Când Dumnezeu ne cheamă, ne şi echipează!

Dumnezeu a început să lucreze într-un mod puternic, cu prilejul unei vizite făcute rudelor mele din Phoenix, Arizona. Ne-am dus să luăm masa cu Faye Darnell, o femeie care păstorea o mare biserică de confesiune carismatică, de aproape cinci mii de membri, şi o adunare de aproximativ două sute sau trei sute de femei care se întâlneau săptămânal. Am petrecut un timp deosebit şi am fost de acord să ne întâlnim în ziua următoare pentru un studiu biblic.

Dacă aş fi ştiut ce are Dumnezeu pregătit pentru mine în ziua aceea, m-aş fi speriat îngrozitor! Totuşi, Domnul mă pregătise cu credincioşie, trezindu-mă la ora şase dimineaţa, şi dându-mi de înţeles să postesc în ziua aceea.

La întâlnire, am fost uimită de sentimentul puternic al prezenţei lui Dumnezeu care era peste mine. La un moment dat, Faye mi-a cerut să le slujesc în mod profetic unor doamne, în număr de doisprezece. Nu numai că cele doisprezece doamne au căzut sub puterea lui Dumnezeu, însă şi altele din cameră au fost atinse. Faye mă îndemna să nu mă opresc. Prezenţa puternică a Duhului lui Dumnezeu ne învăluia ca un nor gros, plin de gloria Sa. Le-am slujit încă trei ore.

Când m-am reîntors la Weatherford, m-a sunat Faye care mi-a cerut să mă rog şi să mă gândesc să mai slujesc în biserica ei şi la următoarea conferinţă a femeilor. Ea mi-a vorbit despre o persoană binecunoscută, care slujise cu un an înainte, apoi a spus: „Cindy, putem aduce o vorbitoare renumită, însă noi suntem flămânde după ungere şi dorim să vii tu”. Ca să fiu sinceră, eram uimită.

M-am rugat cu Mike şi am simţit că această întâlnire era de la Domnul, aşa că am răspuns afirmativ. Apoi a început lupta!… Ce făcusem? A spune că mă luptam cu intimidarea ar fi cea mai moderată afirmaţie din toată viaţa mea! Sunt momente ca acesta, în care diavolul îţi stă pe umăr şi îţi şopteşte tot felul de lucruri, cu o voce care vrea să te intimideze: Cine crezi tu că eşti? Ştii că nu poţi face aceasta! Ce le vei spune acelor oameni, ca să aibă vreun înţeles? De fapt, nu a fost foarte dificil să mă demoleze practic, cu acele cuvinte tăioase, pentru că ele oglindeau fidel propriile mele cuvinte! Din fericire, când tu şi cu mine ne simţit total necorespunzători, suntem de fapt pregătiţi! Dumnezeu vrea să slujească prin noi în puterea Lui şi nu în puterea noastră.

Singurul meu „plus” era că doream cu sinceritate să-L ascult pe Dumnezeu. Aveam mai multă frică de Domnul în mine, decât frică de om. (Credeţi-mă, aveam tone de frică în mine în zilele acelea!).

Apoi, am fost copleşită de un sentiment profund de nesiguranţă emoţională. Repetam o listă cu numeroase alte femei care puteau face o lucrare mai bună decât mine, şi încercam să Îl fac pe Dumnezeu să Îşi schimbe părerea. (Unii dintre voi râdeţi chiar acum, deoarece aţi avut o experienţă similară, sau treceţi chiar acum printr-o astfel de experienţă!) Poate aş fi renunţat până acum să-L conving pe Dumnezeu să-şi schimbe părerea, dar aţi observat, probabil, că uneori pot fi foarte încăpăţânată şi inflexibilă.

În timpul acestor suişuri şi coborâşuri emoţionale, Îl căutam cu sinceritate pe Dumnezeu, pentru a afla tema pe care trebuia să o prezint la conferinţă. Faye îmi ceruse să vorbesc de trei ori. De trei ori! Mă gândeam eu, cu o groază cumplită. Doamne, nu am predat mai mult de o singură dată nicăieri în viaţa mea! Eram cuprinsă de o panică absolută, în timp ce Îl căutam pe Domnul ca să găsesc ceva de spus în tot acel timp! Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru prietenii care s-au rugat şi m-au ajutat să fac acel mare pas.

Când eram mică, tăticul meu obişnuia să predice despre credinţă. Îmi amintesc că l-am auzit explicând că aceasta putea fi exemplificată prin fetiţa care se uită în jos, într-o pivniţă întunecoasă, iar tăticul ei îi spune: „Sari, dragă. Te voi prinde!” Fetiţa nu îşi putea zări tatăl, însă îi putea auzi vocea. Saltul acela în întuneric, pentru a fi prinsă în braţele tăticului, era credinţa. Prieteni, eu săream în întuneric şi speram că Dumnezeu o să mă prindă.

În ziua conferinţei, eram sigură de mesajul pe care mi-l dăduse Dumnezeu, însă nu aveam nicio idee cât va dura să predau seriile despre „Renunţarea la amărăciune şi la atitudinea de a-i judeca pe alţii”. Nu voi uita niciodată prima sesiune. Faye m-a prezentat şi m-am dus în faţă. Din fericire, aveam unul din acele amvoane din lemn, nu unul din acela nou, din plexiglas. Acestea din urmă sunt nemiloase: te arată în întregime – inclusiv genunchii care îţi tremură. Nu poţi nici să-ţi dai jos papucii, dacă te dor picioarele, fără ca toată lumea să ştie!

Îmi tremurau genunchii, iar în interiorul meu mă rugam fierbinte: O, Doamne, te rog, nu lăsa să se observe cât sunt de speriată! O, Doamne, ajută-mă! Însă apoi, dintr-odată, am simţit aceeaşi prezenţă a Duhului Sfânt pe care o simţisem în săptămâna de studiu biblic! M-a învăluit ca o haină, iar cuvintele pur şi simplu au început să se reverse. Am fost eliberată! La sfârşit, nu se punea problema că nu aveam material destul – aveam prea mult!

Dumnezeu a făcut tot felul de lucruri în acel sfârşit de săptămână. Am râs şi am plâns. Oamenii au putut să ierte lucruri imposibil de iertat. S-a revărsat o ungere a minunilor. Nu voi uita niciodată că am spus un cuvânt de cunoştinţă referitor la vindecare (o revelaţie supranaturală că se petrecea un anumit fel de vindecare) despre o persoană care avea o bătătură la picior. Spuneam că Dumnezeu o vindeca chiar atunci.

O doamnă care se numea Juana a spus râzând: „Sunt eu, despre mine este vorba!”

„Ei bine, descalţă-te şi priveşte”, am îndemnat-o. Ea a ascultat, iar bătătura s-a desprins de pe picior şi a căzut pe podea! Extraordinar! A fost deosebit!

Oamenii erau eliberaţi, în special de amărăciune. O femeie care a început să manifeste o prezenţă demonică a căzut pe podea. Am început să scot duhurile rele din ea. În momentul în care am pronunţat cuvântul „respingere”, duhul s-a manifestat. A făcut-o să lovească tare podeaua, în timp ce duhul pleca, spunând cu o voce plângăcioasă: „Sunt ultimul, sunt ultimul”. Ce eliberare glorioasă!

Ce am învăţat? Nici nu ştiu de unde să încep. Am învăţat că dacă păşesc în ascultare, Dumnezeu se va manifesta puternic în folosul meu. Am învăţat că El este mai mare decât temerile mele, decât nesiguranţa şi acele gânduri care au apărut ca să mă intimideze. Am învăţat că El lucrează prin mine, că nu trebuie să mă îngrijorez cu privire la ceea ce îmi lipseşte, deoarece El va vorbi prin mine – El nu este nesigur şi nu duce lipsă de niciun lucru bun!

O lecţie bună, nu-i aşa? O să vă împărtăşesc mai multe despre aceasta şi alte lecţii pe care le-am învăţat, în capitolul 11, „Uns pentru a sluji” 

În acel sfârşit de săptămână s-a produs o adevărată schimbare a vitezelor în viaţa mea. Zvonul despre cele întâmplate s-a răspândit repede şi am primit invitaţii de a predica şi de la alţii. Întotdeauna filosofia mea a fost de a-L lăsa pe Domnul să croiască o cale. Nu am trimis niciodată un Curriculum Vitae prin care ceream să predic sau casete prin care să solicit angajamente. Domnul a deschis toate uşile. De fapt, El a deschis atât de multe uşi, încât a trebuit să o iau la fugă pentru a menţine ritmul cu El.

Doresc să echilibrez experienţa mea prin a spune că sunt conştientă de faptul că sunt unii oameni care îşi obţin întregul venit din angajamente de predicare. În acele zile de la începutul slujirii, Mike lucra pentru American Airlines, deci nu trebuia să folosim colecte bisericeşti adunate cu dragoste, pentru a ne acoperi cheltuielile de zi cu zi. Însă, oamenii care trăiesc numai prin credinţă, s-ar putea să trebuiască să caute contacte şi să aleagă locul în care îşi pot permite să vorbească. Indiferent de cale, dacă nu este voia Domnului, uşile se vor închide, de obicei, mai degrabă decât să se deschidă (vezi Apoc. 3:7). Înainte de 1991, credeam că noi aveam o mare măsură de credinţă, însă acum îmi dau seama că aceasta se baza pe carnetul de cecuri al lui Mike. Astăzi, Dumnezeu este Cel care ne călăuzeşte şi ne programează fiecare detaliu al vieţilor.

Acesta a fost începutul intrării mele în slujire, în 1981. Deci s-au petrecut mult mai multe lucruri, care vor fi ţesute pe parcursul paginilor acestei cărţi. Următorul capitol, „Durerea secretă”, este critic, pe măsură ce veţi descoperi planul lui Dumnezeu pentru viaţa voastră. Indiferent la ce vă cheamă Dumnezeu să faceţi în viaţă, lupta de a deveni o persoană completă în Cristos este esenţială pentru terminarea cursei în bune condiţii. Să facem călătoria împreună…

Material extras din cartea Femei ale destinului de Cindy Jacobs. Comandă cartea de aici.