Istoria Orientului Mijlociu pe scurt

Ceea ce definim acum ca Orientul Mijlociu a fost în permanență o regiune zbuciumată. Aflată la intersecția a 3 continente, o zonă excepțională din punct de vedere strategic, conținând locurile sfinte ale iudaismului, creștinismului și islamului, ea a căpătat o și mai mare importanță odată cu descoperirea petrolului la începutul secolului 20. Nu e de mirare că evenimentele de acolo ne apar zilnic în buletinele de știri. Iar regiunea ar trebui să ne intereseze și mai mult, pentru că ea este leagănul credinței noastre, și profeția biblică indică faptul că regiunea va juca rolul hotărâtor la finalul istoriei.

La momentul vieții și morții lui Isus Hristos, regiunea, în marea ei majoritate, era sub stăpânirea Imperiului Roman. În 393 d.Hr. (la 120 de ani de la retragerea romanilor din Dacia), pentru a asigura o administrare mai eficientă a vastului teritoriu, Imperiul Roman se împarte în două jumătăți, bizantinii (cu capitala la Constantinopol, actualul Istanbul) preluând teritoriile romane din Orientul Mijlociu. Până la finalul secolului 5, jumătatea vestică va cădea ca urmare a invaziilor populațiilor migratoare, iar din fuziunea latinilor cu invadatorii vor lua naștere regatele Europei apusene. În est însă, Imperiul Bizantin va mai rezista 1000 de ani, Constantinopolul fiind cucerit de către otomani abia în 1453. Pentru bizantini, rivalul lor major era Imperiul Persan la est, și popoarele migratoare venite din Asia (bulgarii, sârbii, hunii, etc.) din nord, unele stabilindu-se în interiorul granițelor sale.

Un eveniment decisiv pentru Orientul Mijlociu este apariția lui Mahomed în Arabia, ce fondează Islamul. Anul zero în calendarul islamic este anul 622 d.Hr., definit de fuga/migrarea lui Mahomed din orașul său natal Mecca spre Medina (ambele în Arabia Saudită de azi). În Medina, islamul câștigă adepți, permițându-i lui Mahomed să recucerească Mecca, de unde fusese alungat, și apoi să extindă aria cucerită. La moartea lui Mahomed în 632 d.Hr., peninsula Arabiei era aproape integral sub dominație musulmană.

ARTICOL: Introducere în Islam

La moartea lui Mahomed, în absența unor fii, apare problema succesiunii în funcția de conducător al națiunii islamice, de calif. Acest conflict de succesiune va duce la cele două mari ramuri ale islamului: suniții (85-90%) și șiiții (10-15%). Geografic, suniții sunt majoritari în majoritatea țărilor, cu excepția Iranului, Irakului, Azerbaijanului și a Bahrainului. Există minorități semnificative șiite și în Liban, Afghanistan și Pakistan. Atât suniții cât și șiiții consideră Coranul ca fiind de inspirație divină, dar diferă în interpretarea hadith-urilor, relatări despre spusele și acțiunile lui Mahomed, acesta fiind considerat exemplul perfect de urmat. (Interpretarea Coranului împreună cu aceste hadith-uri duce la legea islamică Șaria.) Unul din aspectele unde aceștia diferă ține de escatologie, de sfârșitul vremurilor.

ARTICOL: Sfârșitul vremurilor în islam O paralelă între escatologia islamică și cea creștină.

În următorii 120 de ani, califii au lărgit dramatic teritoriul califatului arab, cucerind Africa de Nord, întregul Orient Mijlociu, extinzându-se până în India și Caucaz. Bizantinii rezistă cu greu armatelor islamului, aproximativ pe teritorul Turciei de azi. Aceasta a fost și o epocă de aur în Islam, în care artele și științele s-au dezvoltat din plin în timp ce Europa traversa perioada întunecată a Evului Mediu. Islamul cucerește și Israelul, leagănul credinței creștine și iudaice, și conform cu legea islamică, tolerează credințele și practicile lor religioase, însă le limitează substanțial drepturile civile și percepe o taxă jizya destinată în special evreilor și creștinilor.

Reacția lumii creștine la cucerirea Israelului se va concretiza prin cruciade, începând cu 1096 d.Hr. și până în secolul 15. Regatele Europei creștine trimit armate pentru a recuceri locurile sfinte, ele reușind să fondeze patru mini-state cruciate în regiunea Israel-Liban-Siria-Turcia, ce dăinuie aproape 200 de ani, fiind în conflict permanent cu musulmanii din jurul lor. În această perioadă, cruciații s-au dedat la masacre și atrocități împotriva musulmanilor și a evreilor. La sfârșitul secolului 13, cruciadele se termină în eșec, iar regiunea revine sub islam. Însă perioada cruciadelor a rămas adânc întipărită în memoria colectivă a musulmanilor chiar și azi, islamiștii radicali referindu-se la statele creștine ca fiind state „cruciate”.

ARTICOL: Islamul în Orientul Mijlociu

În perioada cruciadelor, în lumea islamică se ridică o contrapondere la dominația arabă: turcii. Începând cu secolul 13, otomanii crează un imperiu cu care se vor confrunta și Principatele Române. Etnic diferiți față de arabi, turcii cuceresc teritoriile arabe și ulterior preiau mantaua de calif și reprezentant al lumii musulmane de la arabi.

Imperiul Otoman va dăinui sute de ani, până la înfrângerea în primul război mondial și disoluția sa în 1918. Pe ruinele sale, Kemal Atatürk, un tânăr ofițer turc, reorganizează Turcia ca stat secular modern și abolește definitiv califatul în 1924. De atunci, ideea și simbolul califatului rămâne o dorință neîmplinită a lumii musulmane, titlul de calif nefiind de atunci utilizat, cu excepția autoproclamării liderului Statului Islamic ca și calif în 2014.

După primul război mondial, teritoriile otomane din Orientul Mijlociu sunt împărțite de Marea Britanie și Franța în zone de influență, practic colonii. Siria și Libanul cad în sfera franceză, britanicii dominând Egiptul, Irakul, Iordania și Palestina. Iranul, Turcia și Arabia Saudită sunt oarecum independente. Este perioada de aur a colonialismului, tot mai mult petrol e descoperit în regiune, iar miza strategică geopolitică și energetică îi fac pe occidentali să se instaleze ferm la conducerea regiunii, prin intermediul unor conducători corupți. Pentru musulmani, este o perioadă neagră de umilință, și o sursă de frustrare față de occidentalii necredincioși.

După al doilea război mondial, Franța și Anglia, slăbite de război, sunt înlocuite tot mai mult de americani în Orientul Mijlociu, petrolul fiindu-le absolut necesar pentru susținerea creșterii economice postbelice. Implicarea Uniunii Sovietice însă oferă o contrapondere la influența anglo-americană.

ARTICOL: Implinirea profeției - Evreii se întorc în număr tot mai mare în Israel, ajutați de creștini.

Un eveniment crucial pentru regiune este fondarea statului Israel în 1948, eveniment ce a dus la mai multe războaie între evrei (susținuți de SUA și occidentali) și vecinii arabi susținuți în general de ruși, accentuând polarizarea popoarelor din regiune.

Reacția arabilor la influențele străine din regiunea subdezvoltată, dar bogată în petrol a luat o primă formă printr-un curent naționalist și pan-arab, ce dorea afirmarea lumii arabe, și în general exprima poziții socialiste, opuse Occidentului. Aceste state în general au avut relații apropiate cu blocul comunist, inclusiv cu România. Din această generație fac parte lideri autoritari egipteni ca Gamal Abdel Nasser, Anwar Sadat și Hosni Mubarak (detronat în 2011), dictatorul Gaddafi în Libia (linșat în 2011), Yasser Arafat în Palestina (mort în 2004), dinastia Al-Assad în Siria (în război civil) sau Saddam Hussein în Irak (executat în 2006).

Au fost de asemenea și state care au colaborat cu occidentalii, cum ar fi Iranul (până la revoluția islamică din 1979), Iordania sau Arabia Saudită. Însă aproape toate statele din regiune prezentau un element comun - un lider autoritar - Israelul fiind singura democrație veritabilă din regiune.

ARTICOL: Situația din Siria și Irak - originea războiului civil și a SIIL

“Primăvara arabă”, pornită în 2011, a fost o mișcare de revoltă populară contra regimurilor autoritare din lumea arabă, provenite din perioada naționalistă, o revoltă similară cu revoluțiile anticomuniste din Europa de Est. În numeroase țări arabe au avut loc proteste masive, reușindu-se chiar schimbarea regimului în Tunisia, Egipt, Libia și Yemen, iar în Siria s-a declanșat un război civil ce durează și azi.

Însă Primăvara arabă, moment de mari speranțe pentru viitorul mai liber și deschis în regiune, a evoluat în mod nefericit, într-o “iarnă islamică”. În unele țări, ca Libia, există anarhie și lipsește un guvern centralizat. În alte locuri, contextul a dus la ridicarea în alegeri a reprezentanților mișcărilor islamiste (Hamas, Frăția Musulmană). A dus de asemenea la războaie religioase între șiiți și suniți, în țări ca Yemen sau Irak sau Siria. Și a dus și la apariția Statului Islamic în 2014.

ARTICOL: Corespondență specială din Ierusalim cu situația la zi din regiune, din perspectivă creștină.

În ansamblu, dacă după cel de- al doilea război mondial, naționalismul și pan-arabismul era forța ce-i anima pe locuitorii Orientului Mijlociu, în zilele noastre, ideologia ce prinde elan este pan-islamismul, reîntoarcerea la islamul originar și la o unificare a credincioșilor musulmani într-un stat ce reprezintă musulmanii indiferent de etnie. Această ideologie a prins rădăcini în multe locuri, și e extrem de periculoasă pentru multe regimuri din regiune. Iar fundamentaliștii, estimați la 10-15% din totalul musulmanilor, cred într-o interpretare a islamului care este periculoasă pentru întreaga lume.

Articol de Sorin Pețan, redactor Alfa Omega TV