Închinarea nu se face doar la biserică

Restaurarea unui altar al închinării adevărate are ca rezultat manifestarea Împărăției, în care oamenii sunt mântuiți, eliberați și vindecați la toate nivele. Avem nevoie de o schimbare de paradigmă în ceea ce privește modul în care ne gândim la altar, în special la altarul închinării. 

De obicei, altarul de închinare este privit ca un timp devoțional petrecut în familie, un timp al rugăciunii personale și al studierii Cuvântului, precum și slujbele săptămânale la biserică cu închinarea și studiile aferente. Dar dacă suntem serioși în ceea ce privește focul de pe altar, acest concept trebuie să se schimbe. Adorarea adevărată nu se limitează la un anumit loc și timp. Oare sunteți de acord cu următoarea afirmație? Închinarea este o slujire la care este chemat fiecare copil al lui Dumnezeu. Dacă da, atunci trebuie să ne schimbăm în totalitate punctul de vedere asupra închinării. Ea este mult mai mult decât ceea ce am putea face într-o duminică sau la anumite ore în casele noastre. 

 Slujirea înseamnă mult mai mult decât activitățile creștine în care ne angajăm în timpul săptămânii, până când mergem duminica la biserică. Închinarea și slujirea sunt unul și același lucru și orice încercare de a le separa pe cele două ajunge să facă ceea ce face de obicei disecția: ucide. 

Chemarea fiecărei persoane la slujire este de a înălța Numele Domnului în fiecare clipă, oriunde s-ar afla. Aceasta este adevărata închinare. Închinarea înseamnă întâlnirea cu Dumnezeul cel sfânt și viu, adorarea Lui și aducerea de jertfe de laudă ca răspuns la bunătatea Lui. 

Acest lucru implică, de asemenea, aplecarea inimilor noastre cu reverență înaintea Lui. 

De obicei, închinarea e definită greșit

Cum ajungem în prezența lui Dumnezeu? În slujbele de închinare, urmăm diferite stiluri sau forme de exprimare, incluzând cântecele, laudele și adorarea. Oamenii care se ridică și cântă cred că asta este adevărata închinare. Cei care ridică mâinile cred că se închină. Oamenii care desfășoară un dans sfânt înaintea Domnului simt că s-au închinat. Biblic vorbind, niciuna dintre acestea nu se numește închinare: ele sunt doar expresii ale închinării. 

Închinarea sinceră este întâlnirea cu Dumnezeul cel sfânt. În această întâlnire ajungem să înțelegem sfințenia, puritatea, măreția și caracterul Său. Devenim reverențioși și recunoaștem că numai El este demn să primească lauda, adorarea și închinarea noastră. Forma sau stilul de închinare nu este important; a sta, a dansa, a ridica mâinile sau a cânta nu definește închinarea „adevărată”; acestea sunt expresii ale închinării. Ceea ce este cu adevărat important este motivul închinării. 

Întrebarea nu se referă la cum cântăm, ci de ce cântăm

Acest de ce face închinarea acceptabilă sau nu în fața lui Dumnezeu. Dacă ea se bazează pe întâlnirile noastre cu Domnul, aceasta poate însemna că uneori nu avem nimic de spus și tăcem. 

Ioan, de exemplu, L-a văzut pe Isus mergând în bisericile descrise în Apocalipsa. S-a uitat la Isus de sus până jos, I-a privit măreția, puterea și slava, iar după toată această contemplare Ioan arăta ca un om mort. A fost aceasta închinare? Da. 

Cei care definesc închinarea ca fiind strigăte, dans sau alt mod demonstrativ se prea poate să nu recunoască faptul că liniștea și tăcerea lui Ioan au fost închinare. 

Dar când David a adus înapoi Chivotul lui Dumnezeu și a sărit înaintea Lui cu toată puterea? A fost o închinare? Da. 

David sau Ioan?

Cine a arătat închinarea adevărată? David sau Ioan? Ambii! Niciunul dintre acești bărbați nu s-a închinat cu un anumit stil sau într-o formă prestabilită. Fiecare s-a închinat într-un mod unic și individual, care a fost un răspuns natural la motivul propriu de închinare – uimirea, bucuria și înțelegerea fiecăruia despre cine este Dumnezeu. 

În revelația sa, Ioan L-a văzut pe Isus față în față și nu a mai avut puterea să stea în picioare sau să sară. David trăise promisiunile și legământul lui Dumnezeu, iar chivotul legământului era pe drum. Bucuria lui s-a exprimat prin sărituri. 

Închinarea este răspunsul nostru autentic, din toată inima, la un Dumnezeu sfânt și atotputernic. Nu există nicio formulă, întrucât închinarea adevărată poate și ar trebui să fie în orice moment, oriunde. 

Aceasta face parte din schimbarea de paradigmă pe care trebuie să o adoptăm în privința închinării și altarului lui Dumnezeu. Concentrarea pe reînnoirea personală – restaurarea inimii ca să privească spre Creatorul nostru – trebuie să înceapă cu ideea de bază: închinarea. Altarul închinării este fundamentul relației legământului cu Dumnezeu. 

Închinarea adevărată reflectă slava lui Dumnezeu 

În închinarea adevărată ne concentrăm asupra lui Dumnezeu, cu dorința fierbinte de a vedea slava Lui și de a o reflecta în viața de zi cu zi. Glorificarea lui Dumnezeu în tot ceea ce facem este chemarea fiecăruia. Iată cum suntem încurajați în 1 Corinteni 10:31: „Deci fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu.”  

Când facem totul pentru a reflecta gloria Sa și nu pentru a ne scoate în evidență darurile sau abilitățile, înseamnă că ne închinăm cu adevărat. Altarul care reflectă gloria lui Dumnezeu în toate lucrurile este restaurat prin puterea Duhului Sfânt în vederea focului proaspăt al trezirii durabile.
Închinarea adevărată ne apropie de Dumnezeu și oferă Duhului Sfânt libertatea de a ne transforma în oamenii care trebuie să fim. În acest proces, Îi aducem onoare lui Dumnezeu și devenim tot mai mult ca Isus.

Scopul altarului 

Focul lui Dumnezeu în ceruri nu se stinge niciodată. Uneori, pe pământ diminuăm sau stingem ceea ce ar trebui să rămână aprins. De ce este important să păstrăm focul lui Dumnezeu aprins permanent pe altar? Aceasta a fost o avertizare foarte importantă pe care Moise le-a dat-o israeliților după ce au construit Cortul Întâlnirii: „Focul să ardă necurmat pe altar şi să nu se stingă deloc”. (Levitic 6:13) 

Fără altar nu există loc pentru sacrificiu și fără sacrificiu nu există foc. Focul lui Dumnezeu consumă jertfa. Fără focul prezenței Sale nu există slavă. 

Așadar, să aruncăm o privire la ceea ce se întâmplă atunci când acel foc moare și prezența lui Dumnezeu nu este reală: 

• harul devine lege și pierdem esența închinării adevărate. Fără focul lui Dumnezeu, nu există har pentru slujire.
• responsabilitățile devin privilegii. Când focul se stinge, ne folosim greșit de responsabilități.
• autoritatea devine abuzivă. Pierdem compasiunea lui Dumnezeu.
• dragostea devine egoistă. Îi iubim pe alții din motive greșite. Spunem că Îl iubim pe Dumnezeu, dar o facem din motive egoiste.
• închinarea devine un ritual. Închinarea pierde manifestarea realității și prezenței Domnului Isus prin puterea Duhului Sfânt.
• lucrarea devine muncă, o oportunitate de a câștiga existența sau o șansă de a ne afișa pozițiile. Nu este nimic în neregulă cu câștigarea existenței zilnice. Dar când ne concentrăm asupra acestui lucru, devenind scopul slujirii noastre, pierdem ideea de bază.
• viața spirituală devine religie. În loc să trăim prin credință, practicăm religia.
• neprihănirea devine o acoperire exterioară pentru lipsa purității sau integrității interioare. Expresiile exterioare devin fariseice.
• darurile spirituale sunt folosite pentru autoproslăvire. Darurile spirituale sunt menite să-L glorifice pe Domnul Isus Hristos, nu pe noi înșine.
• posesiunile materiale devin cel mai important lucru în viață. Bogăția devine un scop în sine, fără nicio legătură cu Împărăția lui Dumnezeu.
• concurența este un stil de viață în detrimentul unității în Duhul. Ne comparăm unii cu alții, în loc să ne uităm la Isus.
• devotamentul față de Dumnezeu și față de Împărăția Lui devin domeniul „câtorva fanatici”, în loc să fie stilul de viață pentru fiecare credincios. Pentru a spune cu adevărat Sfințit să fie Numele Tău, trebuie să păstrăm focul viu al închinării!
• formele religioase și activitățile înlocuiesc relația noastră cu Dumnezeu. Dorința lui Dumnezeu este ca noi să fim într-o relație extraordinară cu El. 

Forma fără substanță nu poate fi permisă pentru a înlocui frumusețea relației noastre zilnice cu Dumnezeu. În caz contrar, avem doar o aparență, o umblare exterioară – acea „formă de evlavie” fără putere. 

Trebuie să ne protejăm relația cu Tatăl prin Fiul și prin Duhul. Trebuie să ne protejăm inimile și conștiințele pentru a-L putea vedea pe Dumnezeu. Trebuie să ne protejăm locul de întâlnire – altarul – unde venim la Domnul.

Nu putem fără Duhul Sfânt

Ioan Botezătorul știa că un slujitor al lui Dumnezeu este unul care a fost atins de focul lui Dumnezeu. Dacă Ioan urma să boteze cu apă, Mesia care venea avea să boteze cu apă și foc. Botezul în apă înseamnă moartea vieții vechi și separarea pentru o viață spirituală nouă în Hristos Isus. 

Focul lui Dumnezeu urmează după mântuire. Isus Hristos oferă nu numai viața, ci și focul Duhului Sfânt pentru a ne face capabili pentru slujire. 

După ce și-a pregătit ucenicii, Isus le-a dat această poruncă: „Şi iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.” (Luca 24:49)
Ucenicii, ascultători, au rămas în Ierusalim, au așteptat în închinare și rugăciune până când au fost botezați cu foc în ziua de Rusalii (vezi Faptele apostolilor 2:1–4). 

Dumnezeu ne folosește ca instrumente ale slavei Sale numai după ce ne-a purificat cu focul Său, după ce ne-a trezit duhurile, ne-a reînnoit viața, a rupt lanțurile păcatului și ne-a mistuit eul. Focul Duhului Sfânt curăță, sfințește, înfrumusețează și schimbă o persoană în asemănarea lui Isus Hristos. 

Focul lui Dumnezeu reînnoiește și poporul Său pentru a putea declara slava Lui cu deplină autoritate, ca „trimiși” sau mesageri ai Săi. 

Când profetul Isaia L-a văzut pe Domnul în măreția Sa, a strigat din cauza propriei nevrednicii: „Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-l luase cu cleştele de pe altar. Mi-a atins gura cu el şi a zis: ‘Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată și păcatul tău este ispășit!’ Am auzit glasul Domnului, întrebând: ‘Pe cine să trimit și cine va merge pentru Noi?’ Eu am răspuns: ‘Iată-mă, trimite-mă!’” (Isaia 6:6-8).

Focul consacrării l-a atins și a dat la o parte vinovăția, permițându-i să audă chemarea lui Dumnezeu și împuternicindu-l să răspundă fără întârziere. 

Amintiți-vă că altarul este locul în care focul lui Dumnezeu arde continuu. Fără altar, nu putem păstra focul Său aprins. Fără foc, nu poate exista închinare adevărată.

N. r. Mai multe despre motivele și modurile în care să te întorci „la dragostea dintâi” poți găsi în cartea „Reaprinderea focului de pe altar”, de Chuck Pierce și Alemu Beeftu (24 lei):
alfaomega.tv/librarie; 0256.284.913;
Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.

Articolul a fost publicat inițial în revista Alfa Omega TV Magazin (anul 12, nr. I), din ianuarie-februarie 2022, cu tema „Supranaturalul lui Dumnezeu”. Mai multe despre revistă și despre cum te poți abona: https://alfaomega.tv/revista