Donează     Rugăciune       TV LIVE                          

Eroine ale credinței

Nu este uimitor cum Dumnezeu alege lucrurile nebune ca să le distrugă pe cele înţelepte? Cele mai mari lucrări pentru Dumnezeu au fost făcute de femei care, după aspectul lor fizic, trecut şi alte circumstanţe păreau să aibă cele mai mici şanse de a fi folosite pentru scopurile împărăţiei lui Dumnezeu.

În timpul Erei Reconstrucţiei din Statele Unite, după Războiul Civil, o femeie tânără, atractivă, de un metru şi treizeci înălţime, a primit o chemare din partea lui Dumnezeu de a-şi petrece viaţa în îndepărtata Chină de Nord. Această tânără drăguţă provenea dintr-o familie bogată, aristocrată, şi trăia într-o perioadă în care femeile erau considerate doar nişte ornamente frumoase. Femeile tinere care trăiau în casele de pe plantaţii transformau flirtul într-o formă de artă pe care o foloseau în încercarea de a juca pe degete inimile tinerilor bărbaţi nebănuitori. Însă aceste lucruri nu s-au aplicat şi în cazul lui Lottie Moon.

Mama lui Lottie, era o credincioasă devotată din Biserica Baptistă de Sud, era o forţă care influenţa pozitiv comunitatea din care făcea parte. Deoarece în apropierea casei nu se afla nicio biserică, Doamna Moon ţinea servicii divine pentru vecinii, servitorii şi copiii ei în fiecare duminică dimineaţa în salonul ei. Când nu era cine să slujească, conducea ea însăşi serviciile.

Lottie nu numai că a avut parte de o moştenire neprihănită, ci şi de o educaţie aleasă. Era una din primele femei sudiste care a obţinut diploma de master în 1861.

Pentru o scurtă perioadă de timp, Lottie a fost mulţumită cu munca ei de preparatoare şi de contribuţia pe care şi-a adus-o pentru a schimba Sudul. Însă, când sora ei, Edmonia, a plecat în China, în 1872, inima lui Lottie a tânjit în egală măsură după câmpul de misiune. Ea devora scrisorile surorii ei şi, în cele din urmă, şi-a primit propria chemare pentru China, în primăvara lui 1873, după ce a auzit o predică din textul: „Ridicaţi-vă ochii, şi priviţi holdele de pe câmp; căci ele sunt coapte, gata de seceriş”. Avea 33 de ani.

Lottie s-a mutat în China. Ea a adoptat cu rapiditate îmbrăcămintea chinezească şi modul de viaţă al chinezilor şi, în cele din urmă, a ajuns să arate aproape ca o chinezoaică. Dormea pe un pat de cărămidă şi mânca alimente cumpărate de la piaţa satului, gătite apoi în oale chinezeşti.

Adesea Lottie le expedia baptiştilor sudişti de acasă scrisori provocatoare:

Este ciudat că milionul de baptişti din sud pot să susţină financiar doar trei oameni din toată China. E ciudat că cei cinci sute de predicatori baptişti care există doar în statul Virginia trebuie să se bizuiască pe un predicator prezbiterian, ca să ocupe un amvon baptist. Mă întreb cum par aceste lucruri în ceruri. În China, ele arată foarte bizar.

Lottie Moon a stârnit mânia unora din neamul ei, când a scris despre poziţia femeii în câmpul de misiune:

„Ceea ce vor femeile care vin în China”, a scris ea, „este să li se dea ocazia de a face cea mai diversă muncă posibilă, în libertate… Femeile au dreptul să ceară egalitate absolută”. Apoi a scris: „Elementara dreptate cere ca femeile să aibă drepturi egale cu bărbaţii în întâlnirile de misiune şi în conducerea lucrării lor”.

Lottie Moon călătorea din sat în sat în shentza sau litiere purtate de catâri şi dormea în mod obişnuit în hanuri infestate cu paraziţi. Adesea, zona prin care călătorea era atât de periculoasă, încât cărăuşii ei luau măsuri de precauţie, îndesând clopoţeii catârilor cu paie. Lottie era neînfricată şi fermă, ca un bărbat, totuşi tandră şi feminină.

În 1888 ea a provocat femeile din Biserica Baptistă de Sud cu pledoaria: „Nu vreţi ca, din apreciere faţă de ceea ce înseamnă Crăciunul pentru voi, să participaţi la lucrarea din această regiune?” În acel an s-au dat 3.000 de dolari, ca răspuns la chemarea ei. Baptiştii din Sud au continuat această colectă anuală chiar şi după moartea ei, iar în 1992 au reuşit să adune aproape un miliard de dolari pentru misiunile mondiale în numele lui Lottie Moon.

Ea a îndurat multe greutăţi, inclusiv Revolta Boxerilor (Boxer Uprising), în timpul căreia a plecat din China ca să predea în Japonia. În acea perioadă au fost martirizaţi mulţi creştini chinezi care nu şi-au iubit viaţa până la moarte. Când s-a reîntors din China, viaţa a devenit tot mai grea din punct de vedere financiar, până când a izbucnit revoluţia din 1911. Consulul american şi mulţi din prietenii lui Lottie au îndemnat-o să plece, dar ea a rămas la Tengchow. Cu cât mai mult sufereau prietenii ei chinezi de pe urma războiului, a epidemiilor şi a sărăciei, cu atât mai mulţi bani dădea Lottie Moon săracilor. În cele din urmă, când a ajuns la vârsta de 70 de ani, Lottie pur şi simplu a încetat să mai mănânce.

În decembrie 1912, Lottie a cedat sub presiunea de a pleca în Statele Unite. Când a urcat la bord, era deja slăbită şi aproape moartă de foame. După patru zile, când vaporul a ancorat în portul Kobe, Japonia, această luptătoare credincioasă a Crucii s-a pierdut în glorie.

Cei care au iubit-o au primit mai târziu şi i-au îngropat cenuşa în Crowe, Virginia. Piatra funerară a lui Lottie are o simplă inscripţie: „Credincioasă până la moarte”.

Cu zece ani înainte, Lottie Moon spusese: „Mi-ar plăcea să am o mie de vieţi ca să le pot da femeilor din China”. Ea şi-a dat viaţa, iar influenţa ei a fost multiplicată înmiit.

Istoria este plină de femei care şi-au dat vieţile pentru cauza lui Cristos. Una din cele mai de demult a fost Vibia Perpetua (181-203). Perpetua a trăit în Cartagina, în nordul Africii. Povestirea aceasta mă fascinează în mod deosebit, deoarece în nordul Africii, la data scrierii acestei cărţi, există o întăritură a fundamentaliştilor musulmani. Creştinii romani aduseseră evanghelia în partea aceasta a lumii în timpul domniei Împăratului Septimius Severus.

Deoarece Severus se temea de răspândirea creştinismului, a emis un edict prin care interzicea orice învăţătură şi încercare de convertire a oamenilor. Credincioşii noi veneau la Cristos dându-şi seama că şansele lor de a trăi mult timp erau minime, ca să nu spunem nule, afară de cazul când Dumnezeu avea un motiv ca ei să scape de persecuţie.

Încrezători că martiriul lor i-ar putea face pe mulţi din oraşul păgân Cartagina să Îl urmeze pe Cristos, credincioşii ştiau că s-ar putea foarte bine ca propriul lor sânge să devină sămânţa Bisericii. Perpetua era foarte conştientă de aceasta, când a venit timpul să se boteze. Ea a spus, în timp ce ieşea din apă: „Duhul Sfânt m-a inspirat să nu mă rog pentru nimic altceva, decât pentru răbdare, în timpul durerilor trupeşti”.

Vă puteţi imagina să fiţi în locul acestei tinere, la vârsta fragedă de douăzeci de ani? Cum aţi reacţiona, dacă aţi fi arestaţi? Ca să nu mai adăugăm la gravitatea situaţiei şi faptul că îşi alăpta bebeluşul!

Perpetua a fost arestată alături de cinci tovarăşi. În timp ce era în închisoare, tatăl ei a vizitat-o în repetate rânduri, cerându-i să revină asupra celor declarate înainte, de dragul lui şi al copilului ei. El striga la ea şi pleca, numai ca să se întoarcă din nou, implorând-o în diferite moduri.

Mai târziu, doi diaconi au izbutit să o ducă pe Perpetua şi pe servitoarea ei, Felicitas, într-o parte mai bună a închisorii. Felicitas era însărcinată în luna a opta şi era îngrijorată că nu i se va permite să meargă în arenă alături de prietenii ei în credinţă. Se temea că va muri alături de străini, şi nu de tovarăşii ei de credinţă.

Avem aici chiar cuvintele Perpetuei, culese din jurnalele pe care le-a ţinut până la moartea ei. În timp ce citeam următorul fragment, pe care l-a scris despre copilul ei mic, inima mi s-a strâns, gândindu-mă la cei doi copii ai mei:

Îmi alăptam copilul, care deja era slăbit din cauza lipsei de hrană. În neliniştea mea, i-am vorbit mamei mele, mi-am mângâiat fratele şi mi-am încredinţat fiul în grija lor. Tânjeam foarte mult după ei, deoarece vedeam că şi lor li se rupea inima pentru mine. Multe zile în şir am fost neliniştită; apoi am obţinut permisiunea ca bebeluşul meu să rămână cu mine în închisoare. Imediat am primit noi puteri şi am fost eliberată de nelinişte în privinţa copilului. Dintr-odată închisoarea mea a devenit un palat. Astfel, am preferat să fiu mai degrabă acolo, decât oriunde altundeva.

De ce este atât de important acest capitol despre eroine? Un motiv este acela că de-a lungul anilor au fost scrise multe cărţi despre eroi, dar realizările remarcabile ale femeilor deosebite au fost foarte puţin evidenţiate. Eu cred că mamele ar trebui să le citească fiicelor lor istorisiri despre femeile lui Dumnezeu care au păşit înaintea lor, pentru a pregăti calea. Făcând astfel, femeile tinere pot învăţa atât din slăbiciunile, cât şi din punctele tari ale acestor eroine, pentru a fi mai echipate să facă faţă problemelor unice pe care le aduce o viaţă de slujire lui Dumnezeu. De exemplu:

• Ar trebui să mă căsătoresc, dacă am o chemare a lui Dumnezeu pentru viaţa mea?

• Ar trebui să am copii?

• Cu ce soţ ar trebui să mă căsătoresc?

• Cum îşi clarifică celelalte femei aceste controverse?

O eroină a credinţei, care a fost călăuzită de Dumnezeu prin viziuni şi a fost folosită ca să schimbe soarta naţiunii, a fost Ioana d’Arc. Ea este adesea numită Debora Franţei.

Ioana d’Arc a trăit între anii 1412 şi 1431. Ea a avut într-adevăr o viaţă scurtă – de numai nouăsprezece ani. Se pare că viziunile ei au început în jurul vârstei de doisprezece ani şi au continuat până când şi-a început misiunea în Franţa, la vârsta de şaisprezece ani.

Tânăra Ioana era o păstorită care trăia într-un sătuleţ, fiind cea mai mică din cei patru copii ai familiei. Deşi unele din viziunile şi vocile pe care le-a auzit păreau să fie din surse ciudate, cum ar fi sfinţi martirizaţi, eu cred că Duhul Sfânt îi vorbea. Poate, în ignoranţa ei, nu a înţeles complet Vocea lui Dumnezeu, însă rodul a ceea ce a auzit a fost bun.

Ea Îl numea pe Domnul „Messire” [“My Master” (Stăpânul meu)], şi ceea ce auzea de la El era dulce şi direct:

Ori de câte ori sunt tristă, pentru că ceea ce spun este o poruncă a Stăpânului care nu e uşor crezută, merg deoparte şi Îi fac cunoscută Stăpânului plângerea mea. Şi imediat ce mi-am terminat rugăciunea, aud o voce care îmi spune: “Fiică a lui Dumnezeu, du-te, Eu voi fi ajutorul tău”. Şi această voce mă umple cu o aşa de mare bucurie, încât voi rămâne pentru totdeauna în această stare.

Pentru a înţelege puţin din situaţia politică din timpul Ioanei d’Arc, menţionez că Franţa se afla în război cu Anglia şi aliaţii acesteia din Franţa, burgunzii, care erau din nordul Loirei. Circumstanţele păreau groaznice pentru moştenitorul Franţei la tron, Delfinul Charles, care fusese dezmoştenit de Henric al VI-lea şi de regina mamă, Isabela de Franţa, care îl prefera pe Henric al VI-lea.

Când avea doar şaisprezece ani, Ioana a început să primească din ce în ce mai multe instrucţiuni supranaturale şi a fost numită emisarul lui Dumnezeu pentru strigătul de deznădejde al ţării ei. O rudă mai în vârstă a călătorit cu ea în luna mai a anului 1428 de la Domremy la Vaucouleurs (aproximativ 25 km), cu scopul de a-l întâlni pe guvernatorul militar. Acesta a trimis-o înapoi la părinţii ei.

Ioana era o mistică obişnuită să aştepte să primească îndrumare spirituală, deci s-a dus pur şi simplu acasă şi a aşteptat. De data aceasta a primit instrucţiuni mai specifice, pe care le-a transmis conducătorului militar. El, în consecinţă, a trimis-o cu o scrisoare la Delfin. Însă, înainte de a merge, Ioana, plină de curaj, şi-a tuns părul asemenea unui paj şi şi-a schimbat rochia roşie cu o uniformă de soldat. Ea a fost aspru criticată pentru aceasta, şi totuşi, pentru că a crezut că primise călăuzire divină pentru a face astfel, critica nu a deranjat-o. Îmbrăcată ca un bărbat, a putut călări cu uşurinţă, amestecându-se cu soldaţii.

Favoarea lui Dumnezeu care se odihnea peste ea, pentru a-şi putea îndeplini misiunea, era cât se poate de evidentă, în timp ce tânăra adolescentă îi mustra pe soldaţii aspri, beţivani, care vorbeau urât, avertizându-i că Dumnezeu nu le va da victorie, dacă nu vor deveni oameni morali. Uimiţi de vorbele ei, mulţi soldaţi au făcut schimbări dramatice în vieţile lor.

Istoria nu îl descrie pe Delfin ca fiind o persoană deosebit de plăcută. Mai degrabă era descris ca incompetent, plictisit şi urât. Declaraţia pe care Ioana i-a făcut-o, în timp ce vorbea cu el în particular, a fost: „Sunt mesagera lui Dumnezeu, trimisă să îţi spună că eşti fiul Regelui şi adevăratul moştenitor al Franţei. Şi că Franţa urmează să fie o Împărăţie Sfântă”.

După ce a fost interogată timp de trei săptămâni de clerici la Poitiers, Ioanei i s-a permis să acţioneze pe baza călăuzirii divine pe care o primise mai devreme din partea Domnului, pentru a conduce armata în bătălia de la Orléans. Ea trebuie să fi arătat incredibil, deoarece Delfinul a îmbrăcat-o într-o armură strălucitoare ca să conducă trupele. Ca armă, Ioana şi-a ales o sabie care avea cinci cruci, primită de la biserică, şi purta un steag stropit cu apă sfinţită, pentru a reprezenta compania ei.

Mi-ar fi plăcut să o văd cu ochii mei pe această tânără Debora a lui Dumnezeu, în timp ce îşi îndemna compania să se pocăiască, să se lase de păcate şi să ia împreună Cina Domnului. După acest îndemn, s-a petrecut o schimbare remarcabilă în bărbaţi şi s-au putut ridica la standardul necesar. În fruntea companiei ei mărşăluiau preoţi care cântau psalmi şi imnuri. (Aceasta îmi aminteşte de Iosafat – care l-a trimis pe Iuda în faţă!).

Ioana a primit instrucţiuni specifice pentru bătălie şi, chiar dacă vântul bătea în direcţia greşită, aceasta s-a schimbat atunci când trupele au trebuit să treacă râul Loire în bărci mici, aproape de Orléans. Vocea Domnului i-a spus atunci: „În Numele lui Dumnezeu mergeţi împotriva lor, pentru că vor cădea şi nu vor mai rămâne. Vor fi total înfrânţi, şi nu vei pierde aproape niciun om. Ridică-te şi urmăreşte-i”.

În ziua aceea, trupele Domnului au luat Orléansul, iar Ioana a continuat să conducă alte patru bătălii. Apoi, ea l-a instruit pe Delfin să intre în oraşul unde, după tradiţie, erau încoronaţi regii Franţei, şi a asistat la ungerea lui cu ulei (atunci a devenit regele Charles al VII-lea al Franţei).

În cele din urmă, în ziua care a urmat încoronării lui, Ioana a fost capturată şi judecată ca vrăjitoare şi eretică în faţa unui tribunal compus din 40 de teologi şi jurişti din Rouen. Ea a rămas fermă şi a răspuns clar la toate acuzaţiile. La un moment dat, acuzatorii ei au dus-o în camera de tortură ca s-o intimideze. Ea a răspuns:

Chiar dacă mi-aţi smulge membrele şi mi-aţi despărţi sufletul de trup, nu voi spune altceva, şi chiar dacă voi spune ceva diferit, aş arăta clar că voi m-aţi forţat să o fac prin mijloace violente...

Judecata ei finală s-a bazat pe doisprezece puncte. Printre ele erau negarea darului ei de profeţie şi purtarea hainelor bărbăteşti.

În data de 30 mai, 1431, Ioana, acum de nouăsprezece ani, a fost legată de un stâlp şi apoi arsă de vie. Ea nu a cerut nici măcar o dată să fie eliberată, deoarece nu se temea de martiriu. Îşi terminase cursa şi lupta cea bună. Ultimele ei cuvinte au fost cele mai dulci pe care le pot pronunţa buzele... Isus, Isus.

Consemnările arată că englezii, când s-au reîntors în tabără, au putut doar murmura: „Suntem pierduţi! Am ars o sfântă!”

Regele Charles al VII-lea a anulat verdictul împotriva ei, iar în anul 1922, Ioana a fost declarată sfânta protectoare a Franţei. Ioana, ca Ieremia, nu şi-a considerat tinereţea un obstacol în calea destinului ei în Dumnezeu. A murit îndeplinindu-şi scopurile lui Dumnezeu pentru viaţa ei în generaţia ei (vezi Faptele Apostolilor 13:36).

Ţi-a vorbit această povestire? Probabil că Dumnezeu te cheamă să fii o Debora în generaţia ta. Chiar acum există femei în congres care se află acolo pentru că simt o chemare clară din partea lui Dumnezeu de a contribui la schimbarea Americii. Şi alte femei din naţiunile de pe tot cuprinsul lumii primesc chemări similare. Chiar dacă nu eşti chemată să fii o Debora, te-aş încuraja să studiezi despre femeile din Biblie şi să le găseşti pe cele care se potrivesc cel mai bine cu tine. Dumnezeu ridică Estere şi Naomi (bunici evlavioase), care să aducă vindecare în generaţia lor prin vieţile lor!

Material extras din cartea Femei ale destinului de Cindy Jacobs. Comandă cartea de aici.

Informatiile publicate pe site-ul alfaomega.tv (text sau video) pot fi preluate de alte publicatii, site-uri si bloguri online doar in limita a 500 de caractere si cu citarea sursei cu link activ spre pagina de pe site-ul nostru. Orice abatere de la aceste norme constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si o vom trata ca atare.

promo-pasiune-pura

Pasiune Pură este o emisiune unică în televiziune. Abordează un domeniu al vieții (cel sexual) care are nevoie de multă vindecare. Milioane de oameni eșuează din punct de vedere sexual, având nevoie să afle despre harul și Adevărul care eliberează și trasează standardele unei sexualități umane sănătoase. O serie de mărturii ale unor vieți transformate și restaurate.

Urmărește Pasiune Pură în fiecare zi de sâmbătă și duminică, ora 23:30, pe canalul Alfa Omega TV.

Alfa Omega TVSusține publicarea materialelor creștine

Dacă v-a plăcut acest articol și doriți să citiți mai multe articole de acest gen, dați click aici pentru a afla despre modalitățile prin care ne puteți ajuta. Dorim să ajungem la cât mai mulți oameni cu mesajul Evangheliei, dar nu putem face aceasta fără ajutorul vostru! Ajutați-ne financiar să continuăm!

x
x

GDPR - avem nevoie de acordul tău pentru a putea să-ți trimitem materiale

Dacă ești abonat la revistă sau la newsletterul nostru, trebuie să știi că nu ți le mai putem trimite, decât dacă primim un acord explicit de la tine, conform legislației GDPR. Durează câteva secunde să ne dai acordul. alfaomega.tv/acord
Alfaomega.tv folosește cookies. Info și setări: Politica Cookies. Politica confidențialitate.