
Există vreo șansă ca Europa să reînvie?
Au oare creștinii motive rezonabile să se roage și să spere că Europa va reînvia?
„Hristos a înviat!” / „Adevărat a-nviat!”
Acest salut a putut fi auzit în aproape toate limbile de pe întinsul Europei, când creștinii s-au întâlnit pentru a sărbători acest moment de răscruce al istoriei.
Dar ce semnificație ar trebui să aibă declarația de mai sus pentru viitorul continentului nostru?
Poate că pentru unii Paștele a fost o sărbătoare care i-a făcut să se simtă mai bine și în care s-au bucurat de o vreme mai caldă, de pomii înfloriți, fiind și sezonul de împerechere a rațelor - o relaxare binevenită după situația complicată din Irak.
Pentru creștinii inteligenți, Învierea este un eveniment decisiv al istoriei, promisiunea că ce e mai bun urmează să se întâmple, acontul pentru un viitor liber, o revocare creativă a haosului umanității.
Viața, moartea și învierea lui Isus reprezintă paradigma și tiparul întregii istorii, atât pentru persoanele individuale, cât și pentru omenire. Cineva a glumit odată că viața e numai o boală cu transmitere sexuală ce se sfârșește prin moarte. Dar speranța creștină e că moartea nu reprezintă un sfârșit. Moartea însăși sfârșește prin înviere! Speranța creștină e speranța învierii.
Iluminiștii din domeniul științific obișnuiau să-și bată joc de noțiunea creștină „naivă” de înviere. În prezent, oamenii de știință care studiază fizica cuantică se abțin, respectuoși, să emită judecăți, realizând următorul lucru: cu cât descoperă mai mult, cu atât înțeleg mai puțin.
Deși idea învierii poate oferi mângâiere personală pe măsură ce vizita din partea bătrânei cu coasa se apropie, face vreo diferență în felul în care percepem viața cotidiană? În ceea ce privește așteptările pentru viitorul cartierului nostru, al orașului, al țării noastre? Dar al Europei?
În săptămâna aceasta vorbesc despre cum sunt văzute trecutul, prezentul și viitorul Europei în noua „School of Humanities and Science” (Școală de științe umaniste și științe exacte) a lui Heidebeek. Deși e foarte adevărat că tradiția creștină a fost factorul dominant în modelarea civilizației europene, rămân perplex văzând vidul creat când speranța învierii a fost amânată exclusiv pentru viitorul îndepărtat.
În viziunile catolice, ortodoxe și luterane, regii și împărații controlau lumea de acum, pe când Biserica era custodele celei viitoare. Prin urmare, viziunile pentru transformarea prezentului erau puține. Clerului i se dăduse un rol privilegiat în societate, fiind numit uneori „primul ordin/prima stare”, dar numai atâta timp cât respecta diviziunea puterilor. Astfel, o mare parte din istoria europeană învățată la școală a fost despre transferul puterii de la un grup la altul. De prea multe ori, biserica a jucat rolul de duhovnic pentru cei aflați la putere.
Calvin a văzut lucrurile în mod diferit. El considera că speranța învierii e motorul misiunii creștine în lume. Vocația (chemarea) creștină urma să contureze prezentul în lumina viitorului.
Jürgen Moltmann s-a exprimat în felul următor: „Creștinismul... este speranță, înseamnă orientare spre viitor și deplasare înainte, e revoluționarea și transformarea prezentului”. El spune că speranța învierii e „strălucirea care cuprinde totul aici, în zorii unei zile noi, pe care o așteptăm. Credința creștină e vie prin trezirea la viață a Hristosului crucificat, și așteaptă cu ardoare promisiunile făcute de Hristos, referitoare la viitorul universal.
În clasica Theology of Hope (Teologia speranței), Moltmann deplânge faptul că escatologia a ajuns să însemne doctrina sfârșitului, a vremurilor din urmă, a evenimentelor care se vor abate peste această lume de undeva din afara istoriei. Mult prea des, credința creștină a eliminat din viața ei speranța viitoare, prin care era susținută, și a expulzat viitorul într-un „loc” îndepărtat. Speranța a emigrat din Biserică.
Însă escatologia se referă la speranță, la noi începuturi, scrie el, la implicațiile învierii și la viitorul Domnului nostru celui înviat. În escatologie e vorba de speranța pe care ne-o dau acțiunile viitoare ale lui Dumnezeu.
În limbaj uzual, înseamnă că n-ar trebui să tăiem frunze la câini, așteptând să vină sfârșitul, să aibă loc evenimentele apocaliptice. Nu trebuie nici să ne afundăm în pesimism, văzând cum prezența la biserică scade și creștinismul pare respins de mulți europeni.
Fiindcă vedem semnele conducerii lui Dumnezeu, ale Împărăției Lui, străbătând (dez)ordinea prezentă, speranța învierii ne va provoca „să așteptăm lucruri mărețe de la Dumnezeu, și să încercăm să facem lucruri mărețe pentru Dumnezeu”, conform faimoasei fraze a lui William Carey.
Învierea a fost un eveniment total neașteptat pentru ucenici. Acțiunile lui Dumnezeu privind speranța învierii în istorie au venit la momente neașteptate și din locuri nebănuite. Nu avem niciun motiv să credem că nu mai lucrează în Europa. Încă este Dumnezeul neprevăzutului.
Cu adevărat, Isus a înviat cu aproape 2000 de ani în urmă. Prin urmare, putem spera că scopurile lui Dumnezeu pentru Europa zilelor noastre pot fi reînviate. Însă e necesar ca noi, copiii lui Dumnezeu, să trăim zi de zi în lumina speranței învierii – pe durata întregului an.
Jeff Fountain
Director, Schuman Centre
Sursa: Centrul Schumann