Ieremia a fost un profet cu glas de tunet al Vechiului Testament. Fiecare cuvânt pe care îl propovăduia era ca o sabie care tăia în carne vie. El i-a înfuriat pe politicieni și pe conducătorii poporului atât de mult încât l-au aruncat în închisoare. Dar în tot timpul, acest profet al lacrimilor a așteptat cu nerăbdare o zi în care Dumnezeu să Își întâlnească poporul și să le schimba inima. Ieremia știa că Dumnezeu are milă de poporul Său și că i-a iubit cu o dragoste veșnică.

Dumnezeu vrea să Se descopere poporului Său. Așa cum este scris în Scriptură, diavolul a coborât pe pământ cu o aprinsă mânie, știind că timpul său este scurt. Chiar acum oamenii lui Dumnezeu au nevoie de o puternică revărsare a Duhului Sfânt; de o atingere supranaturală, chiar mai mare decât cea de la Rusalii. Strigătul care ar trebui să răsune în zilele noastre a fost auzit în vremea lui Isaia: „O! de ai despica cerurile şi Te-ai coborî, s-ar topi munţii înaintea Ta ... cum niciodată nu s-a pomenit, nici nu s-a auzit vorbindu-se şi cum nici n-a văzut vreodată ochiul aşa ceva: anume ca un alt dumnezeu afară de Tine să fi făcut asemenea lucruri pentru cei ce se încred în el” (Isaia 64: 1, 4).

Cea mai importantă întrebare cu care se confruntă poporul lui Dumnezeu în zilele noastre este aceasta: „Crezi că Dumnezeu te va ajuta? Crezi că El poate face tot ce ar fi necesar pentru a răspunde rugăciunilor și nevoilor tale?” Aceasta este aceeași întrebare pe care Domnul a pus-o celor doi orbi care Îi cereau îndurare și vindecare: „Credeți că pot face lucrul acesta?”, iar ei au răspuns „Da, Doamne ...”, iar ochii lor s-au deschis” (Matei 9:28-30).

“Mulţumesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte pe care o păstrez despre voi... pentru partea pe care o luaţi la Evanghelie, din cea dintâi zi până acum” (Filipeni 1:3, 5).

După moartea fratelui lor, Maria și Marta au fost copleșite de durere. Lazăr era mort de patru zile și o mulțime de persoane îndurerate s-au adunat atunci când a venit Isus. Maria a căzut la picioarele Lui când l-a văzut, iar Isus a văzut-o și pe ea și pe ceilalți plângând. El „S-a înfiorat în duhul Lui și S-a tulburat“ (Ioan 11:33). Rețineți că Lazăr și surorile lui erau prieteni apropiați ai lui Isus și că deseori L-au găzduit în casa lor. Cu toate acestea, după ce a murit fratele lor, surorile nu au putut să înțeleagă faptul că Isus încă ar fi putut face minuni.

Cea mai mare revelație de care ucenicii au avut parte este concentrată asupra învierii lui Isus Hristos. Aceasta a avut loc în prima zi a săptămânii, când ucenicii se ascundeau în spatele ușilor închise de teama evreilor. Dintr-o dată, a apărut Isus - în deplina slavă a învierii - victorios asupra morții, iadului și diavolului. El le-a arătat ucenicilor mâinile și picioarele Sale străpunse, apoi a suflat și le-a spus: „Luați Duh Sfânt!” (Ioan 20:22).

„Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine se va ridica până la locul Lui cel sfânt? - Cel ce are mâinile nevinovate şi inima curată, cel ce nu-şi dedă sufletul la minciună şi nu jură ca să înşele” (Psalmul 24:3-4).

Dumnezeu „... va răsplăti fiecăruia după faptele lui... celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste iudeu, apoi peste grec. Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele” (Romani 2: 5, 8-10).

Când Dumnezeu l-a chemat pe Moise la rugul aprins, El i-a poruncit: „Scoate-ți sandalele de pe picioare, căci locul în care stai este un pământ sfânt!” (Exodul 3:5). Tărâmul sfânt nu este un loc fizic, ci unul spiritual. Când Dumnezeu a poruncit lui Moise să-și scoată încălțămintea fiindcă se afla pe pământ sfânt, El nu se referea la pământ ca bun imobiliar - se referea la aspectul spiritual.

„Astfel, dar, preaiubiţilor, după cum totdeauna ați fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Filipeni 2:12-13).