerc și Pavilionul canceroșilor, bazate pe experiențele sale din gulag (lagărele de muncă forțată, n.red.) și pe tratamentul reușit al cancerului său abdominal în Tașkent. Refuzate la publicare în URSS din cauza criticii la adresa societății sovietice și a crimelor regimului, ele au fost scoase clandestin în Occident, unde au ajuns extrem de vândute.

Soljenițîn a fost exclus din Uniunea Scriitorilor patronată de stat, și a devenit un paria, alături de alți scriitori independenți ce au pionierat un format de publicare clandestină numit samzidat: poeme, nuvele, povestiri și manifeste politice, circulate în secret și adesea trimise și în afara țării. La finalul anilor 1960, acești scriitori, alături de profesori, avocați, oameni de știință și ingineri, au format Mișcarea Disidentă, al cărei lider neoficial a fost laureatul premiului Nobel în fizică, Andrei Saharov. Ei promovau libertatea de expresie și schimbarea politică pașnică a URSS.

În 1970, Soljenițîn a primit premiul Nobel pentru Literatură, pentru „forța etică cu care el a urmărit tradițiile indispensabile ale literaturii rusești”, atrăgând critici oficiale din partea Sovietelor ca fiind „clar dictat de considerente politice speculative, nu de merit literar”. Teama de a nu fi primit înapoi în țara sa l-a oprit să călătorească în Suedia ca să primească personal premiul.

După 3 ani, Soljenițîn a trimis clandestin în afara URSS capodopera sa în 3 volume, Arhipelagul Gulag, o provocare directă la legitimitatea statului sovietic în a perpetua întemnițarea și uciderea a milioane de nevinovați. Într-o vreme când mulți în Occident urmăreau detensionarea relațiilor cu Kremlinul, Arhipelagul Gulag a demolat orice pretenție de superioritate morală a comunismului față de oponenți. Răspunsul sovietic a fost să-l deposedeze de cetățenie și să-l expulzeze. Și-a petrecut următorii 20 de ani în SUA, apoi a revenit în Rusia după căderea URSS, în 1994.

Mai târziu în viață, a spus: „Dacă mi s-ar cere să formulez concis cauza revoluției bolșevice dezastruoase care a înghițit 60 de milioane din cetățenii noștri, nu aș putea s-o fac mai precis decât să repet (ceea ce am auzit ca copil, de la bătrănii care explicau dezastrele cu care se confrunta Rusia): Oamenii L-au părăsit pe Dumnezeu, de aceea toate acestea s-au întâmplat!

Când a fost arestat și pus în avion spre Germania, în 1974, el a scris: „Cea mai simplă și accesibilă cheie spre eliberarea noastră este neparticiparea voluntară la minciuni... e cel mai ușor lucru pe care îl putem face și cel mai distrugător pentru minciunile lor. Atunci când oamenii renunță la minciuni, le reduc durata de viață. Ca la un virus, minciunile pot supraviețui doar într-un organism viu”. Încurajarea de a refuza să trăiești o minciună a găsit un ecou puternic la Vaclav Havel, stimulând gradual o revoluție spirituală care a aprins apoi Revoluția de Catifea în Cehoslovacia.

Chiar dacă sprijinul său pentru naționalismul rus promovat de Putin și opoziția sa la independența Ucrainei au ridicat întrebări cu privire la moștenirea sa la final, demascarea eroică a ororilor regimului sovietic făcută de Soljenițîn a fost vitală în prăbușirea comunismului.

CEHOSLOVACIA - O REVOLUȚIE A ADEVĂRULUI

La finalul anului 1989, Revoluția de Catifea în ceea ce era atunci Cehoslovacia a dus la tranziția nonviolentă a puterii, de la domnia partidului-stat la o republică parlamentară democratică. Ea a culminat cu momentul suprarealist al instalării dramaturgului Vaclav Havel ca președinte pe 29 decembrie 1989, în uralele mulțimii.

Catalizatorul revoluției a fost demonstrația studențească din Praga, din 17 noiembrie. Forțele de ordine au intervenit pentru a dispersa manifestanții. Dar, două zile mai târziu, protestatarii numărau 200 000 de persoane. Ziua următoare, 500 000 au ieșit în stradă. Conducerea Partidului Comunist a demisionat, iar, pe 27 noiembrie, practic întreaga populație a Cehoslovaciei s-a unit într-o grevă generală de 2 ore. Cu alte guverne din pactul de la Varșovia prăbușindu-se în jur, Partidul Comunist a înțeles ce urma. Pe 28 noiembrie, a anunțat sfârșitul sistemului monopartid. Gardurile cu sârmă ghimpată de la granița cu Germania de Vest și cu Austria au fost îndepărtate. Pe 10 decembrie, primul guvern necomunist a fost instalat, iar pe 28 decembrie, Alexander Dubček, liderul „Primăverii de la Praga” eșuate, din 1968, a fost ales președinte al Parlamentului. În ziua următoare, Havel era instalat președinte, iar Revoluția de Catifea era completă. În 1990, Cehoslovacia își organiza primele sale alegeri democratice din 1946.

Însă, cu un an înainte, pe 25 martie 1988, în Bratislava a avut loc o demonstrație recunoscută ca primul eveniment public important care a dus la distrugerea regimului comunist în Cehoslovacia. Organizatorii erau disidenți catolici ce militau pentru libertate religioasă în Cehoslovacia. 5 000 de slovaci au protestat în piața centrală, cu lumânări în mâini, cu alte 6 000 în străzile adiacente. Poliția secretă a blocat principala intrare în piață, folosind tunuri cu apă contra protestatarilor înainte de a-i ataca cu bastoane.

Dar chiar și mai înainte, scrierile și acțiunile personale ale lui Václav Havel de-a lungul deceniului precedent au stârnit conștiința poporului său și a altor popoare. Puternic influențat de Soljenițîn, și Havel credea în nevoia unei dimensiuni spirituale în politică și rezona cu încurajarea rusului de a refuza să trăiești în minciună. Havel a tradus încurajarea lui Soljenițîn în propriul său context, încurajând cititorii săi să aleagă „să nu semneze, scrie sau tipărească chiar și o singură propoziție care ar distorsiona adevărul; să nu participe la demonstrații sau întâlniri dacă acestea sunt contra voinței proprii; să părăsească orice întâlnire, expunere sau proiecție de film dacă aude un vorbitor spunând minciuni sau transmițând mesaje ideologice sau propagandă fără rușine”.

În 1978, Havel a distribuit ilegal eseul său interzis, Puterea celor fără de putere, care arăta cum comunități de indivizi care sunt uniți pentru o cauză comună pot submina regimuri opresive, folosind arma adevărului. Tradusă în mai multe limbi, cartea a fost considerată manifestul disidenței în multe țări comuniste. Havel a fost și un fondator al mișcării Cartei 77, al cărei motto era: „Adevărul triumfă pentru cei ce trăiesc în adevăr”. Întemnițat repetat pentru poziția sa privind adevărul, Havel se înscria pe o linie lungă de protestatari pornită în secolul al XV-lea  de reformatorul și eroul național Jan Hus. Havel a declarat în mod repetat cuvintele lui Hus: „Adevărul triumfă”, ele devenind mai târziu motto-ul său prezidențial. În campania sa contra falsității și a opresiunii, el a declarat repetat că „adevărul și dragostea trebuie să triumfe asupra minciunilor și urii”.

Havel știa că adevărul și dragostea aveau rădăcini transcedentale. Dacă democrația era să supraviețuiască și să se dezvolte cu succes, zicea el, atunci trebuie să își „reînnoiască respectul pentru ordinea non-materială care e nu doar deasupra noastră, ci și în noi și este singura sursă posibilă și demnă de încredere a respectului omului pentru el însuși, pentru alții, pentru ordinea naturală, pentru ordinea umanității și astfel și pentru autoritatea seculară”.

Deși nu mergea regulat la biserică, el a deplâns „marea îndepărtare de Dumnezeu” din lumea noastră, fără precedent în istorie. Criza lumii era înrădăcinată în condiția spirituală a civilizației moderne, în pierderea experimentării transcendentului. „Imediat ce omul a început să se considere pe el însuși ca sursă a celei mai înalte semnificații din lume și ca măsură a tuturor lucrurilor, lumea a început să-și piardă dimensiunea umană și omul a început să piardă controlul ei”, scria el în Deranjând pacea.

În cuvintele lui James Sire, Havel a devenit conștiința intelectuală a politicii internaționale.

ROMÂNIA - EXISTĂ DUMNEZEU!

Ceaușescu a condus România între 1965 și 1989. Primii ani au adus o liberalizare relativă și deschidere față de Ocident. Dar lucrurile s-au schimbat dramatic în 1971, după ce Ceaușescu a vizitat câteva țări comuniste din Asia și a observat cultul personalității de acolo. La reîntoarcere, a inițiat o revoluție culturală de naționalism extrem și izolare de Occident și de sovietici. A urmat o austeritate severă, standardele de viață s-au prăbușit și mâncarea a fost raționalizată. Televiziunea emitea 2 ore pe zi. Securitatea monitoriza toate aspectele vieții, iar critica la adresa partidului era aspru pedepsită. Încrederea în familie și între prieteni era subminată. Frământările sociale au fost alimentate și de construcții extravagante, în timp ce populația suferea de lipsuri. Protestele începute în 1987 în Brașov,  în noiembrie 1989 în Cluj-Napoca și București au fost suprimate sever.

László Tökés, un pastor reformat maghiar din Timișoara, criticase regimul comunist la televiziunea din Ungaria, acuzându-l de oprimarea credinței și culturii maghiare. Autoritățile române l-au acuzat de incitare la ură etnică și i-au ordonat să se mute într-un sat izolat. El a refuzat. Membrii bisericii s-au unit să îl susțină. Unii au fost arestați și bătuți, o persoană fiind chiar ucisă în pădure. Știrea despre evacuarea sa forțată pe 15 decembrie s-a răspândit prin Radio Europa Liberă. În duminica precedentă, Tökés a cerut congregației să fie martoră la evacuare. Membrii bisericii au început o veghe la casa sa, formând un lanț uman în jurul clădirii și oprind accesul Miliției.

16 decembrie: Credincioși baptiști, catolici și ortodocși, dar și mulți studenți s-au alăturat protestului. Strigând „Jos comunismul!”, ei s-au mutat de la locuința lui Tökés la sediul partidului.

17 decembrie: La reluarea manifestațiilor, protestatarii au pătruns într-o clădire guvernamentală, încercând s-o incendieze. Securitatea și Miliția nefiind în stare să țină sub control situația, a fost trimisă armata, cu blindate și elicoptere. A urmat haosul și aproximativ 100 de oameni au fost uciși. 

18 decembrie: Soldații păzeau piața centrală. A fost declarată legea marțială, grupurile mai mari de 2 persoane fiind interzise. Dar 30 de tineri s-au adunat la Catedrala Ortodoxă, fluturând un steag românesc cu stema decupată, cântând Deșteaptă-te române. S-a tras, câțiva din ei au fost omorâți sau grav răniți.

19 decembrie: Muncitorii din oraș intră în grevă, în solidaritate cu protestatarii.

20 decembrie: Muncitorii s-au strâns în centrul orașului, formând o mulțime de 100 000 de oameni, scandând sloganuri împotriva regimului. Ceaușescu fiind în Iran, Elena a trimis primul ministru și pe secretarul Comitetului Central să se întâlnească cu protestatarii, care au cerut demisia dictatorului. În loc, autoritățile au trimis cu trenul mii de muncitori din alte orașe, înarmați cu bâte, pentru a „zdrobi tulburările maghiarilor și ale huliganilor”. Înțelegând rapid ce se întâmplă, ei s-au alăturat protestatarilor. Armata a fost nevoită să se retragă. În aceeași zi, Timișoara a fost declarat primul oraș liber de comunism din România. 

În București, revenit din Iran, Ceaușescu a condamnat evenimentele de la Timișoara, afirmând că protestatarii erau susținuți de puteri străine, și a organizat o mare manifestație publică de suport a doua zi.

21 decembrie: La jumătatea discursului, mulțimea uriașă adusă pentru a arăta sprijinul popular pentru regim a început să-l huiduie în direct, la televiziunea națională. Unii scandau „Ti-mi-șoa-ra!”. Înțelegând situația, Ceaușescu și soția sa au fugit cu elicopterul, dar au fost arestați, judecați și apoi executați de Crăciun.

22 decembrie: Pe măsură ce vestea răsturnării dictatorului se răspândea, 150 000 de oameni s-au adunat în centrul Timișoarei. Pastorul baptist Petru Dugulescu i-a invitat să spună împreună rugăciunea Tatăl Nostru. Mai târziu, el își amintea suprinderea sa la „accentul puternic religios, după atâția ani de educație ateistă”. Îngenunchind pe pământul rece, ei s-au rugat împreună Tatăl Nostru, apoi au scandat „Există Dumnezeu!” – un strigăt repetat spontan pe tot parcursul zilei.

Articole publicate de Jeff Fountain pe site-ul weeklyword.eu. Folosite cu permisiune.


revista AOTVMagazin Abonează-te gratuit la revista AOTV Magazin

Articol tipărit în revista Alfa Omega TV Magazin 9.6 - Creștinul și statul (noiembrie-decembrie 2019). Această revistă se distribuie gratuit.

Abonează-te să o primești acasă

 

Etichete: crestinul si societatea, revolutie, trezire spirituala, Crestinul si Statul

Alfa Omega TVSusține publicarea materialelor creștine

Dacă v-a plăcut acest articol și doriți să citiți mai multe articole de acest gen, dați click aici pentru a afla despre modalitățile prin care ne puteți ajuta. Dorim să ajungem la cât mai mulți oameni cu mesajul Evangheliei, dar nu putem face aceasta fără ajutorul vostru! Ajutați-ne financiar să continuăm!

Alte informatii

Canalul Alfa Omega TV poate fi receptionat gratuit via satelit: Eutelsat E16A, 16 grade Est, Frecventa – 12.717 Mhz, Polarizare Orizontală, Symbol rate - 7500 ks/s, FEC - 3/4, Codare - MPEG-4. Alfa Omega TV Production detine 2 licente de emisie TV pe satelit: canalele Alfa Omega TV si Alfa Omega TV International. SC Alfa Omega TV Production SRL, Str Aurel Pop nr. 8, Timisoara. Reprezentant legal si asociat unic: Petan Tudor. Conducerea societatii: Petan Tudor: director general, coodonator programe; Petan Mirela: director executiv; Mocofan Muguras: director tehnic/dezvoltare.  Cod de conduita profesionala

x

Abonează-te la revista gratuită, la newsletterul nostru email sau la punctele de rugăciune lunare, durează doar câteva secunde.  Abonare

Rugaciune Ai o problemă și ai nevoie de ajutor în rugăciune? Suntem aici pentru tine, te putem sprijini, ne rugăm împreună cu tine! Scrie-ne!

Alfaomega.tv folosește cookies. Info și setări: Politica Cookies. Politica confidențialitate.