De ce să le pese creștinilor de mediul înconjurător
Veștile despre ce se întâmplă cu mediul înconjurător nu au fost niciodată mai sumbre și nici nu au captat atenţia jurnaliștilor și publicului larg așa cum se întâmplă astăzi. De asemenea, studiile din ce în ce mai alarmante ale cercetătorilor au încetat să mai fie de interes doar pentru comunitatea știinţifică, concluziile lor regăsindu-se pe prima pagină a ziarelor sau în fluxul de știri al utilizatorilor reţelelor de socializare.
La finalul anului trecut, cercetători de top au realizat un raport pentru Comitetul Interguvernamental pentru Schimbările Climatice (IPCC), avertizând că planeta ar mai dispune doar de 12 ani pentru a menţine temperatura medie globală cu 1,5 grade Celsius peste nivelul preindustrial, după acest termen de graţie, fiecare 0,5 grade Celsius în plus urmând să amplifice riscul fenomenelor meteo extreme. Deși a venit cu cifre greu de digerat și cu scenarii care au arătat că o diferenţă de numai jumătate de grad Celsius se poate traduce în milioane de vieţi umane afectate, raportul a fost totuși „incredibil de conservator”, apreciază Bob Ward, de la Institutul de Cercetări Grantham pentru Schimbările Climatice. Documentul nu menţionează probabilitatea creșterii numărului de refugiaţi din cauza schimbărilor climatice și nici pericolul ca planeta să ajungă în punctul în care încălzirea extremă să devină un drum cu sens unic, explică Ward.
În noiembrie 2019, peste 11.000 de cercetători din 153 de ţări au declarat, într-o lucrare ce a fost publicată în revista BioScience a Academiei Oxford, „clar și fără echivoc” că planeta noastră se confruntă cu o urgenţă climatică. Deși au recunoscut că în ultimii 40 de ani rezolvarea crizei de mediu a înregistrat o serie de eșecuri, oamenii de știinţă susţin că „o recentă creştere a îngrijorării” cu privire la criza climatică este încurajatoare pentru cei care studiază această problemă spinoasă.
Studii mai vechi sau mai recente arată însă că, în ceea ce-i privește pe creștini, îngrijorarea cu privire la mediu se menţine la cote modeste. De fapt, potrivit studiilor, creștinii sunt mai degrabă sceptici atunci când este vorba de subiectul schimbărilor climatice, decadenţa mediului fiind privită în cheie escatologică: antidotul babelului climatic este reprezentat de lumea cea nouă, care va fi recreată din cenușa celei vechi.
Această atitudine apatică faţă de mediu a fost taxată de critici din exterior și alimentată, deopotrivă, de voci din interiorul bisericii.
Creștinismul, agent coroziv al ecologismului?
În 1967, istoricul Lynn White a scris un adevărat rechizitoriu la adresa viziunii creștine a Occidentului, pe care o considera responsabilă de criza mediului, într-un articol intitulat „Rădăcinile istorice ale crizei noastre ecologice”. Potrivit istoricului, creștinismul a măturat ideea de sacralitate a naturii pe care o nutreau păgânii, așezând în loc imaginea omului creat după chipul lui Dumnezeu, care „stăpânește” peste creaturile pământului. Prin urmare, creștinismul a introdus dualitatea dintre om și natură și a impus monopolul omului asupra mediului, ultimele bariere faţă de exploatarea naturii prăbușindu-se astfel fără zgomot, susţinea White.
Teologul și filosoful american Francisc Schaeffer s-a numărat printre primii apologeţi creștini care au contestat acuzaţia conform căreia teologia creștină susţine exploatarea mediului, argumentând că stăpânirea despre care vorbește cartea Genezei implică gestionarea elementelor naturii luând în calcul faptul că acestea au valoare în sine și nu trebuie deteriorate. De altfel, un alt pasaj al Genezei clarifică sensul „stăpânirii” primite asupra pământului de primii oameni: „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Geneza 2:15), subliniind ideea de ocrotire și nu de dominaţie.
În ultimii ani, ideea că trebuie să administrăm în mod înţelept lumea creată a fost supusă unui tir de critici chiar în interiorul comunităţii creștine, arată o analiză semnată de cercetătorul Calvin DeWitt, de la Universitatea din Wisconsin Madison, și de profesorul de filosofie Ronald Nash, care a predat la Reformed Theological Seminary.
Prima provocare puternică venită din interior a fost lansată de evanghelicul James Watt, secretar de interne al SUA în timpul peședintelui Reagan, care a susţinut ideea că pământul slujește doar ca „o staţie temporară pe drumul spre viaţa veșnică”, dar și ca depozit de resurse exploatabile în acest scurt periplu pământesc. Poziţia lui Watt părea să valideze viziunea lui White, conform căreia viziunea creștină reprezintă pilonul crizei ecologice, iar apologeţii creștini au combătut această filosofie a exploatării, evidenţiind că Biblia ransmite un alt mesaj: pământul aparţine Creatorului său, și nu oamenilor, iar scopul creaţiei nu se mărginește la satisfacerea nevoilor umane.
Viziunea gnostică, potrivit căreia materia este rea, dar și suspectarea creștinilor preocupaţi de mediu de contaminare cu filosofia panteistă sau New Age au reprezentat alte motive de a exonera creștinimul de orice datorie faţă de mediul înconjurător, arată DeWitt și Nash.
O ultimă categorie care se dezangajează faţă de datoria de a ocroti planeta este cea a creștinilor prinși în dezbateri nesfârșite cu privire la veridicitatea crizei mediului – întrucât nu sunt siguri că dovezile care indică apropierea de colapsul planetei sunt dincolo de orice îndoială, aceștia rămân cantonaţi într-o așteptare fără speranţă de acţiune.
Această poziţie nu este una biblică, argumentează autorii, pentru că administrarea responsabilă a creaţiei rămâne un imperativ, indiferent de starea acesteia, nereprezentând o opţiune, nici o soluţie de criză, „ci un mod de viaţă”. De fapt, Biblia abundă în sfaturi legate de îngrijirea mediului, încă de la primele ei pagini, și conţine chiar și un mesaj de final pentru cei care deteriorează creaţia, deconstruind astfel încercările de a minimaliza importanţa acestui subiect.
Liniile directoare ale mesajului biblic
Noul și Vechiul Testament relevă o doctrină a vieţii, scrie profesorul de teologie Joann Davidson, inventariind o serie de dovezi biblice despre grija divinităţii faţă de fiecare element al lumii create.
În primele capitole din Geneza, Dumnezeu califică drept „foarte bune” lucrurile create. Animalele au primit, la fel ca omul, „suflare de viaţă” și o dietă vegetariană, iar ulterior, căderea în păcat a afectat întreaga creaţie.
În vremea lui Noe, Dumnezeu a dat instrucţiuni pentru a salva animale într-o arcă, ferindu-le de o catastrofă globală, iar textul biblic menţionează că Dumnezeu și-a amintit, după ce ploaia a încetat, „de Noe, de toate vieţuitoarele şi de toate vitele care erau cu el în corabie” (Geneza 8:1) și chiar a inclus în legământul său, dincolo de oameni, „orice făptură vie”(Geneza 9:8-10).
Davidson subliniază că animalele sunt pomenite în instrucţiunile date copiilor lui Israel la intrarea în Canaan (de exemplu, măgarul căzut sub greutatea poverii trebuia ajutat, chiar dacă era proprietatea unui dușman), dar și pământul sau pomii – de pildă, exista interdicţia de a tăia, într-o campanie militară, pomii din jurul cetăţii asediate. De asemenea, atât pământul, cât și animalele sunt incluse în instrucţiunile legate de sabatul săptămânal sau de anul sabatic.
În promisiunile de restaurare a creaţiei, într-o lume din care păcatul va fi eradicat, este inclusă și lumea animală, conform mesajului transmis profetului Osea.
Iar Noul Testament nu face decât să continue această „teologie a vieţii”, prezentând imaginea unui Dumnezeu căruia nu-i rămâne indiferentă niciuna dintre fiinţele create de El: „Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? Totuşi nici una din ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu” (Luca 12:6). De altfel, în ultimele secvenţe ale cărţii Apocalipsa, în judecata dreaptă și finală a divinităţii este cuprinsă și pedepsirea celor care „prăpădesc pământul”.
Studiile care arată o preocupare mai scăzută a creștinilor faţă de mediu îi trezesc un gust amar lui Steve Dunbar, biolog marin la Universitatea Loma Linda, care mărturisește că această situaţie îi amintește de apatia israeliţilor, descrisă foarte viu în cartea profetului Ieremia: „Mulţi păstori Mi-au distrus via şi Mi-au călcat ogorul în picioare; Mi-au prefăcut ogorul Meu cel plăcut într-un deşert pustiit. Au făcut din el un pustiu; pustiit, el se jeleşte înaintea Mea. Toată ţara a fost devastată, căci nimănui nu-i pasă” (Ieremia 12:10, 11, NTLR). Aceasta este o declaraţie surprinzătoare despre poporul ales, în care nu se găsește nimeni căruia să îi pese de distrugerea mediului, punctează Dunbar, care preia textul biblic pentru a-l folosi ca o cutie de rezonanţă pentru propria noastre indiferenţă. „Auzim strigătul oceanelor Lui care au de-a face cu poluarea noastră, a creaturilor Sale prinse în capcana deșeurilor noastre? (…) Auzim strigătul semenilor noștri atunci când nu mai pot trăi în habitatele pe care El le-a creat pentru ei?”, se întreabă Dunbar, subliniind că, în cazul în care urechea noastră prinde vaietele unei creaţii abuzate, „întrebarea mai mare este: «Există cineva căruia să-i pese?»”.
Escatologia nu e o scuză pentru ignorarea problemelor de mediu
În unele cazuri, doctrina escatologică este folosită de creștini pentru a se sustrage oricărui efort de protejare a mediului, dat fiind că destinul planetei li se pare a fi deja pecetluit.
Credinţa că pământul va fi distrus și recreat la venirea lui Isus îi determină pe mulţi creștini să trateze grija faţă de mediu ca pe un bagaj pe care îl poţi expedia liniștit pe bancheta din spate, scrie Rahel Wells, profesor la Universitatea Andrews. Totuși, o doctrină corectă nu trebuie să modeleze comportamente greșite, susţine Wells, apreciind că „escatologia oferă o motivaţie solidă pentru ecologie”. Remarcând faptul că „pasajele escatologice includ o imagine a pământului restaurat și întinerit”, Wells conchide că un crez escatologic presupune mai degrabă îngrijirea mediului decât opoziţia faţă de administrarea lui cumpătată.
„Escatologia și ecologismul nu sunt, până la urmă, idei contradictorii, ci complementare. Grija faţă de planeta noastră nu este deconectată de misiunea creștină de a răspândi vestea cea bună a salvării”, punctează și Silvia Schimpf-Torreblanca, profesor la Antillean Adventist University.
Ben Holdsworth, profesor la Union College din Lincoln, Nebraska, a scris despre intersecţia celor „cinci E”: escatologie, eclesiologie, evanghelizare, economie și mediu (environement). Escatologia vorbește despre o accentuare a distrugerii naturii pe măsură ce evenimentele Apocalipsei se apropie, iar eclesiologia ar trebui să se concentreze pe impactul acestei realităţi asupra membrilor bisericii. Un mediu deteriorat va afecta economia societăţii, însă această criză trebuie privită de biserică nu doar ca împlinire escatologică, ci drept oportunitate de „a duce speranţa într-o lume cufundată în criză crescândă”.
De fapt, în loc de a privi cu reticenţă eforturile care se fac pentru salvarea mediului, creștinii ar trebui să fie primii preocupaţi de această criză, tocmai datorită crezului lor esctologic, afirmă Bob White, profesor de geofizică la Universitatea Cambridge, remarcând că, din perspectivă biblică, pământul seamănă mai puţin cu Titanicul și mai mult cu nava Queen Mary, având în vedere că „va fi reconstruit și mai glorios”.
Motive suplimentare pentru a conserva darurile primite
Nu este misiunea creștinilor aceea de a soluţiona disputele privind încălzirea globală, notează Joann Davidson, subliniind că, deși preocuparea faţă de criza mediului este de dată recentă în societatea noastră, scriitorii biblici și-au exprimat recunoștinţa faţă de creaţie, dar și îngrijorarea faţă de modul în care ne raportăm la ea, cu mult mai devreme. În consecinţă, crede Davidson, motivele biblice în favoarea protejării mediului nu doar că sunt mai vechi, dar merg mai în profunzime decât actuala etică a mediului.
Creștinii trebuie să protejeze planeta care le-a fost dată ca locuinţă pentru că lumea materială este importantă pentru Dumnezeu și El este implicat în susţinerea ei, explică Bob White, profesor de geofizică la Universitatea Cambridge. Pe de altă parte, aceasta este porunca specifică dată de divinitate în zorii istoriei umanităţii, iar administrarea chibzuită a resurselor planetei este parte din închinarea creștină, subliniază profesorul.
Natura este cartea din paginile căreia încă irumpe iubirea și forţa Creatorului, așa că administrând-o judicios, ne consolidăm legătura cu divinitatea și predăm acest privilegiu și generaţiei următoare, punctează profesorul de biologie William Hayes.
Există însă și alte motive pentru a gestiona cu prudenţă mediul și resursele sale. De exemplu, cele de ordin economic. Resursele planetei sunt finite, iar un consum nesustenabil afectează în cele din urmă mediul, producând daune deloc neglijabile din punct de vedere financiar. Doar în 2018, cele mai severe 10 dezastre naturale au produs pagube de cel puţin 84,8 miliarde de dolari, potrivit unui studiu al organizaţiei Christian Aid, care a arătat că „schimbările climatice au un impact devastator asupra vieţilor şi modului de existenţă al multor oameni chiar în acest moment”, după cum a declarat Kat Kramer, conducătoarea departamentului pentru climă al organizaţiei.
Grija pentru mediu ar trebui să fie generată și de motive legate de sănătate și de justiţie socială, punctează Hayes. Un mediu sănătos susţine sănătatea umană prin ecosistemele sale, dar un mediu deteriorat generează boală, tensiuni și inegalitate. În general, cei mai săraci locuitori ai planetei plătesc un cost injust pentru a susţine confortul și risipa din statele dezvoltate, iar creștinii ar trebui să fie cei mai vocali în susţinerea drepturilor celor defavorizaţi de exploatarea mediului, nu doar în cazul fiinţelor umane, ci și a altor forme de viaţă, concluzionează Hayes.
Nu preţuim îndeajuns natura pentru că nu am fost niciodată nevoiţi să trăim lipsiţi de frumuseţea și abundenţa ei. O lume lipsită de biodiversitate, „din inox, oţel și ciment, despuiată de orice plantă și animal, orice copac sau coastă de deal”, ar însemna nu doar „o lume cu greu locuibilă, din punct de vedere biologic”, ci una „în care cu greu am vrea să trăim”, notează jurnalistul Thomas Friedman. Ar fi, de fapt, o lume în care am realiza pe deplin semnificaţia cuvintelor entomologului Edward Wilson, care observa că distrugerea ecosistemelor pentru profit e similară cu arderea tablourilor din Luvru pentru a găti cina. Numai că, în acest caz, tablourile au o valoare imposibil de cuantificat, pentru că Acela care le-a semnat a făcut ca viaţa să curgă prin fiecare por, nuanţă și relief. Iar atunci când Celui infinit îi pasă chiar și de o vrabie care cade la pământ, omul, creatura a cărui viaţă l-a costat cel mai mult pe Creator, nu se cade să orbecăie prin pâcla indiferenţei.
Sursa: articol scris de Carmen Lăiu pentru Semnele Timpului
Alte articole despre creștinul și societatea: https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea