Scopul care apare când îl atingi

Îmi place să privesc în urmă. Când sunt pe munte, poate fi și un pretext ca să mă odihnesc, însă o fac și ca să văd pe unde am trecut, cât am urcat.

Și cel mai bine te odihnești cu picioarele la vale, așadar nu mă uit doar puţin peste umăr, într-o doară, ci cu totul, astfel încât să am o imagine cât mai largă. Uneori mă întreb cum am reușit să depășesc anumite obstacole. De sus par mai dificile decât sunt de fapt. Alteori ceaţa, ploaia sau vântul mă privează de astfel de momente, nu văd bine nici pe unde am venit, nici exact unde duce cărarea. Așa că adesea mă opresc și caut un adăpost. Sau trag de mine să ajung repede sus, fără să mă bucur de peisaj, calculând riscuri, încercând doar să trec mai repede prin situaţie. De multe ori mă rog și în același timp mă întreb de ce m-am pornit, de ce nu m-am informat mai bine și alte de ce-uri mai degrabă inutile la acel moment.

M-am rătăcit de câteva ori. Fiind cu persoane mai experimentate decât mine, în care aveam încredere, nu mi s-a făcut frică (foarte tare). Cel puţin nu a fost atât de grav încât să apelăm la Salvamont. Și faptul că scriu acum despre asta e dovada că, până la urmă, ne-am regăsit drumul. Sau am creat, fără să vrem, poteci noi. Recunosc, sunt multe trasee pe care nu le-am făcut încă. Echipamentul e al unui amator, iar hărţile… eh, sunt și momente în care știu unde e nordul.

Mersul pe munte înseamnă uneori satisfacţii personale greu de înţeles de cei care nu îl practică. Efortul poate avea efectul de a așeza gânduri și de a lărgi perspective.

Scopul pe care mi l-am propus este să ajung pe vârf. Pe parcurs însă mi se modifică trăirile, îmi ajustez așteptările, amân momentul atingerii vârfului pentru diverse alte momente, care atunci mi se par mai importante sau necesare chiar pentru a ajunge pe vârf. Așa că scopul iniţial este doar motorul care m-a pus pe traseu. Dar un lucru e sigur: când ajung sus, nu mai sunt omul care a pornit la drum.

Unii munţi abia te lasă să îţi tragi sufletul. Nu faci decât să urci și parcă drumul nu se mai termină. Pe alţii, traseul e mai variat. Urci, cobori, iar urci și iar cobori, dar știi că după toate acestea ești mai aproape de vârf. Iar acești munţi îmi plac mai mult. Poate pentru că seamănă cu modul în care înţeleg viaţa, iar scopul vieţii este în același timp vârful și traseul până la el.

***

De ceva vreme am descoperit că înţeleg scopul vieţii privind mai degrabă în urma mea. Decizia de a mă opri/odihni nu îmi aparţine întotdeauna, dar am ajuns să îmi înţeleg pauzele ca fiind parte a unui traseu pe alocuri dificil, pe alocuri spectaculos, cel puţin în ochii mei, pentru că știu de unde am pornit și pe unde am trecut. Pe traseu, viaţa pare un mănunchi de sensuri mai mici, de care nu sunt conștientă pe moment, dar care se leagă între ele mai târziu.

În viaţa reală, de multe ori pauzele și eșecurile se suprapun și pregătesc terenul pentru îndoială, iar aceasta mă face să îmi confirm sau să îmi reconfigurez atitudinea și planurile de viitor. Momentele de criză îmi descoperă astfel care îmi sunt adevărate motivaţii și dacă sunt suficient de puternice încât să merite efortul. Astfel că le tratez din ce în ce mai blând, am răbdare să-mi descopere lecţii și noi perspective. Știu acum că tocmai ele mă pot ajuta nu doar să ating vârful, ci și să mă bucur de el într-un fel chiar mai profund decât mi-am propus. Iar constatarea aceasta m-a ajutat să-mi controlez îndoiala care își iţea capul atunci când nu părea că mă pliez pe scopul autopropus sau pe cel impus de așteptările celorlalţi.

Mai mult decât atât, scopul vieţii a devenit un mod de a trăi zilnic, perspectiva din care privesc traseul, pauzele, vremea, adăpostul și compania. Este infrastructura și destinaţia.

Scopul vieţii, sau motivul pentru care mă trezesc dimineaţa, cum îl numesc unii, determină în aceeași măsură ce fac și ce nu fac, care sunt lucrurile la care renunţ și ce aleg să dezvolt, în fiecare domeniu al existenţei. După cum nu pot urca pe munte sau mi-e greu să urc în sandale cu toc sau dacă dorm doar două ore, la fel, nu îmi rămâne decât să mă iluzionez că am un scop și că îl urmez atunci când îmi permit un program haotic, bătut de vânt și inutilităţi. Iar lipsa unui scop face ca nimic să nu mai aibă gust. Ce fel de viaţă e aceea în care să nu simţi savoarea unui pepene roșu rece în arșiţa verii?

***

Care a fost sâmburele din care au crescut în mine dorinţa și plăcerea de a urca munţi nu aș ști să spun exact. Însă din harta vieţii mele, Cuvântul, am înţeles că traseul pe care am pornit poate fi presărat cu greșeli, deși nu este o greșeală, iar scopul final, deși îmi aparţine, îmi e parţial dăruit dinainte să fiu creată. Calea, care îmi este și Model, nu m-a lăsat fără indicaţii și companie. Știu acum că „toate lucrurile au fost făcute prin El și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3.)[1], iar scopul vieţii este strâns legat de Cel care a creat viaţa însăși. Înainte să fi început numărătoarea zilelor mele, a fost gândit un sens pentru ele, pe care îl descopăr și îl creionez în același timp prin deciziile proprii pe cărarea „a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbele 4:18.) [2], când Cuvântul Lui „este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea” (Psalmii 119:105) [3]. Iar priveliștea de pe vârf va fi ca lucrurile pe care „ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit” (vezi 1 Corinteni 2:9)[4].