Noul Testament fiind scris când creștinismul era la începuturi, nu avem indicații biblice clare pentru unele situații în care s-a găsit Biserica în timp. În istorie, Biserica a fost „la putere”, beneficiind de privilegii și de sabia statului pentru a stârpi ereziile. Ea a fost și „în opoziție”, persecutată de autorități. Mai nou, Biserica se poate găsi și într-un stat laic, secularizat, unde creștinismul e doar o opțiune personală de pe „piața de religii”.

În Europa medievală, simbioza Bisericii cu statul a dus la Creștinătate, un spațiu cultural-istoric modelat de creștinism ce există și azi. Însă starea societății din acest spațiu arată că puțini sunt ucenici ai lui Isus, majoritatea fiind „creștini culturali”, nepracticanți. E și cazul României, obișnuită cu formele, „creștină de 2000 de ani” în sensul apartenenței la Creștinătate, dar în care realitățile cotidiene arată limpede că puțini trăiesc autentic credința.

La noi, raportarea Bisericii la stat e definită de simfonia inițiată în Bizanț de la Constantin cel Mare încoace, un mariaj între puterea seculară și cea religioasă lucrând împreună în armonie pentru a forma cetățeni-model ai împărăției divine pe pământ, ai Imperiului Creștin unde statul se ocupa de trupul omului și Biserica de suflet. Biserica se considera sub autoritatea statului, dar și putea apela la forța lui pentru a-și norma adevărurile în societate. O abordare oarecum similară s-a regăsit și la mulți din reformatorii protestanți, și în lumea catolică. Însă, în ultimele secole s-au conturat și noțiunile de libertate religioasă, de separare a Bisericii de stat și secularizare.

La noi coexistă câteva abordări, statul e laic și permite libertatea religiei, dar există și o Biserică dominantă. Dincolo de Ortodoxie, mentalitatea simfoniei a atins toate cultele. Statul favorizează clar bisericile: finanțează salariile slujitorilor, oferă bani de la buget pentru construirea sau întreținerea locașurilor de cult, implementează religia în școli șamd. Liderii religioși sunt prezenți la evenimente publice, alături de reprezentanți ai statului din poliție, primărie, Parlament, Guvern, sistemul de învățământ, etc. Iar bisericile susțin și ele puternicii zilei. Simfonia continuă, dar mai domol.

Privilegiile oferite de stat Bisericii ridică o problemă. Dacă corupția este oferirea de beneficii pentru a determina schimbarea comportamentului normal al entității vizate, atunci abordarea simfonică oare nu subminează rolul profetic al Bisericii în societate, de a spune adevărul, de a lupta contra nedreptăților și corupției generalizate din țară? E greu să „muști mâna care te hrănește”. Un motiv major pentru care mai ales tinerii nu mai sunt interesați de creștinism e exact imaginea bisericii corupte,  „după bani și influență” și departe de valorile pe care ea le predică.

Ce e de făcut? Renunțarea la privilegii ar afecta major bugetul multor culte religioase și ar limita multe misiuni creștine. Părăsim spațiul public, considerăm politica murdară, ne concentrăm pe a răspândi credința în privat? Dacă ne implicăm în politică, un mediu al compromisului și al quid pro quo, cum ne păstrăm integritatea? Ce poate oferi Biserica la schimb unui politician care-și oferă influența? Voturi?

Noi, creștinii, ne străduim să Îl urmăm pe Isus și avem o lege internă a dragostei. Dar putem impune valorile noastre din afară unor oameni care nu Îl urmează conștient pe Isus? Putem crea forme fără fond, prin lege, pentru a limita păcatul? Creștinătatea sigur poate face asta. Creștinismul ar trebui să își pună însă întrebări. Avem cele mai bune intenții, sau regretăm monopolul din trecut când valorile creștine erau norma?

Referendumul pentru redefinirea familiei a fost inițiat pentru că „suntem o țară creștină și ne scriem valorile în Constituție”, dar a eșuat să treacă la vot. Pentru un creștin, evident familia înseamnă bărbat plus femeie indiferent de formularea Constituției, dar legiferăm noi asta pentru ceilalți? Evident, legislația publică se bazează pe baze morale, și dacă legile viitoare vor fi pe baze necreștine incompatibile cu valorile noastre, avem libertatea să refuzăm și să ne asumăm represaliile statului, dar problema apare invers. Și cum explicăm eșecul referendumului, ce arată el?

Lumea e confuză. Lideri din țări ca Polonia, Ungaria sau SUA se opun ideologiilor globaliste, apărând patriotic identitatea creștină a țării lor. Dar și pun presiune pe justiție, conduc autoritar și produc divizare socială acută. Pentru unii din români, ei sunt exemple creștine de lideri de dorit, pentru alții ei sunt populiști periculoși. Ce ne dorim de la liderii statului, și de ce?

În prag de alegeri, ne întrebăm ce candidat ne reprezintă bine valorile. Răspândirea Evangheliei depinde covârșitor de viața spirituală și exemplul nostru, al creștinilor individuali. Dar, suplimentar, e bine să cooptăm statul în strădania de a construi Împărăția lui Dumnezeu și, dacă da, la ce să fim atenți? Dumnezeu să ne dea lumină în contextul tulbure de azi.

Sorin Pețan
Redactor, Alfa Omega TV Magazin