Revendicările evreilor asupra Israelului

În 1967, Israelul a capturat Cisiordania de la Iordania în Războiul de Șase Zile. De atunci, lideri americani și mondiali au numit prezența Israelului acolo ilegală și nelegitimă. Azi, Cisiordania este considerată în continuare a fi teritoriu ocupat. Sunt acești termeni corecți din punct de vedere istoric?

Este cea mai veche dispută din istorie cu privire la un teritoriu. Secole la rând, atât evreii, cât și arabii, au susținut că sunt deținătorii de drept ai Israelului.

Revendicările evreilor asupra ținutului se bazează pe patru argumente principale. Primul este promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam.

Revendicarea 1: Promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam

Prim-ministrul israelian David Ben Gurion a spus deseori că Biblia este mandatul evreiesc pentru așezarea în Israel.

În Geneza, Dumnezeu a dat țara lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov, patriarhii Israelului. În continuare, Biblia spune povestea stabilirii lor în țară. Moise a condus evreii în Israel după exilarea lor în Egipt. După 400 de ani, în jurul anului 1000 î.H., regele David a cucerit orașul Ierusalim și și-a stabilit capitala acolo.

Povestea evreilor nu se limitează la granițele Israelului modern. Pașii lor au trecut prin Iudeea și Samaria, care formează azi Cisiordania palestiniană.

Betel - locul în care Iacov a visat o scară ce ducea la cer, Silo - locul de odihnă al chivotului legământului, Betleem - orașul natal al regelui David și Hebron – locul în care sunt înmormântați patriarhii evrei.

``Toate acestea nu numai că sunt documentate în Biblie și în istorie, dar se și văd în fiecare palmă de pământ, în fiecare săpătură arheologică. E suficient să dai puțin pământul la o parte și descoperi o bogată cultură și istorie evreiască, cu o vechime de peste 3500 de ani, de când regele David a construit Ierusalimul, în urmă cu 3010 ani``, a afirmat Danny Ayalon, ambasador.

Domnia evreilor asupra Israelului a fost documentată și în afara Bibliei, de cele mai multe ori de către dușmanii lor. În Egipt, o inscripție pe Stela lui Merneptah proclama în secolul al XIII-lea î.H. că Israel fusese distrus. În anul 840 î.H., regele moabit Meșa a scris despre casa lui David. Același lucru l-a făcut și un alt rege, un secol mai târziu: Hazael, împărat al Damascului.

În secolul I d.H., istoricul evreu Iosephus a descris în detaliu templul evreiesc din Ierusalim, precum și distrugerea sa de către romani, poveste confirmată de un detaliu de pe Arcul lui Titus, din Roma.

În fiecare zi, arheologia aduce tot mai multe dovezi ale culturii evreiești străvechi, de mii de ani. În secolul al XX-lea, această legătură istorică a fost recunoscută de mai multe ori de către dreptul internațional.

Revendicarea 2: Dreptul internațional a acordat în mod repetat poporului evreu suveranitate în Palestina

În anul 1917, secretarul afacerilor externe Arthur Balfour a emis o declarație care susținea ideea unei patrii evreiești în Palestina, cunoscută în acea vreme ca Siria de Sud.

``Palestina, la acea vreme, cuprindea toate teritoriile, cum ar fi Israel, Iudeea și Samaria, adică Cisiordania, și Iordania``, a afirmat Danny Ayalon, ambasador.

În 1920, liderii aliaților s-au întâlnit în Sanremo, Italia, pentru a împărți rămășițele Imperiului Otoman. Au ajuns astfel la rezoluția conferinței de la Sanremo, în care era încorporată și Declarația Balfour. Rezoluția a fost semnată de membrii Ligii Națiunilor, iar britanicii au primit responsabilitatea Palestinei.

Asta însemna că erau obligați legal să ajute poporul evreu să formeze un stat acolo.

Doi ani mai târziu, în 1922, Liga a adoptat Mandatul britanic pentru Palestina, care recunoștea legătura istorică a poporului evreu și nevoia pentru reconstituirea căminului național în acea țară.

Până la momentul respectiv, teritoriul alocat poporului evreu fusese drastic redus, mai mult de 75% mergând la noua împărăție arabă, Transiordania. Mandatul fusese semnat de toți cei 51 de membri ai Ligii Națiunilor. Din nou, un stat evreiesc era garantat de dreptul internațional.

După 25 de ani, însă, statul respectiv încă exista numai pe hârtie, iar în 1945, liga a fost înlocuită de Organizația Națiunilor Unite. Articolul 80 din Carta Organizației Națiunilor Unite spune că ONU nu va modifica statele, popoarele sau mandatele deja existente.

Asta înseamnă că ONU a recunoscut în mod legal dreptul poporului evreu de a se stabili în Palestina, de la râul Iordan, până la Marea Mediterană. Organizația ``Națiunilor Unite este succesorul și moștenitorul legal al Ligii Națiunilor. Asta înseamnă că obligațiile, angajamentele și promisiunile Ligii Națiunilor trebuie respectate de Organizația Națiunilor Unite. Din păcate, ONU nu a făcut asta în cazul Israelului și al dreptului de proprietate al evreilor asupra țării``, spunea Danny Ayalon, ambasador.

În noiembrie 1947, teritoriul pus deoparte pentru evrei a fost împărțit din nou. ONU a votat să împartă ce rămăsese din Palestina în două părți: 65% urma să fie un stat evreiesc, iar 43% urma să fie un stat arab, anexat Iordaniei. Încă o dată, un stat evreiesc era mandatat de dreptul internațional.

Israel și-a declarat independența în 1948, iar un an mai târziu, noul stat a fost acceptat de Organizația Națiunilor Unite. În ciuda numeroaselor aprobări legale, granițele Israelului urmau să fie disputate timp de zeci de ani, lideri arabi incitând la violență împotriva evreilor.

``Muftiul Haj Amin al-Husseini a spus că ceea ce ONU scrie cu cerneală, ei distrug cu sânge``, spunea dr. Arie Ben.

Stire difuzata in emisiunea Jerusalem Dateline 96 - octombrie 2015 - ultimele știri creștine: http://alfaomega.tv/stiri/stiri-despre-israel