Donează     Rugăciune       TV LIVE                           

Septembrie - luna Științei/Creației la AO

Descoperă compatibilitatea știință-credință în cadrul Lunii Creaționiste, unică în România!

Preocuparea AOTV pentru creaționism

Am promovat alternativa creaționistă de la început, sub genericul Verdictul științei: Creație!

Încercările și mărturia Bisericii Primare

Azi, creștinismul e prezent pe toate continentele, și în mii de grupări denominaționale. Aceasta e credința pe care cei mai mulți din leagănul ei din Ierusalim n-au dorit-o, acum 2000 de ani. Fondatorul ei a fost ucis, iar urmașii Lui, creștinii, au fost ocazional persecutați și dați la moarte. Cel mai puternic imperiu cunoscut vreodată și-a folosit vastul aparat de stat pentru a suprima această credință, dar n-a reușit, prăbușindu-se el în loc. Vom studia apariția Bisericii primare și răspândirea ei, acuzațiile ce i s-au adus și persecuțiile care au amenințat-o, povestea martirilor care și-au dat viața și n-au renunțat la credința lor, tranziția prin care creștinismul a devenit nu numai religie legală ci și credința oficială în Imperiul Roman. Perioada acoperă 300 de ani, până la Edictul din Milano din anul 313, când Biserica a primit statut legal. E cea mai incredibilă povestire din istoria omenirii!

TEMELIA

Cum arăta religia creștină cu mult timp înainte de a fi identificată cu ceea ce noi numim astăzi "Biserică". Ce este Biserica, de fapt? Este Biserica o clădire? Ar rămâne Biserică și dacă am îndepărta cărțile de cântări și Biblia, orga, amvonul și veșmintele bisericești? Răspunsul ar fi: DA, dacă am trăi în perioada creștinismului timpuriu. Creștinii de atunci nu aveau clădiri, denumiri distincte, edituri, organizații birocratice sau o ierarhie complexă. Și totuși ei erau Biserica. Biserica nu era o clădire, ci oamenii erau Biserica. Ei aveau două lucruri pe care le considerau foarte importante și cu adevărat de neînlocuit: credința și părtășia. Ambele au stat la baza a ceea ce ei numeau "temelia".

Creștinismul a început cu Isus din Nazaret și cu poporul evreu din Palestina primului secol. Învățăturile lui Isus au fost considerate extraordinare iar El și-a câștigat reputația ca unul care făcea minuni și semne. Mesajul său anunța începutul "Împărăției lui Dumnezeu". Isus a adunat în jurul Lui niște ucenici, oameni obișnuiți, pe care i-a pregătit pentru a deveni mesagerii Săi. A generat multe controverse și a stârnit o opoziție vehementă. A fost condamnat de conducătorii evrei, fiind executat prin crucificare de autoritățile romane.

Urmașii Lui au mărturisit că a treia zi a înviat din morți, că s-a întâlnit cu ei, a vorbit și a mâncat cu ei. Urmașii Lui credeau că Dumnezeu L-a ridicat din morți pe Isus pentru a valida învățăturile Sale. Apoi au crezut că Isus a fost Salvatorul divin al omenirii, Domnul care trebuia crezut și ascultat fără împotrivire. Fără îndoială, acești discipoli au crezut că menirea lor este să ducă învățătura lui Isus în toată lumea și cu orice preț. Ei trebuiau să spună oamenilor să se pocăiască și să creadă în Isus.

Știm că ei au răspândit Cuvântul Său cu o energie remarcabilă, depășind cu mult granițele locurilor lor natale. Primii discipoli ai lui Isus au fost evrei. Nu s-au considerat fondatorii unei noi religii, ci moștenitorii tradiției evreiești și parte din poporul evreu. Credeau în promisiunile date de Dumnezeu pentru Israel prin scrierile cunoscute azi ca Vechiul Testament. În primii ani după ce Isus a plecat, ei au continuat să facă parte din comunitatea evreiască. Erau activi în sinagogi, mărturisind și contrazicându-se cu ceilalți evrei despre Isus.

Comunitățile evreiești erau împrăștiate în tot Imperiul Roman. Erau necesari 10 evrei pentru a înființa o sinagogă, deci sinagogile apăreau peste tot. Sinagoga oferea locul ideal pentru a vorbi despre Isus, pe măsură ce ucenicii lărgeau cercul de răspândire. Cuvântul Lui era pentru toți. Învațătura lui Isus trebuia să ajungă în lumea întreagă, iar pentru ei lumea întreagă însemna în primul rând puternicul Imperiu Roman.

După Isus, apostolii au format coloana vertebrală a Bisericii. Noul Testament ne relatează despre moartea a doi apostoli: Iuda și Iacov. Iuda, cel care L-a trădat pe Isus pentru 30 de arginți, s-a spânzurat. Iacov, fiul lui Zebedeu, a murit de sabie, decapitat probabil în Ierusalim în jurul anului 44. Potrivit tradiției, el a murit după ce a predicat Evanghelia în Spania. Andrei a călatorit în Sciția, în nordul Mării Negre, a predicat în Asia Mică, în Turcia de azi, în Grecia, unde se spune că ar fi fost crucificat. Toma Necredinciosul a fost probabil activ în Siria și a predicat în Estul îndepărtat, în India. Filip, conform tradiției, a predicat Evanghelia în Heriapolis, în Asia Mică, unde a convertit-o pe soția unui proconsul roman. Ca răzbunare, soțul l-a arestat pe Filip și l-a omorât în chinuri groaznice.

Despre Matei, cunoscut și ca Levi, se crede că a scris Evanghelia ce-i poartă numele. Potrivit diferitelor tradiții, el ar fi predicat în Persia și Etiopia. Bartolomeu, tot conform tradiției, a întreprins călătorii misionare împreună cu Toma, din India până în Armenia și de asemenea în Etiopia și în Sudul Arabiei. Există diverse relatări despre modul în care acesta a murit ca martir. Despre Iacov, fiul lui Alfeu, se spune că a predicat în Siria și istoricul evreu Iosephus spune că el ar fi fost lovit cu pietre și apoi omorât. Simeon Zelotul, potrivit povestirilor, ar fi plecat în Persia unde ar fi fost omorât în urma refuzului de a aduce jertfă Zeului Soare. Matia, apostolul ales pentru a-l înlocui pe Iuda, ar fi fost plecat împreună cu Andrei în Siria și ars de viu. Apostolul Ioan este probabil singurul care a murit de bătrânețe. A fost liderul bisericii din zona Efes, și se spune că ar fi avut grijă de Maria, mama lui Isus. Pe perioada persecuției regimului lui Domițian, prin anii 90 e.n., a fost exilat în insula Patmos din Marea Egee. Acolo se crede că a scris ultima carte a Noului Testament, "Apocalipsa".

Apostolii au acoperit o arie largă ducând mesajul lui Isus. Nu e posibil să stabilim exact unde se termină faptele istorice și de unde încep legendele, dar se consideră că există un sâmbure de adevăr ce a generat legenda care s-a amplificat de-a lungul timpului.

Despre apostolii Petru și Pavel, avem mai multe informații considerate a fi demne de luat în seamă. După înviere, Petru, care s-a lepădat de Isus, a fost reabilitat de Cel Înviat, la Marea din Galileea. De atunci, Petru a fost piatra de temelie a Bisericii timpurii. El este primul vorbitor în public, primul evanghelist. El a apărut înaintea Sanhedrinului. El a fost primul care a început misiunea printre neamuri păgâne, cu mult înaintea lui Pavel. Când Pavel a ajuns în sfârșit la Ierusalim, Petru devine învățătorul său. L-a instruit asupra istoriei lui Isus, asupra începuturilor Bisericii. El s-a dovedit un bun administrator când a părăsit Ierusalimul mergând la Roma.

Petru este unul din cei mai bine cunoscuți creștini timpurii. A fost ucenic, apostol, martir. Un ucenic al lui Isus, un apostol care a predicat Evanghelia și a pus bazele Bisericii Creștine timpurii în Ierusalim, martirizat la Roma probabil împreună cu Pavel, în vremea lui Nero. Cel mai important lucru a fost, potrivit mărturisirii sale, momentul când a recunoscut în Isus pe Mesia, cel promis; când a proclamat adunarea evreilor la Rusalii și în zilele care au urmat același mesaj, și anume că Isus era într-adevăr Mântuitorul ce trebuia să vină. A murit la Roma încrezător în acesta pâna în ultima clipă.

Apostolul Pavel nu a fost unul dintre primii 12 apostoli ai lui Isus, dar a fost cel mai important misionar al lui Hristos, care a trăit vreodată. Evreu devotat, Pavel a fost un persecutor fanatic al Bisericii Creștine incipiente, dar apoi a avut acea experiență pe drumul Damascului, unde, susține el, Isus i s-a arătat. Pavel s-a focalizat pe un singur țel în viață: să aducă cât mai mulți oameni la cunoștința Evangheliei, fără a-i păsa de propriile suferințe. Modelul lui Pavel era să predice în sinagogi. Dar el predica și învăța și pe străzi, în piețe, în Aeropag, dealul lui Marte, oriunde putea avea un auditoriu. Aproape peste tot unde a fost, Pavel a întâlnit oameni interesați, ce au devenit noi ucenici ai lui Hristos. Inevitabil, însă, s-a ciocnit și de opozanți. A fost adesea arestat, bătut cu biciul sau cu pietre înainte de a fi aruncat afară din cetate.

Pavel a ajutat Biserica să înțeleagă universalitatea credinței mai bine decât oricare altul. Aceasta l-a implicat într-o serie de controverse puternice cu alți apostoli, inclusiv o discuție aprinsă cu Petru. În final, el a deschis ușile neamurilor pentru a deveni cu adevărat participanți ai părtășiei cu Isus, și tot el a evidențiat acele părți ale moștenirii evreiești care trebuiau menținute din cele care erau opționale sau înlocuite odată cu venirea lui Hristos. El a fost un om cu daruri spirituale remarcabile. Evanghelist, învățător, om ce realiza miracole, profet, scriitor (multe din scrierile Noului Testament îi aparțin), gânditor și teolog. Dar era și un strateg, un vizionar, cineva care a văzut că Evanghelia trebuia să fie liberă de cerințele evreiești, cum ar fi circumcizia și păstrarea legii, pentru ca ea să atragă oamenii din Imperiul Roman. Se pare că Pavel a murit la Roma, unde, potrivit tradiției, ar fi fost decapitat în afara cetății.

Nu cu mult după moartea lui Pavel, creștinii au început să înțeleagă că erau o comunitate distinctă, diferită de iudaism. Un pas important în această tranziție a fost revolta evreiască împotriva romanilor în anul 66. Eusebiu, primul istoric important al Bisericii, relatează că creștinii au fost hărțuiți continuu de evrei și mulți au fost nevoiți să părăsească Ierusalimul. Când revolta evreiască a izbucnit, mulți dintre creștinii rămași n-au trecut de partea evreilor, ci au plecat la Pella, în Iordania. În 70 d.Hr., forțele romane au capturat Ierusalimul și au distrus templul. Eșecul revoltei și distrugerea templului au fost dezastre pentru poporul evreu, dar ei au găsit tăria necesară pentru a-și reorganiza viața religioasă în jurul Legii iudaice. Ruptura între creștini și evrei s-a adâncit cu deplasarea centrelor creștine către alte orașe dincolo de Ierusalim. La sfârșitul secolului I, evreii i-au exclus pe creștini din sinagogi, schimbându-și și rugăciunile pentru a adăuga blestem asupra ereticilor.

După moartea apostolilor, credința a fost purtată de cei care au fost învățați de apostoli. Nu avem prea multe surse despre cum s-a răspândit credința sau cine a răspândit-o. Pe timpul împăratului Nero, în anii 60 d.Hr., ea era considerată "Religio Prava", o religie ostilă, fără statut legal, fiind considerată un dușman al Statului și al oamenilor. Totuși știm că această credință s-a propagat cu iuțeala focului, traversând întregul Imperiu Roman.

Era o realizare remarcabilă - un mic grup într-un colț îndepărtat al unui mare imperiu, considerat o sectă a iudaismului, a reușit să convingă lumea de credința lor. Ei predică dedicarea față de Cel care a murit ca un criminal disprețuit - destul de bizar - și mai afirmă că acesta a înviat din morți și trăiește și azi prin Duhul Său Sfânt. Lumea căreia îi vorbesc cu îndrăzneală este cuprinsă de loialitate față de moștenirile tradiționale și religiile locale. Se părea că creștinii cer lumii să mai accepte încă un Dumnezeu și încă o credință pe care o poți practica în privat. Romanii au fost toleranți, s-ar fi putut acomoda cu ea. Dar creștinii au susținut că Dumnezeul lor era singurul Dumnezeu adevărat, că toți trebuiau să se pocăiască, să se abată de la calea păcătoasă și să-l urmeze pe Hristos, pe care Îl proclamau ca Domnul Cerului și al Pământului.

Condițiile de atunci din imperiu erau propice pentru răspândirea credinței. Istoricul creștin Eusebiu a scris în secolul IV că Dumnezeu a pregătit în mod providențial Imperiul Roman și nivelul cultural necesar pentru răspândirea Evangheliei. Creștinii au profitat de condițiile oferite de Imperiul Roman pentru a se răspândi rapid. De-a lungul primilor 300 de ani și-au semnalat prezența în majoritatea zonelor imperiului, la toate nivelele și clasele sociale.

RĂSPÂNDIREA

Era o nouă credință într-o lume în care se respecta tradiția, o credință universală într-o lume loială zeilor locali, o credință devotată într-o lume a toleranței. Provenind din Palestina, urmași ai claselor sărace care L-au urmat pe Isus din Nazaret, creștinii s-au hotărât să ducă credința lor în lumea întreagă. Era o misiune imposibilă, pentru că învățătura creștină nu se împăca cu cele mai sacre concepte romane. În ciuda acestor dificultăți, creștinismul s-a răspândit.

Isus n-a oferit grupului Său o strategie clară. Poate că a avut un motiv. Dacă ar fi știut ei care erau sacrificiile necesare, s-ar mai încumetat cineva?

Pentru a înțelege cum s-a răspândit creștinismul, să cunoaștem lumea în care s-a născut. Cu câteva secole înainte de Hristos, cuceritorul grec Alexandru cel Mare, și-a extins mult imperiul. Grecii iubeau orașele, iar unde ajungea Alexandru cel Mare, el construia noi orașe sau refăcea orașele vechi. Succesorii i-au urmat exemplul, fondând Antiohia, printre altele. În plus, tot mai multe popoare erau influențate de cultura greacă, iar limba greacă a devenit limba oficială a imperiului. Când romanii i-au învins pe greci, ei au continuat politica grecească și au construit orașe pe toată întinderea Imperiului. Peste tot unde mergeau, puneau în practică metodele lor administrative avansate și uimitoarele lor abilități în domeniul ingineriei.

Când creștinismul a început să se răspândească, în vremea guvernării romane, a început într-o lume a orașelor. Acestea erau legate între ele printr-o uimitoare rețea de drumuri. Erau mai mult de 80.000 de km de drumuri, dublul circumferinței Pământului. Existau și porturi bune pentru navigație, iar „Pax Romana” însemna că drumurile pe uscat și pe mare erau relativ sigure, fără teama de hoți sau pirați. Exista și un sistem poștal eficient. Cu limba greacă vorbită în centrele mari ale imperiului, comunicarea și transporturile, comerțul și meșteșugurile erau mult înlesnite. Pentru răspândirea ideilor noi, nu se puteau găsi condiții mai bune ca acestea.

În anul 100, creștinismul a ajuns în cele mai mari orașe ale imperiului. Creștinismul a străbătut drumurile din imperiu, prin intermediul călătorilor din diferite clase sociale: negustori, comercianți, soldați, prizonieri, sclavi, ostatici, creștini laici de tot felul. Toți aceștia au călătorit pe marile rute ale imperiului. Studenți, profesori, filozofi, refugiați, pelerini, doctori, avocați, oameni de tot felul au purtat cu ei credința creștină. Răspândirea a avut loc nu ca urmare a muncii clericilor, ci datorită creștinilor simpli, bărbați sau femei, care își vedeau de viața lor obișnuită.

În jurul anilor 180, un autor necunoscut a scris o lucrare uimitoare despre creștini, „Epistola lui Diognetus”. Ne dăm seama că viața credincioșilor e obișnuită, dar și foarte neobișnuită. „Creștinii nu se deosebesc de ceilalți prin țară, vorbire sau obiceiuri. Chiar dacă trăiesc în orașe grecești sau străine și urmează obiceiurile locale: se îmbracă, mănâncă și trăiesc la fel ca ceilalți, ei arată minunata lor ‘cetățenie’. Ei trăiesc ca niște călători în locurile natale, au obligații de cetățeni, dar suferă ca niște străini. Orice țară străină le este natală și orice loc natal le este străin. Se căsătoresc la fel ca alții, fac copii, dar nu-i neglijează, cum fac unii. Îți oferă o masă comună, dar nu și un pat comun. Ei trăiesc în trup, dar nu se lasă conduși de pofte carnale. Trăiesc pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului. Se supun legilor stabilite, dar le depășesc în propria viață. Ei îi iubesc pe toți, dar sunt persecutați de toți. Sunt trimiși la moarte, dar continuă să trăiască. Sunt săraci, dar îmbogățesc pe alții. Se lipsesc de toate, dar au toate din belșug. Sunt bătuți și binecuvântează, sunt insultați, iar ei cinstesc. Când fac binele sunt pedepsiți ca și făcători de rele. Când sunt pedepsiți, se bucură de parcă ar primi viață. Evreii îi consideră străini, iar grecii îi persecută. Cei care îi urăsc nu pot spune ce anume le determină ura.”

Iată un alt document scris de un creștin către împăratul Antoninus Pius, o valoroasă privire asupra vieții creștinilor în această perioadă istorică a Bisericii, lipsiți de ajutorul apostolilor din primul secol. Scriitorul este Iustin, care va deveni martir, victimă a persecuției: „Înainte trăiam în mizerie morală, acum iubim castitatea. Obișnuiam să practicăm magia, acum ne-am dedicat adevăratului și singurului Dumnezeu. Iubeam banii și averea mai mult decât orice, dar acum împărțim totul și dăruim celor care sunt nevoiași. Obișnuiam să ne urâm, să ne ucidem unul pe celălalt. N-am fi mâncat alături de cei din alt neam, dar acum, datorită lui Hristos, ne iubim dușmanii și ne rugăm pentru cei care ne urăsc fără motiv.”

Credința se răspândea, în ciuda opoziției crescânde. Acestea au fost comunitățile creștine existente în jurul anului 200 d.Hr. Dar cum s-au înmulțit? Bisericile nu organizau ceremonii publice pentru a atrage masele. Un timp nu au avut nici măcar clădiri. Dacă ai fi asistat la o slujbă, n-ar fi fost un spectacol bizar, ceva distractiv sau o orgie, așa cum au fost acuzați la început. În locul unor astfel de lucruri, ai fi găsit citirea textelor din Scriptură, rugăciuni, cântări și Cina Domnului. Dacă nu erai botezat, nu erai invitat să participi la Cină.

Dar Bisericii nu i-au lipsit tensiunile interne. Acestea n-au izbucnit generând rupturi, dar conflicte au existat. Conflictele serioase făceau parte din viața lor. Ei considerau că se luptă pentru a deosebi adevărul de greșeală. Probabil cheia pentru răspândirea credinței era reconcilierea zilnică.

Biserica Primară a fost o mișcare urbană. Vecinii știau foarte bine cine erai, ce fel de viață duceai, ce era mai important pentru tine. Prin compasiune, grijă și dragoste pentru semeni, Evanghelia s-a răspândit. A fost o mișcare care rezolva necesitățile oamenilor, iubea pe cei nedoriți, chiar salva și creștea copii abandonați în gropile de gunoi. În Roma anului 250 a apărut primul "program umanitar". Biserica asigura hrană pentru mai mult de 1500 de văduve.

Dar în Biserica Primară existau și minunile. Creștinii au fost cunoscuți ca cei ce se îngrijeau de bolnavi, aveau putere de vindecare și de alungare a demonilor. Pentru a înțelege Biserica Primară, trebuie să nu uităm de minuni. Minunile sunt pomenite de la începutul mișcării. Povestirile despre miracole apar și în secolele al II-lea și al III-lea. Scriitori ca Iustin, Irineu și Tertulian au dat o mare importanță aptitudinilor creștinilor de a face minuni. Creștinii s-au oferit să facă minuni în public, pentru a demonstra puterea Dumnezeului creștinilor. Minunile făceau parte din viața Bisericii. Trebuia să existe vindecări și eliberări de demoni. Mulți dintre contemporanii lui Isus au făcut minuni, nu numai El, deci El a trebuit să dovedească oamenilor că putea face ceea ce făceau și alții, iar apoi să le explice care era scopul Lui. Petru și Pavel au procedat exact la fel atunci când au făcut vindecări.

În primii ani, creștinismul a fost cea mai pașnică și uimitoare perioadă de revoluționare, transformare și stabilizare culturală cunoscută în istorie. Dar cum ne explicăm remarcabila răspândire a creștinismului?

Tatăl nostru. Poate în aceste două cuvinte găsim o cheie a răspândirii Evangheliei în lume. Lumea în care Evanghelia s-a născut a fost o lume în care oamenii au simțit că erau la dispoziția destinului, victime ale întâmplării, viețile lor erau controlate de forțe astrologice impersonale. Era o lume unde religia era o tradiție, nu o credință personală. Într-o astfel de lume, creștinii au susținut că viața are un scop, că poți fi cunoscut și iubit și că Dumnezeul nostru este Creatorul tuturor. El a coborât pe pământ în persoana Fiului Său - Isus Hristos, pentru a-și arăta dragostea. O iubire atât de mare, încât avem dreptul să-I spunem: "Tatăl nostru." Un astfel de concept era cu totul nou. Aceasta nu ne explică pe deplin răspândirea creștinismului, dar este o parte necesară a oricărei explicații.

Până în jurul anului 300, creștinismul a continuat să se răspândească. În unele regiuni, populația era majoritar creștină. În alte locuri, unde erau în minoritate, creștinii și-au menținut o prezență puternică. Imperiul roman avea o populație de 50-60 de milioane de oameni. Se estimează că între 5-10% erau creștini, cam 3-6 milioane de oameni din toate straturile sociale. Prezența creștinilor se făcea simțită în societate.

ACUZAȚIILE

Creștinismul s-a răspândit din Ierusalim în tot Imperiul Roman. Dar prețul a constat în persecuții repetate, care au dus la moartea multor martiri. Imperiul Roman tolera aproape orice religie, dar unele aspecte ale creștinismului nu puteau fi suportate de romani. De ce era această credință atât de intolerabilă, atât de amenințătoare?

Isus a fost adus în fața lui Pilat, acuzat și judecat. Și ucenicii Lui au fost aduși în fața autorităților și acuzați. Acuzațiile împotriva creștinilor au fost diferite. Unele erau frivole, altele false, iar altele susțineau că această religie era o amenințare la adresa celor mai puternice crezuri și valori ale lumii romane: canibalism, sabotarea afacerilor, imoralitate și incest, anti-familism, sărăcie, ateism, promovarea noului, lipsă de patriotism, comportament anti-social, provocare de dezastre.

Acuzația de canibalism și imoralitate a fost mult invocată. Creștinii nu au avut sărbători publice sau biserici proprii. Uneori se întâlneau în secret, stârnind imaginația celorlalți. Dar pe măsură ce numărul creștinilor a crescut, aceste acuzații și-au pierdut credibilitatea și tot mai mulți au aflat despre credința și viața creștinilor.

Ateismul (respingerea zeilor tradiționali) - Lumea romană avea o mulțime de zei. Zeii protectori ai casei erau aleși de fiecare familie. Era un imperiu care venera zeii protectori ca fiind cei care i-au ocrotit și le-au dat victoriile. Chiar și împăratul era privit ca un zeu, întruchipând favorurile dăruite de zeii Romei. Dacă cineva nu venera zeii, era considerat ateu. Dacă susțineai că există doar un singur Dumnezeu deasupra celorlalți, erai privit ca fiind mândru și prost. Acest lucru era greu de înțeles pentru romani.

Lipsa de patriotism - Ideea separării religiei de politică este recentă, susținută de anabaptiștii europeni ai secolului al XVI-lea sau acum 2 secole în America. În toate țările și societățile de mai înainte, politica și religia se împleteau inseparabil. Dacă te-ai fi plimbat prin Roma, îți aduceai aminte mereu că era un loc al religiei și al zeilor vieții romane. Statul își arăta prețuirea pentru zei în numele poporului. Dacă nu te conformai, riscai mânia zeilor. A denigra zeii însemna ateism. Era o faptă antisocială, lipsă de patriotism. Era considerată subversiune politică.

Creștinismul era dezagreabil pentru lumea păgână, perceput ca o amenințare. Lumea romană nu tolera ușor amenințările. Evanghelia cu mesajul ei de iertare, pace, dragoste, a început să submineze zidurile care ofereau siguranță. Când zidurile sunt penetrate, nesiguranța crește și există tendința de a reacționa. Pentru a dărâma aceste ziduri, trebuia plătit un preț. Creștinismul, de la început, a înțeles că reprezintă o ofensă la adresa sentimentelor religioase ale majorității.

incercarile marturia bisericii primare persecutii

PERSECUȚIILE

Totul s-a transformat într-o luptă crâncenă: Imperiul Roman împotriva Bisericii Creștine neînarmate. Conflictul a durat aproape 300 de ani. Rezultatele acestei lupte au modelat civilizația occidentală și modul de viață și de gândire mai mult decât oricare altă forță.

În grădina Ghetsimani, Isus a trebuit să decidă dacă va înfrunta crucea sau va da înapoi. El a mers mai departe. Mai târziu, adepții Lui au avut de decis dacă-I vor purta crucea. Privind la persecuția Bisericii în primele secole, vom încerca să înțelegem de ce grupul al cărui motto era ‘dragostea’ a amenințat atât de mult Roma.

Creștinii nu erau persecutați la fel peste tot și nu tot timpul. Persecuțiile erau sporadice, la intervale, se diferențiau în intensitate și nu aveau loc în tot imperiul. Majoritatea se întâmplau local. Prima persecuție din tot imperiul n-a avut loc până în anul 250.

Biserica primară îi învăța pe creștini să nu caute martirajul, dar nici să fugă de el dacă ar fi însemnat negarea credinței. Au fost și aceia care au negat credința ca să nu-și piardă viața. Un părinte al Bisericii Primare, Tertulian, a exclamat: „Toate cruzimile voastre nu rezolvă nimic. Cu cât ne distrugeți mai mult, cu atât numărul nostru crește mai mult. Sângele creștinilor e sămânța lor!” Nu știm dacă acest lucru era adevărat. Câțiva au devenit creștini când au văzut că creștinii îndurau torturi oribile și moartea pentru credința lor. Însă majoritatea populației considerau execuțiile ca un divertisment public, privindu-i pe creștini ca fiind ciudați și rătăciți.

Învățăturile radicale ale "Adepților Căii", cum erau numiți, au condus la divizare și ostilități. Urmașii lui Isus nu s-au străduit să fie subtili. L-au proclamat pe Isus ca Mesia, iar ei se considerau ca fiind noul și adevăratul Israel. De la început, era riscant să devii creștin, ducea la dezaprobare socială și putea însemna arest, confiscarea proprietăților, tortură sau chiar moarte. Paradoxal, pentru Imperiul Roman era neobișnuit să existe martiri religioși, majoritatea religiilor erau tolerate și majoritatea oamenilor își păstrau religia pentru ei. Dar pentru creștini era important faptul că Isus a îndurat cruzimea, insulta, tortura și moartea rușinoasă prin crucificare. El i-a avertizat pe primii Săi ucenici, că a-L urma înseamnă să sufere.

Prima persecuție a avut loc sub domnia viciosului împărat Nero. Marele incendiu din anul 64 d.Hr a ars 10 din cele 14 cartiere ale Romei. A circulat zvonul că Nero cânta în timp ce Roma ardea, el fiind suspectat ca fiind responsabil pentru incendiu. Astfel, Nero a fost silit să dea vina pe cineva și a ales creștinii. Istoricul Tacitus, care nu avea simpatie personală pentru creștini, ne oferă o relatare în „Analele” sale: „Au fost numeroase tentative secrete, care n-au putut schimba ideea că în spatele incendiului a stat Nero însuși. El a avut nevoie de un țap ispășitor. Așa că, a ales un grup cunoscut ca fiind nesuferiți: creștinii, adepți ai unei superstiții aducătoare de moarte. Sute dintre cei care s-au declarat creștini au fost arestați. Ei au fost condamnați, nu atât pentru incendiu, cât datorită urii îndreptate împotriva rasei umane. Au fost batjocoriți, sfâșiați de câini și țintuiți pe cruci. Nero i-a ars ca făclii umane pentru a-și lumina grădinile. După pedeapsa publică, unii nu au putut să nu simtă milă pentru ei. Pedeapsa a depășit măsura delictului lor. Au fost uciși nemilos pentru a satisface cruzimea unui om.”

Domițian a luat în serios ideea divinității împăratului. Era fericit când lumea i se adresa cu: „Domnul și Dumnezeul nostru”. În timpul domniei sale, se cerea cetățenilor să ardă tămâie „Geniului Împăratului”. Creștinii au refuzat să ardă tămâie. De această dată persecuția a fost selectivă și limitată, în special în Asia Mică și Roma.

Traian a fost considerat unul dintre cei mai respectați împărați. Avem o valoroasă privire de ansamblu asupra vieții Bisericii din corespondența între Traian și Pliniu. Traian încerca să protejeze pe creștini împotriva guvernatorilor zeloși cum era Pliniu. „Nu căutați creștinii. Nu îi persecutați. Nu-i pedepsiți decât atunci când se dovedesc a fi infractori, criminali împotriva statului roman. Nu îi torturați. Și mai presus de toate, nu dați crezare informațiilor anonime. Faceți ceea ce este corect, în concordanță cu legea romană. Dar nu faceți nimic peste aceasta.” Era un fel de protecție pentru creștini.

Hadrian a fost unul dintre cei mai capabili împărați ai Romei, și a continuat politica stabilită de Traian. Persecuția era ocazională și venea ca răspuns la presiunile locale. El a avut o influență mai mare asupra persecutorilor. Un document datând din jurul anului 125, dispunea ca acuzatorul să aibă dovezi împotriva creștinilor înainte ca ei să fie pedepsiți. Acuzatorii care aduceau probe neîntemeiate trebuia să primească o pedeapsă mai mare.

Antoninus Pius a reușit cumva să-i protejeze pe creștini. Totuși, sub domnia sa a avut loc martiriul care a lăsat o amintire tristă Bisericii, arderea lui Policarp, în vârstă de 86 de ani, ucenicul apostolului Ioan din Smirna, în Asia Mică.

Marcus Aurelius a fost un alt împărat bun și un filozof stoic. Dar sub conducerea sa au avut loc o serie de calamități naturale: inundații, incendii, cutremure și epidemii de ciumă. Oamenii cereau sângele creștinilor pentru a îmbuna zeii. Marcus a aprobat persecuțiile din anul 177 în orașele Lyon și Vienne din sudul Franței. Una din victime a fost Blandina. Un altul a fost episcopul Lyonului, Pothinus, de 92 de ani, bătut cu brutalitate, călcat în picioare, murind două zile mai târziu.

Cuvântul "martir" în greacă înseamnă "martor". Un martir este un martor pentru Hristos. Martirul este acela care vrea să-L urmeze pe Hristos până la sfârșit. Punctul de vârf al martirului se datorează faptului că creștinul, apropiindu-se de Hristos, e gata să moară ca și Hristos în speranța învierii cu El. E semnicativ faptul că în scrisoarea creștinilor din Lyon, care descrie martiriul creștinilor din acest loc se spune că, prin suferința fraților și surorilor lor, ei L-au văzut pe Hristos.

Sub Septimius Severus s-a făcut pasul următor împotriva Bisericii. Convertirea la creștinism era interzisă, deși împăratul avea creștini între servitori. Un alt martiraj cu impact asupra Bisericii a avut loc în Africa de Nord, unde Perpetua, o tânără care-și alăpta copilul, și servitoarea ei Felicita, care era însărcinată și gata să nască, au fost arestate, apoi ciopârțite de fiare înfometate în fața mulțimii și înjunghiate de soldați.

Apoi a urmat un interval de relativă pace, marcat de o expansiune rapidă a Bisericii. Dar nu a durat mult. Sub domniile împăraților Decius și Valerian, persecuția se manifesta răzbunător. Dacă înainte Biserica era considerată o pacoste, acum era văzută ca o amenințare reală care trebuia înlăturată. A fost perioada primei prigoane oficiale din întreg imperiul. Creștinilor le era interzis dreptul de a se aduna împreună sub pedeapsa cu moartea. Li se interzicea chiar și vizitarea cimitirelor. Proprietățile le erau confiscate. Conducătorii erau ținta atacurilor. Doreau să-i înlăture pe lideri, ca adepții să nu mai aibă pe cine urma. Tuturor locuitorilor li se ordona să aducă jertfe zeilor și era cerută dovada că au adus într-adevăr jertfa. Nimeni nu știe exact câți, dar au fost mai mulți martiri sub Decius și Valerian decât în urma oricăror alte persecuții.

Prima persecuție în întreg imperiul s-a încheiat în anul 260, când împăratul Valerian a fost capturat în războiul cu persanii. În timpul păcii care a urmat, bisericile au crescut rapid ca număr, bogăție și influență. Mulți creștini au ajuns să ocupe poziții importante. Iar în ultima jumătate a celui de-al treilea secol, bisericile au început să înalțe clădiri. Câteva dintre ele erau mărețe și aveau vase din aur și argint.

Din primele decenii de existență ale Bisericii, până în anul 300, au fost mai multe valuri de persecuții, dar apoi a venit ultimul mare val de represiune, lupta pe viață și pe moarte între creștinism și păgânism. Împăratul a fost Dioclețian, un conducător capabil ce a muncit pentru a restabili puterea și unitatea imperiului. În primii 20 de ani de domnie, i-a lăsat în pace pe creștini. Soția și fiica sa și o parte a administrației sale erau creștini.

Dioclețian și asistentul său, Galerius, s-au întâlnit singuri pentru perioade lungi în iarna anului 302. Dioclețian ezita, intuia că o persecuție împotriva creștinilor ar fi putut fi riscantă, dar Galerius era insistent. Dioclețian a cerut sfat și a trimis un prezicător la zeul Apollo. Sfatul s-a întors împotriva creștinilor. Prigoana ce a urmat a fost numită „Marea Prigoană”. Data aleasă pentru începerea ei a fost 23 februarie 303, sărbătoarea zeului Terminus. Decretele stipulau că creștinii din administrația publică trebuiau dați afară. Toate acuzațiile împotriva creștinilor erau primite. Creștinii trebuiau torturați. Scrierile lor trebuiau confiscate și arse. Clădirile bisericilor trebuiau distruse. Li se refuzau drepturile civile. Episcopii bisericilor trebuiau arestați și constrânși să sacrifice zeilor. Fiare sălbatice, arderi de vii, înjunghieri, crucificări, toate metodele sigure de tortură au fost folosite fără milă.

Mulți creștini au cedat. Alții au rezistat. Mii de creștini au fost omorâți sau mutilați, iar în unele zone, persecuția a durat 8 ani. A fost o luptă crâncenă a păgânismului împotriva creștinismului. Măcelul a fost atât de mare și ineficient, încât poporul și conducătorii s-au scârbit. Romanii au folosit toată puterea împotriva oponenților neînarmați, care refuzau însă să cedeze. Oponentul statului nu era un invadator care încerca să-i cucerească, ci era propriul popor care încerca să trăiască în liniște. Sătul, pe 30 aprilie 311, cu puțin înainte de moartea sa, Galerius a emis un decret de toleranță în care a declarat că creștinii au voie să existe din nou, pot înființa casele lor de întâlnire și că, datorită indulgenței sale, era de datoria creștinilor să se roage zeilor lor pentru bunăstarea statului.

A fost cea mai sălbatică persecuție, încercarea disperată a păgânismului de a se reafirma, de a diminua prezența crescândă a creștinismului. Păgânismul a eșuat. Creștinismul a înfipt rădăcini puternice în inima, mintea și viața imperiului. A început o tranziție fundamentală spre lumea noastră modernă. Era momentul de cotitură. Constantin a urmat la tron. Sub domnia sa, în 313, a fost emis edictul din Milano, pentru a acorda atât creștinilor cât și celorlalți autoritatea pentru a urma credința pe care fiecare om o dorește. În deceniile care au urmat, creștinismul a devenit treptat credința oficială a Imperiului Roman. Aceasta a adus provocări și diferite tentații.

La începutul lucrării, Isus a fost ispitit de Satan să Se arunce jos de pe streașina templului, adică să-Și clădească lucrarea pe „spectaculos” și pe demonstrații ale puterii umane. Însă El a ales să-și clădească lucrarea pe iubire, sacrificiu și slujire. Biserica a avut de-a face cu aceeași alegere. Va urma Biserica drumul puterii lumești și a influenței, sau va spune ce I-a răspuns Isus Tatălui Său ceresc în acest loc liniștit: „Totuși, nu voia Mea să se facă, ci voia Ta”?

TRANZIȚIA

În octombrie 312, Constantin cu trupele sale venea spre Roma pentru a se lupta cu Maxentius, un alt pretendent care dorea să ajungă împărat. Miza e mare. Cine va stăpâni Imperiul Roman? Constantin se roagă și are o viziune. Vede semnul crucii și cuvintele de pe ea: "Prin acest simbol, vei învinge". A acceptat viziunea și a adoptat semnul. A încrustat crucea pe armura soldaților. A mers încrezător spre Roma și a câștigat bătălia decisivă de la podul Milvian, în Roma, sub semnul crucii. După această bătălie, Biserica s-a schimbat și putem spune că întreaga lume s-a schimbat.

Împăratul Constantin și-a consolidat puterea și a decis să facă din creștinism atât religia proprie, cât și a întregului imperiu. Sunt și oameni care cred că Constantin a făcut un mare rău creștinismului, transformând Biserica în instituție, în biserică de stat. Dar gradual, alături de Constantin, Biserica s-a îndreptat într-o direcție nouă. Creștinismul triumfase! Cu cât scădea puterea politică a imperiului, cu atât Biserica devenea sursa stabilizării și unificării societății romane. A supraviețuit imperiului, și dintr-un anumit punct de vedere, l-a înlocuit. De ce a avut Biserica succes? Ce oferea ea?

Credincioșii creștini au crezut dintotdeauna în providența lui Dumnezeu și în prezența Duhului Sfânt, ca o explicație a supraviețuirii și creșterii lor. Unii istorici renumiți sugerează și alte motive: zel intolerant, amenințarea iadului, miracolele și exorcismul, traiul decent și conducerea Bisericii. Fiecare trebuie să tragă propriile concluzii, dar mai sunt și alte caracteristici esențiale ale Bisericii primare: promisiunea vieții veșnice, simplitatea mesajului, chemarea universală, legăturile în comunitate, grija pentru cei din jur și Persoana lui Isus Hristos.

Lumea romană avea loc pentru toate felurile de zeități. Oricine putea găsi un zeu pe placul său. Creștinul răsturna acest lucru, spunând că există un singur Dumnezeu, care a ales pe fiecare om care alege să-L asculte. Nu exista o elită spirituală. Bogați sau săraci, educați sau mai puțin educați, puteau sta cu toții împreună, grupuri diferite din punct de vedere al rasei și clasei sociale, sclavii puteau sta alături de stăpânii lor. Un fost sclav miner, Callitus, a devenit episcopul Romei. Invitația era fără discriminări și deosebiri. Dacă erai gata să te pocăiești de păcatele tale și să-L accepți pe Isus Hristos ca Domn și Mântuitor, erai egal cu ceilalți și binevenit, fără să conteze de unde veneai.

Imperiul Roman oferea unitate politică unei uimitoare diversități de culturi, naționalități și clase sociale. Invitația universală a mesajului Evangheliei mergea mai departe, oferind unitate spirituală aceleiași diversități de oameni. Unitatea spirituală a diferitelor persoane a determinat sentimente de prietenie în comunități. Creștinii se întâlneau în casele lor. Rămășițe ale unor construcții reprezentând biserici nu au fost găsite până în jurul anilor 200. Convertirea la creștinism nu era un act privat, deși reprezenta o decizie personală. A deveni creștin însemna să devii o parte a comunității, care se întâlnea cu regularitate.

Cum era să faci parte dintr-o comunitate creștină? Un lucru era sigur: erai acceptat, indiferent de trecutul tău. Chiar apostolul Pavel a fost un persecutor al Bisericii, dar a fost acceptat și a devenit unul dintre cei mai mari lideri. Biserica primară era o comunitate în cadrul căreia erai iubit. Prietenii tăi credincioși erau frați și surori în Hristos. Dacă acum sună sentimental, pentru ei atunci era ceva revoluționar, deoarece această nouă familie a devenit prima prioritate. Acest lucru deranja vechile familii patriarhale, a ridicat statutul femeii și a determinat reconsiderarea copiilor, priviți până atunci ca proprietate și ca forță de muncă, dar indicați de Isus ca cel mai bun model de a se apropia de Împărăția Cerului.

Biserica era o comunitate și o familie fără hotare. Puteai să mergi oriunde în imperiu, căci erai bine primit de creștini. Era un fel de rețea uimitoare de "casă și masă". Comunitatea creștină a avut aspirații care ar putea fi considerate exagerate conform standardelor de azi. Oricine putea deveni creștin, erau bineveniți toți cei care doreau să urmeze cărarea îngustă care duce la Ușă. Dar nu te puteai alătura Bisericii dintr-o dată, ci treceai printr-o perioadă lungă de pregătire, până la trei ani, timp în care comportamentul îți era observat pentru a vedea dacă erai sincer în căutarea unei noi vieți în comunitatea creștină. Cei care făceau parte din Biserică posteau două zile pe săptămână, își împărțeau bunurile cu cei nevoiași și se aștepta ca ei să-și trăiască viața după un cod moral strict. Astfel, Biserica a devenit o comunitate bine definită, în care o persoană putea fi binecunoscută și susținută puternic.

Ciuma a afectat Cartagina din nordul Africii în anul 252. Trupuri neînsuflețite zăceau pe străzi. Era și o perioadă de mari persecuții pentru creștini. Episcopul Ciprian i-a trimis pe creștini la cei bolnavi și muribunzi. Aceasta însemna să aibă grijă de cei care i-au persecutat. Nu era o campanie publicitară inventată pentru a atrage atenția, ci era de așteptat ca creștinii să aibă grijă de nevoile celorlalți. Unul dintre părinții Bisericii spunea: "Noi împărțim totul, cu excepția nevestelor..."

Comunitatea, grija și acceptarea sunt elemente esențiale ale credinței Bisericii primare. Dar mai exista încă unul care le depășește pe celelalte: persoana lui Hristos. Cel puțin 5 dintre apostoli erau pescari de meserie și, când au fost chemați, li s-a promis că vor fi făcuți "pescari de oameni". În multe dintre minunile Sale, peștele era implicat. După înviere, Isus le-a pregătit pește. Nu este surprinzător că peștele a devenit unul din simbolurile importante ale Bisericii primare.

Unii au spus că peștele era un semn folosit pentru a se identifica în secret în vremea persecuțiilor. Dar peștele era și în centrul mărturisirii credinței creștine, având la mijloc pe Hristos. Era un fel de rezumat. Multe din învățăturile Bisericii primare aveau asemănări cu alte religii, dar era ceva diferit. În creștinism, persoana lui Isus Hristos era unică. Pentru creștini, Isus Hristos era mai mult decât o doctrină. El era viu în cer, era prezent, disponibil, gata să le dea ajutorul în nevoie. Isus era Cel promis. Aceasta au crezut primii creștini. Viața, moartea și învierea Sa erau centrul credinței lor.

Nu din întâmplare adepții Săi au fost numiți creștini. Probabil că cei 11 apostoli au văzut ceva care i-a convins că Isus era viu, deoarece atitudinile lor s-au schimbat. Înainte erau înspăimântați și fără speranță. Nu știau ce să facă. S-au închis în ei și în casele lor. Apoi, deodată au ieșit fără frică și au predicat Evanghelia. Datorită convingerii lor că Isus era într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, ei au mers peste tot, predicând și vorbind despre El. Începând din acel moment, nimeni nu i-a mai putut opri. E greu de imaginat cum ar fi putut face asta fără o convingere extraordinară! Ei știau că Isus trăise și încă trăiește.

În acest material, am observat două mari tranziții. Prima a avut loc atunci când creștinismul a depășit granițele iudaice și a devenit credință și pentru celelalte neamuri. A doua când, sub domnia lui Constantin, Biserica a trecut de la minoritate persecutată la credința oficială a imperiului. În tranziția actuală, se vede modul în care majoritatea occidentală a Bisericii va lăsa loc unei multitudini de diferite rase umane pentru a-L urma pe Hristos. Astăzi, Biserica se află într-o perioadă de expansiune rapidă. După cum evoluează lucrurile, Europa și America de Nord nu vor mai reprezenta majoritatea creștinilor, ci Africa și America de Sud. Din acest motiv, e posibil să vedem noi modalități de exprimare ale Bisericii, noi accente teologice sau forme de închinare.

Multe dintre problemele cu care se vor confrunta liderii Bisericii în viitor vor fi aceleași cu cele întâlnite de Biserica primară. Vor întâlni și alte lucruri, necunoscute generațiilor anterioare. Se așteaptă ca acești lideri să-și găsească puterea în cuvintele lui Hristos către urmașii Lui, care au fost un sprijin și pentru primii creștini: "Eu sunt cu voi pretutindeni, până la sfârșitul veacurilor". Matei 28:20.

Extras din documentarul „Încercările și mărturia Bisericii primare”. Urmăriți seria săptămânal, începând de miercuri, 23 ianuarie 2019, de la ora 15:30, la Alfa Omega TV.

Secțiunea - Istoria creștinismului

istoriacrestinismului

Istoria creștinismului - Această mică secțiune de istorie a creștinismului acoperă perioada de la răstignirea lui Hristos până în zilele noastre, structurată pe 6 părți. Istoria e prezentată succint, oferind frânturi din marile evenimente ce au marcat evoluția creștinismului de-a lungul timpului, cu scopul de a vă stimula curiozitatea mai departe. Sunt de asemenea schițate portretele marilor personalități care au influențat creștinismul și au modelat astfel istoria întregii lumi. Vezi aici toate părțile

Alte informatii

Canalul Alfa Omega TV poate fi receptionat gratuit via satelit: Eutelsat E16A, 16 grade Est, Frecventa – 12.717 Mhz, Polarizare Orizontală, Symbol rate - 7500 ks/s, FEC - 3/4, Codare - MPEG-4. Alfa Omega TV Production detine 2 licente de emisie TV pe satelit: canalele Alfa Omega TV si Alfa Omega TV International. SC Alfa Omega TV Production SRL, Str Aurel Pop nr. 8, Timisoara. Reprezentant legal si asociat unic: Petan Tudor. Conducerea societatii: Petan Tudor: director general, coodonator programe; Petan Mirela: director executiv; Mocofan Muguras: director tehnic/dezvoltare.  Cod de conduita profesionala

x

Abonează-te la revista gratuită, la newsletterul nostru email sau la punctele de rugăciune lunare, durează doar câteva secunde.  Abonare

Rugaciune Ai o problemă și ai nevoie de ajutor în rugăciune? Suntem aici pentru tine, te putem sprijini, ne rugăm împreună cu tine! Scrie-ne!

Alfaomega.tv folosește cookies. Info și setări: Politica Cookies. Politica confidențialitate.