În această vreme complexă, ne este greu să înțelegem idolatria din Vechiul Testament. Este de necrezut să citești cum oameni inteligenți erau așa de orbiți încât aduceau închinare chipurilor cioplite din lemn, piatră și pietre prețioase. Totuși, ceea ce a făcut să cadă grozava mânie a lui Dumnezeu asupra propriului Său popor a fost păcatul idolatriei. „Tu însă nu mijloci pentru poporul acesta... căci nu te voi asculta!” (Ieremia 7:16)

Când profetul Elisei era în pragul morții, Ioas, împăratul lui Israel, plângea în hohote pentru că un mare profet al luminii era pe punctul de a se stinge din viață. Își aducea aminte de faptele mari ale credinței lui Elisei și plângea, spunând: „Părinte! Părinte!... Carul lui Israel şi călărimea lui. ” (2 Împărați 13:14). Elisei și-a adunat în scurt timp forțele, ceea ce a produs speranță în inima lui Ioas. Apoi profetul i-a dat împăratului anumite instrucțiuni: „Ia un arc și niște săgeți!” (13:15).

În timp ce păstorii priveau pruncul în iesle, ei se uitau la un Mântuitor care urma să răscumpere toată omenirea. Când înțelepții L-au văzut, ei priveau un rege care urma să învingă moartea. Iar când profeții L-au privit, au văzut un cuceritor care deschidea ușile închisorii, care putea să rupă lanțurile și să îi elibereze pe cei captivi. Fiecare a avut viziunea lui cu privire la cine era Isus și care a fost motivul pentru care El a venit.

Petru a fost un ucenic de frunte și totuși, s-a lepădat de Domnul de trei ori. După aceasta, Petru a plecat în noapte plângând. El nu și-a pierdut relația cu Isus în acel moment, dar a simțit acut durerea trădării sale și pierderea parteneriatului strâns cu cineva pe care Îl iubea profund. Duhul lucra în el pentru a aduce durerea care duce la pocăință și refacere.

„Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 2: 4-5). Pavel nu a fost un om slab de fire; de fapt, era lider peste alți lideri. El a declarat chiar odată cu privire la faptele Legii, că era fără vină (vezi Filipeni 3: 6).

„Un fariseu a rugat pe Isus să mănânce la el. Isus a intrat în casa fariseului şi a şezut la masă. Şi iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era la masă în casa fariseului. A adus un vas de alabastru cu mir mirositor şi stătea înapoi lângă picioarele lui Isus şi plângea. Apoi a început să-I stropească picioarele cu lacrimile ei şi să le şteargă cu părul capului ei; le săruta mult şi le ungea cu mir.”(Luca 7:36-38, NV).

Una dintre frazele cele mai auzite în biserică este: „Dumnezeu răspunde la rugăciune!”. Cu toate acestea, acesta este doar jumătate din adevăr. Întregul adevăr este că „Dumnezeu nu numai că răspunde la rugăciuni!“

„Binecuvântat să fie Domnul, care nu ne-a dat pradă dinţilor lor! Sufletul ne-a scăpat ca pasărea din laţul păsărarului; lațul s-a rupt şi noi am scăpat. Ajutorul nostru este în Numele Domnului, care a făcut cerurile şi pământul.” (Psalmul 124:6-8)

„El a luat iarăşi cuvântul şi a zis: „Ei bine, eu văd patru oameni umblând slobozi în mijlocul focului şi nevătămaţi; şi chipul celui de al patrulea seamănă cu al unui fiu de dumnezei!” (Daniel 3:25)

„Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat, cine are darul prorociei să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui. Cine îmbărbătează pe alţii să se ţină de îmbărbătare.” (Romani 12:6,8)