Europa, post-creștină?

Să ne uităm la situația socio-religioasă în Europa, fiind interesați de locul Bisericilor creștine în societate și în modul în care Evanghelia e comunicată europenilor azi. Privind la acest domeniu vast, abordarea noastră nu poate fi decât generalistă, pentru că atunci când încercăm să examinăm perspectiva de ansamblu a Creștinismului în Europa, vom avea o înțelegere mai bună cu privire la ce se întâmplă în fiecare țară în particular. Iar împreună, acestea constituie un context specific pentru comunicarea Evangheliei.

Extras din cartea „Europa și Evanghelia” (în curs de traducere în limba română de către Alfa Omega Publishing), de Evert van de Poll, profesor de studii religioase și misiologie de la ETF Leuven, pastor baptist în Franța

Paradoxul Europei și al creștinismului

În termeni de religie și societate, Europa ne oferă un paradox. Nici o altă regiune a lumii nu a fost atât de expusă la mesajul Bibliei și la influența Bisericii pentru o perioadă la fel de lungă de timp și la fel de intensiv. În același timp, niciunde în lume nu e mai pronunțat abandonul credinței creștine și retragerea oamenilor din bisericile instituționalizate ca în Europa, și niciunde nu s-a mai întâmplat asta pentru o perioadă atât de lungă de timp.

Europa nu e doar continentul catedralelor minunate, ci și a celor aproape goale sau în ruine, al mănăstirilor părăsite, a bisericilor transformate în centre culturale sau în moschei. Odinioară, Europa era inima misiunii creștine mondiale, dar acum a devenit ea însăși un câmp de misiune major. Societățile noastre sunt acum multi-religioase și non-religioase. Continentul nostru e cel mai secularizat dintre toate.

Societățile europene de astăzi nu sunt doar rezultatul influenței milenare a creștinismului, ci și de curente de gândire și mișcări care s-au distanțat explicit de creștinism. Societățile noastre sunt înrădăcinate pe valori biblice și o concepție creștină despre viață, dar influențate de asemenea de secularizarea politicii și a vieții publice și de moduri de gândire care resping doctrinele tradiționale și etica creștină.

Acesta e paradoxul Europei: societățile europene sunt influențate la fel de mult de credința creștină ca și de abandonul și respingerea ei. Dacă refuzăm să ne uităm la oricare din aceste două fațete, vom avea o imagine distorsionată, fie o imagine prea optimistă din cauza influenței Bisericii, fie o imagine prea negativă.

Trei întrebări curg din acest paradox. Prima: În ce sens a devenit Europa post-creștină? Apoi: În ce măsură sunt societățile europene încă influențate de credința creștină? În al treilea rând: Care din cele două direcții va predomina în viitorul apropiat? Va deveni Europa mai seculară, mai religioasă, sau amândouă în același timp?

E des întâlnit să auzi azi că Europa e post-creștină, deși afirmației îi lipsește precizia. În ce sens post-creștină? Oare nu cumva a devenit post-altceva? După cum vom vedea, termenul post-creștin înseamnă lucruri diferite, în funcție de contextul în care e folosit.

1. Europa post-creștinizată

În primul rând, poate însemna faptul că creștinismul a fost lăsat în urmă, în trecut, iar acum societatea s-a emancipat de sub influența lui. Trebuie să recunoaștem, creștinismul nu mai e religia dominantă. Dar nici Europa în ansamblu, nici vreo țară europeană anume nu pot fi numite post-creștine în sensul în care creștinismul nu mai contează. Chiar dacă creștinii practicanți reprezintă o minoritate, ei reprezintă o minoritate importantă și influentă în Europa.

E adevărat că peste tot în Europa, numărul membrilor bisericii scade. Dar sunt de asemenea și biserici vii, vibrante. Creștinismul Evanghelic și penticostalismul arată stabilitate și creștere. Alt semn de vitalitate este mișcarea carismatică în interiorul Bisericii Catolice. În plus, numărul bisericilor de imigranți crește, iar unele țări au fost revitalizate de prezența creștinilor ce provin din alte părți ale lumii.

Cât de creștină a fost Europa în trecut? A spune că Europa e post-creștină presupune că ea a fost cândva creștină. Dar a fost oare așa? Dacă o definim ca născută din nou, cu siguranță răspunsul e Nu. Dacă definim creștinismul ca implicare activă în biserică, am fi dezamăgiți de istoria Europei. Deși creștinismul era religia oficială, mulți oameni nu erau prea dornici să trăiască după principiile sale. De secole, preoții și pastorii s-au plâns de o participare scăzută la serviciile bisericii. Pentru majoritatea, pratica religioasă era limitată la anumite ritualuri la anumite momente în an. Nici în timpul Reformei sau în trezirile religioase din Evul Mediu nu era o majoritate a europenilor în biserică duminica, dimpotrivă.

Totuși, e o diferență între prezent și trecut. Veacuri de-a rândul, societatea a fost creștinizată, în sensul în care morala creștină era cadrul de referință pentru legislație, cutume sociale, viață publică și privată. Acum acest lucru a încetat să existe. Creștinii practicanți sunt o minoritate printre alte minorități, iar adesea principiile lor de viață sunt diferite de cele ale populației majoritare. Sfera publică e acum în mare măsură deconectată de normele și valorile creștine.

Nu s-a întâmplat peste noapte, e un proces care se desfășoară. Gradul de decreștinizare variază de la o țară la alta, dar tendința generală în Europa este că creștinismul pierde teren ca număr și influență în societate.

2. Europa post-constantiniană

Un al doilea mod în care Europa poate fi numită post-creștină este datorat faptului că are loc sfârșitul unei ere în care societatea și politica erau dominate de influența combinată a bisericii instituționale și a statului. Acesta e sistemul constantinian, după numele primului împărat roman care a îmbrățișat creștinismul, Constantin cel Mare. Prin faimosul său edict de la Milano în 313, el a pus capăt lungii persecuții a creștinilor din Imperiul Roman și a acordat creștinismului statutul de religie permisă oficial. Aici avem începutul „creștinătății”, bazată pe alianța între tron și altar.

În multe lucrări, acest sistem e numit adesea Creștinătate pentru a nu fi confundat cu creștinismul, dar preferăm descrierea Constantinianism, folosită în altele.

După ce Constantin cel Mare a făcut creștinismul religia oficială a elitei conducătoare, el a devenit repede religia privilegiată în imperiu. Constantin a acordat multe privilegii Bisericii, a ordonat construirea de clădiri bisericești în Roma și noua sa capitală, Constantinopol, sau în alte orașe, clerul era scutit de îndatoririle față de stat, biserica a obținut dreptul de moștenire și de azil, etc. Dar Constantin nu a trecut niciodată de bariera dintre persuasiune și constrângere.

Acest lucru a fost făcut de unul din succesorii săi, împăratul Teodosie, în anul 380. Recuperându-se după o boală gravă, acesta a dorit să-și arate mulțumirea prin emiterea unui decret prin care obliga toți supușii săi să accepte credința creștină. Acest gest arată că Biserica devenise o biserică de stat. De acum înainte, toate celelalte religii, iudaice sau păgâne sau grupări deviante creștine urmau să fie judecate și clădirile lor religioase demolate. În anul 385 erau deja judecați primii eretici.

E important să distingem între sistemul constantinian de alianță între tron și altar, și sistemul teodosian al creștinismului oficial la care toți trebuiau să adere. Primul lăsa loc unui oarecare pluralism în societate, dar al doilea era mult mai intolerant. Constantin a introdus alianța între puterea politică și biserica instituțională, a făcut din creștinism religia privilegiată și dominantă. Teodosie a amplificat acest lucru, făcând din creștinism singura religie în societate.

Un fenomen european

Sistemul constantinian a devenit norma peste tot în Europa. Chiar și țările protestante, cu tot protestul lor contra abuzurilor sistemului clerical-politic, nu au mers atât de departe încât să-l abolească, ci au fondat biserici de stat protestante (Luterane, Anglicane sau Reformate), deși dominanța lor în aspectele practice era mai puțin acută decât cea a Romano-catolicismului.

Legătura între politică și religie nu apare doar în Europa, toate societățile vechi au avut-o. Ci ceea ce e remarcabil în cazul European este faptul că a fost creștinismul cel care a legat această relație simbiotică cu statul. E și mai șocant când ne dăm seama că bisericile creștine au început ca mișcări contra-culturale, cu valori subversive pentru societatea de atunci. De aceea, au fost persecutați și marginalizați, considerați o amenințare. O mișcare care contesta legitimitatea puterilor seculare timp de trei secole a ajuns să fie girul legitimității împăraților și regilor.

Idealul era să se creeze o societate creștinizată, sub conducerea combinată a bisericii și a statului. Prima folosea puterile spirituale ale predicării și sacramentelor, iar a doua avea puterile temporale ale legii și, la nevoie, ale armelor. Convingerea de la bază era „un singur rege, o singură lege, o singură credință”. Ca o țară să fie unită, trebuia ca ea să aparțină unei singure religii. Deci creștinismul a devenit garantul coeziunii naționale. Suveranul avea nevoie de legitimizarea bisericii, pentru a-i fi confirmat dreptul divin pe baza căruia el domnea. De acolo se trag încoronările în catedrale, sau rugăciunile oficiale la deschiderea sesiunilor parlamentare.

Sistemul constantinian a determinat istoria europeană și dezvoltarea socio-culturală a absolut fiecărei țări de pe continent.

Contra-mișcări

Trebuie notat că au fost întotdeauna contra-mișcări care au dorit să schimbe acest sistem. De obicei etichetați ca eretici și secte, ei nu puteau fi tolerați pentru că puneau sub semnul întrebării sistemul existent. Persecuția era soarta lor, iar mulți din ei au emigrat în Lumea Nouă.

Cea mai provocatoare critică a sistemului constantinian a venit de la anabaptiști și de la mișcările non-conformiste. Modelul lor de biserică era cel al unei comunități de credincioși practicanți, fără a fi sub dominația statului și fără a se alia cu puterea politică. Această „Reformă radicală” a fost primită cu opoziție nemiloasă atât din partea liderilor catolici, cât și a celor protestanți.

Separarea bisericii de stat

Sistemul teodosian al bisericii oficiale s-a sfârșit odată cu principiul iluminist de separație a bisericii de stat. Acest fapt a dus la crearea statului secular, un alt fenomen european. Iluminismul și secularizarea statului nu erau atât de mult anti-creștine cât contra sistemului constantinian și teodosian al unei biserici de stat dominante și privilegiate.

Unele biserici s-au opus cu toate forțele acestor idei. În țări catolice sau ortodoxe, separarea bisericii de stat a avut loc în contextul unor lungi bătălii, alimentate de anticlericalism radical pe de-o parte și conservatorism acerb de cealaltă parte. În alte țări, această separare a avut loc gradual și pașnic. Dar rezultatul a fost același: statul a devenit neutru, laic

În unele țări, bisericile istorice sunt încă considerate a fi biserici naționale, religia țării. De exemplu, în Rusia sau Serbia, Biserica Ortodoxă încurajează sentimentele naționaliste, perpetuând astfel legătura strânsă, constantiniană, cu statul. În toată Europa de Est, vedem clerul ortodox și politicienii unindu-și forțele pentru a limita acțiunea creștinilor evanghelici și a altor biserici ne-tradiționale, pentru că ele sunt văzute ca elemente străine, „secte occidentale”.

Sfârșitul erei constantiniene

Post-constaninianism înseamnă că Biserica și-a pierdut locul său dominant. Statul a preluat funcții care până atunci erau efectuate de Biserică: educația (introducerea școlilor de stat), îngrijirea medicală (ospiciile devin spitale), munca socială (orfelinate de stat, locuințe sociale), starea civilă (înregistrarea nașterilor și căsătoriilor).

Dar deși Europa a devenit în mare măsură post-constantiniană, vestigii ale vechiului sistem încă se regăsesc în fiecare țară, iar bisericile instituționale încă sunt privilegiate într-o varietate de feluri. Acest fapt confirmă impresia că Europa rămâne atașată într-un mod special de creștinism.

3. Europa post-religioasă (secularizată)

În al treilea rând, termenul „post-creștin” poate fi folosit în sensul în care Europa e secularizată și post-religioasă. Când privim la comportamentul concetățenilor, la vederile lor politice, la explicațiile lor științifice cu privire la lume, la valorile lor economice și la normele lor sexuale, nu putem scăpa de concluzia că mulți din ei trăiesc și se comportă ca și cum nu există Dumnezeu sau realitate transcendentă. O mare parte din populația din Europa a devenit post-religioasă sau, mai precis, post-creștină-practicantă. În general, unde creștinismul e abandonat, oamenii nu adoptă o altă religie.

Chiar și mulți din cei care vin la biserică, regulat sau ocazional, nu cred neapărat în doctrinele învățate în acea biserică și nu se simt obligați să trăiască după standardele ei etice. După comportamentul lor, ei sunt mai mult sau mai puțin la fel ca cei ne-duși la biserică, ca cei secularizați.

Secularizarea, ca paradigmă și mod de viață non-religios, este un fenomen european, a originat din partea noastră de lume. Deși s-a împrăștiat și în alte regiuni ale lumii, în special cele cu o cultură occidentală, Europa iese în evidență ca continentul unde a prins rădăcini mai adânc decât oriunde altundeva.

Abandonarea credinței creștine în număr mare nu e ceva care se întâmplă doar în Europa. S-a întâmplat și în Africa de Nord și Orientul Mijlociu, locuri unde creștinismul a fost religia dominantă multă vreme, dar unde a cedat locul islamului. Mai multe popoare din Asia Centrală erau odinioară creștini, dar acum sunt budiști. Grupuri creștine din India s-au reîntors la Hinduism. Dar e o diferență fundamentală. Toate aceste regiuni au părăsit creștinismul pentru o altă religie, dar europenii au renunțat la creștinism fără să adopte o altă religie. Unii poate ăși mențin încă anumite credințe, dar nu mai sunt parte din religia organizată. În partea noastră de lume, alternativa la creștinism nu e o altă religie, ci nici o religie, un mod de viață non-religios, secularizat. Europeanul tipic non-creștin nu e convertit la o altă religie, ci se definește ca „fără religie”.

Alt lucru remarcabil cu privire la acest fenomen este că s-a întâmplat, și încă se întâmplă nu datorită presiunilor din exterior, ci datorită factorilor interni, chiar din interiorul Europei creștinizate.

În ciuda secularizării continue, ateimul însă rămâne o opțiune minoritară pentru europeni. În mod clar, oamenii pot trăi vieți seculare chiar dacă au inimi credincioase. Poate presupun că există o Ființă Divină, poate sunt deiști sau agnostici, dar atitudinea lor e mai degrabă una de secularism practic, sau cum spun francezii adesea: „Nu știu dacă Dumnezeu există sau nu, dar oricum, El nu mă deranjează prea mult, deci nici eu nu mă deranjez cu el”.

4. Europa post-modernă

Europenii de azi sunt adesea descriși ca postmoderni. Mai exact, o proporție mare a populației (tinerii, cei cosmopoliți și mai înstăriți) au o mentalitate postmodernă. Este acesta un alt mod prin car Europa devine „post-creștină”?

Postmodernismul nu e o mișcare bine definită, ci mai degrabă un mod de a privi lucrurile, o mentalitate. Postmodernismul a îmbibat fiecare aspect al culturii europene, dar a început ca o critică filozofică a regimurilor totalitare, ca nazismul. Reacționând contra ideologiilor care pretindeau că reprezintă adevărul absolut, filozofii postmoderni susțineau că aceste afirmații erau pretenții  pentru loialitate absolută, instrumente ale puterii. Ei au început să deconstruiască aceste sisteme pentru a aduce la lumină interesele politice și economice din spatele lor, interese care căutau să oprime oamenii, să elimine rivalii și să protejeze elita conducătoare. Nazismul și comunismul erau principalele exemple, comițând cele mai grave atrocități ale secolului XX.

Din prisma postmodernă, aceleași mecanisme sunt vizibile și în alte domenii. Raționalismul dogmatic și credința în progresul științei care caracterizează cultura modernă occidentală erau la fel de suspecte, când încercau să impună o singură concepție despre lume și viață, fără să tolereze alte perspective alternative. De aici a venit numele acestei critici: postmodernă. Aceeași critică poate fi aplicată culturilor ce  pretind a fi superioare altora, sau religiilor care pretind a oferi „singura cale”.

Postmodernismul a fost caracterizat ca o întoarcere de la obiectivitate spre subiectivitate, adică fiecare are dreptul să trăiască după propriile „adevăruri”. O afirmație fundamentală a postmodernismului e că nu există adevăr absolut și nici o paradigmă nu e superioară altora. Epoca acestor pretenții, numite meta-narative, s-a încheiat. În loc, toate perspectivele religioase, morale și filozofice au valoare, pentru că ele se aplică unui context specific. În principiu, toate au valoare egală.

Postmodernismul este corelat cu societatea multiculturală, crede că diferențele culturale și religioase ar trebui să fie acceptate, diversitatea e inevitabilă. Această poziție duce la o perspectivă pluralistă, unde există loc pentru diferite valori, norme etice și credințe. Dacă există o valoare universal valabilă în postmodernism, aceea e toleranța.

Postmodernismul, o reacție la creștinism?

Răspunsul este „da”, în sensul în care este critic la orice pretenție de adevăr absolut, inclusiv adevărul creștin. Dar Evangheliile prezintă pe Isus ca fiind singurul Nume prin care oamenii pot fi mântuiți. Există un exclusivism la credința creștină care nu poate fi negat dacă vrem să rămânem fideli revelației Bibliei, iar postmodernismul are o problemă cu acest lucru, este o reacție la creștinism din acest punct de vedere.

Însă postmodernismul nu este contra religiei, și nu se prezintă ca o religie alternativă. Oamenii cu mentalitate postmodernă nu resping credința religioasă și experiențele spirituale, chiar dimpotrivă. O persoană poate fi post-modernă și să practice o religie, atâta timp cât rămâne tolerant cu alte forme de „adevăr”, din perspectiva postmodernă. Din perspectiva creștină însă, marea problemă cu postmodernismul este pluralismul lui, ce conduce la relativism.

5. Europa post-evanghelizată

Europa este evanghelizată continuu și într-o mare proporție. Acest lucru durează deja de mai multe secole. Și totuși, deși europenii au acces la credința creștină și în ciuda eforturilor impresionante de evanghelizare, un număr mare de contemporani nu par să fie interesați. E ca și cum acești oameni spun „știu totul despre creștinism, am avut mult din el în Europa, dar prefer să-l las în urmă. Apreciez moștenirea artei creștine, apreciez ce fac creștinii pentru săraci șamd, dar în dreptul meu, nu sunt interesat să vin la vreo biserică. Mă pot ruga singur, când simt nevoia”.

În mod foarte real, Europa poate fi numită „post-evanghelizată”. A vorbi despre Evanghelie dă impresia că prezentăm „vești vechi” în loc de „vești bune”. Dacă a deveni creștin e un pas înainte pentru multe alte locuri din lume, în Europa acest lucru e perceput ca a accepta religia trecutului.

Cât de diferită e situația în alte locuri din lume, și nu doar în țări în curs de dezvoltare, ci și în societăți moderne și dezvoltate tehnologic ca Statele Unite!

În Europa, ridicarea modernismului (o paradigmă bazată pe rațiune, știință și tehnologie) a fost însoțită de secularizare și de declin în viața religioasă. Dar în alte părți din lume, ca SUA, Canada, Coreea, China și America Latină, comunitățile religioase prosperă și secularizarea rămâne limitată. Combinația europeană dintre modernism și secularizare e excepția de la regulă.

Va deveni creștinismul marginalizat, sau chiar eliminat?

Creștinismul e încă o comunitate religioasă vibrantă și influentă. Aici și acolo vedem biserici care cresc și prosperă. Numărul bisericilor de imigranți a crescut exponențial în ultimii ani. Dar chiar și așa, declinul participării religioase continuă. Proporția europenilor de-bisericizați crește constant. Va fi marginalizat sau va dispărea creștinismul în Europa?

În teorie, da. Și marginalizarea creștinismului, și dispariția lui s-au întâmplat în istorie, în Africa de Nord sau Orientul Mijlociu sau Asia. Dar dezvoltările în viața creștină nu sunt niciodată liniare. Unii refuză să creadă că credința în Isus ar putea deveni o raritate în țările noastre. Sperând la trezire, ei arată spre semne ale revitalizării în prezent, dar suntem departe de o Europă recreștinată.

În teorie, ambele scenarii sunt posibile: dispariția graduală în ciuda unor puseuri locale, sau reînnoire și trezire. Privind în trecut, când gânditorii vremii erau siguri că creștinismul își trăiește atunci ultimele clipe, s-a întâmplat exact contrariul. Predicțiile actuale despre declinul inevitabil al creștinismului pot fi poate cel mai bun indicator că el se va extinde și reînsufleți.