Donează     Rugăciune       TV LIVE                           

Istoria creștinismului - 5 - Creștinismul în Lumea Nouă

Martin Luther avea doar 9 ani când Cristofor Columb se îndrepta spre India, descoperind o nouă emisferă. Columb însuși vedea călătoria sa ca pe o misiune religioasă, lansarea unei noi cruciade, care va restaura unitatea și splendoarea creștinismului medieval. El se gândea că are un rol profetic de jucat, unul care fusese prezis cu mult timp înainte de către Isaia 46:11: "Eu chem de la răsărit o pasăre de pradă, dintr-o țară îndepărtată, un om ca să împlinească planurile Mele: da, Eu am spus și Eu voi împlini; Eu am plănuit și Eu voi înfăptui."

Deși Columb a murit sărac, cu visurile neîmplinite, descoperirea europeană a Noii Lumi a deschis un nou capitol în istoria creștinismului. America era o  țară a unor începuturi noi. Pentru americani, Europa nu reprezenta doar trecutul, pe care ei doreau să-l uite, ci un trecut corupt, de a cărui contaminare doreau să scape. În America, ei puteau construi o Comunitate Sfântă. Aici ei puteau încerca un "experiment al vieții", așa cum s-a exprimat misionarul baptist John Clarke. Tot aici, așa cum spuneau faimoasele cuvinte ale lui John Winthrop, Guvernator de Massachusetts, "puteau pune bazele unei cetăți așezate pe un munte", care să emane lumina Evangheliei până la capătul Pământului.

Poetul William Blake nu a ajuns niciodată în lumea nouă, dar părea că a înțeles misticismul promisiunii americane, atunci când a scris următoarele cuvinte: "Deși am fost născut pe malurile înșelătoare ale Thamisei, Deși apele ei au îmbăiat crengile mele, Ohio îmi va spăla petele; Am fost născut ca sclav, dar voi fi eliberat."

O temă constantă pătrunde în istoria creștinismului din America, din vremea celor mai timpurii pregătiri de la Jamestown și Playmouth, până la marile treziri, prin trauma războiului civil și a reconstrucției, până la explozia mișcării carismatice și a construcțiilor de biserici uriașe în ultimele decade ale secolului XX. Este misiunea împlinirii scopului lui Dumnezeu în Lumea Nouă într-un nou mod.

În cadrul acestui studiu, vom examina această temă pe parcursul a trei episoade majore, care au fost cruciale în formarea creștinismului în America: fundamentele creștine puritaniste, lupta creștină pentru libertate religioasă și prima mare trezire creștină.

Puritanii

Povestea puritană nu a început în Noua Anglie, ci în Vechea Anglie, în timpul domniei Reginei Elisabeta, când un grup de supuși au protestat împotriva reformei lente care avea loc în biserica locală. Ei au obiectat față de faptul că liderii bisericii purtau un veștmânt anume, față de îngenunchiere la împărtășire și față de ritualurile legate de Cartea de rugăciuni. Toate acestea erau urme ale papalității, spuneau ei, și ar trebui înlocuite cu o formă mai biblică de închinare.

Dușmanii lor s-au referit la acești reformatori zeloși în termeni destul de duri: "protestanți înflăcărați", "evangheliști înfierbântați", "perfecționiști" sau "puritani". Strategia puritană era de a începe schimbarea din interiorul bisericii Angliei, indiferent cât de dificil sau lent ar fi acest  proces.

Alții nu aveau atât de multă răbdare. Ei erau "puritani grăbiți". Ei doreau o reformă care să nu aștepte pe nimeni, cum spunea și titlul cărții lui Robert Brown în anul 1583. Ei s-au separat de biserica fățarnică a Angliei și au reconstruit ceea ce ei numeau "vechiul și gloriosul creștinism  primar", luând toate de la capăt.

Când regele James I a ajuns pe tron în anul 1603, abia îi putea tolera pe puritani. Nu putea suferi separatiștii. "Îi voi face să se conformeze", spunea el, "iar dacă nu, îi voi scoate din țară!"

Într-adevăr, mulți dintre separatiști au fost exilați în Olanda. Dar după ce au locuit acolo aproximativ 12 ani, un grup al acestor separatiști a decis să așeze o comunitate a lor în Lumea Nouă.  Într-o scenă de rămas bun care-i stârnea lacrimile, pastorul lor, John Robinson le-a spus: "Domnul știe dacă ne vom mai vedea sau nu. Dar eu sunt încrezător că Domnul mai are încă mult adevăr și lumină de scos la iveală din Cuvântul Său". Apoi, "în timpul mareei care nu așteaptă pe nimeni", așa cum a scris William Bradford în jurnalul său, ei au pornit către necunoscut, lăsând în urmă prieteni, familii și tot ceea ce cunoscuseră până atunci.  "Dar ei nu puneau accent pe astfel de lucruri", scria Bradford, "ei își ridicau ochii spre ceruri, țara lor iubită, pentru că ei știau că sunt doar străini și călători în această lume".

În ciuda tuturor greutăților, părinții pelerinilor au supraviețuit călătoriei pline de amenințări de pe ocean și au pus bazele primei comunități protestante creștine din Noua Anglie. Acolo, în Plymouth, Massachusetts, "în deșertul circumstanțelor deprimante", cum descria Cotton Mather situația lor, credința lor urma să fie zdruncinată, dar nu distrusă.

Peregrinii au pus bazele unei comunități creștine a curajului și credinței, ceea ce mulți alții nu ar fi putut să facă. William Bradford, după ce a fost mai mulți ani guvernator de Playmouth, a privit înapoi la experiențele pelegrinilor și a spus: "Așa cum o mică candelă îi poate lumina pe o mie, tot  așa, candela care a fost aprinsă aici, a luminat pe mulți, de fapt întreaga națiune".

Dar spre deosebire de peregrinii care s-au stabilit în Plymouth, puritanii care au ajuns în Massachusetts nu erau separatiști.  "Noi nu spunem: bun rămas, Babilon, bun rămas, Roma! Noi spunem: bun rămas, dragă Anglia! Bun rămas, biserica Domnului din Anglia și prietenilor creștini de acolo!... Noi mergem să punem în practică aspectele pozitive ale bisericii reformate și să propovăduim Evanghelia în America", spuneau ei.

Peregrinii veniseră pentru a aprinde o candelă. Scopul puritanilor era să construiască „o cetate pe un munte”. Puritanii au exercitat o puternică influență asupra culturii americane, departe de a fi proporțională cu numărul lor. Cu toate acestea, cuvântul "puritan" a devenit o etichetă defavorabilă. L. Menken a dat glas vocii credinței populare care spunea că puritanul este acel om care "suferă de o teamă grozavă că cineva, undeva, s-ar putea să se simtă bine!" Dar nimic nu putea fi mai departe de adevăr! Puritanii se bucurau de viață. Ei erau pictori și poeți. Purtau haine frumoase și locuiau în case frumos decorate. Citeau cărți grozave și ascultau muzică bună. Obișnuiau să bea rom la petrecerile de nuntă. Departe de a fi înguști, ei dădeau dovadă de senzualitate în viața de căsnicie.

Este o ironie faptul că mișcarea cea mai radicală și de viitor a istoriei și-a luat exemplele din trecut. Puritanismul era o mișcare "înapoi în viitor", care chema pe poporul englez să se întoarcă la Dumnezeu, la Biblie, la reformă

Ca și Martin Luther și John Calvin înaintea lor, puritanii aveau o teologie augustiniană. Mântuirea era o lucrare a harului, care avea ca rezultat minunea convertirii, a întoarcerii de la păcat la încrederea în promisiunea iertării și justificării prin moartea lui Hristos pe cruce. Pentru convertire era necesară pregătirea inimii, iar mulți dintre puritani și-au scris bătăliile din sufletele lor în jurnalele personale. Astfel, puritanii au încercat să aducă toate faptele și relațiile în conformitate cu voia lui Dumnezeu, așa cum este ea descoperită în Cuvântul Său, Biblia. William Ames a formulat foarte frumos definiția teologiei ca fiind "știința trăirii în prezența lui Dumnezeu".

Puritanii doreau de asemenea să creeze o societate a ordinii și în supunere față de Dumnezeu, marcată de armonie în ceea ce privea credința și viața publică. Pentru puritani, Noua Anglie era, în consecință, Noul Israel, poporul ales al lui Dumnezeu, în legământ cu Creatorul lor. Întreaga viață era clădită pe întemeierea de relații durabile. Legea lui Hristos trebuia să domine în toate domeniile vieții: familie, biserică și comunitate. În fiecare centru al fiecărui oraș din Noua Anglie se găsea o școală, o biserică și un consiliu orășenesc, ele reprezentând cele trei funcții ale lui Hristos ca Profet, Preot și Rege.

Cineva spunea că puritanii au venit în Noua Anglie pentru a se închina lui Dumnezeu în modul lor propriu, nu ca ceilalți! Acesta era un lucru adevărat! Încercarea de a rezista în paralel cu alte confesiuni, coexistența în cadrul acelorași structuri politice, toate acestea constituiau un mod de gândire radical, mai ales gândindu-ne că era vorba despre secolul al XVII-lea.

În timp ce puritanii se stabileau în Boston și Salem, războaiele religioase răsunau deja puternic între protestanții și catolicii din Europa. Puritanii s-au întors înapoi la un ideal medieval timpuriu și insistau asupra conformării religioase în cadrul coloniei lor.

Lupta creștină pentru libertate religioasă

Una dintre primii care au atacat acest principiu a fost Anne Hutchinson, moașă, soră medicală și mamă a 15 copii. Anne îi era devotată reverendului John Cotton, un pastor puritan, care punea mult accent pe inițiativa lui Dumnezeu de a mântui prin har. Acesta era un punct de vedere comun tuturor puritanilor. Dar Anne a accentuat atât de mult harul lui Dumnezeu, încât nu a mai lăsat loc legii morale în viața credinciosului. Dacă cele zece porunci erau învechite, cum puteau să mai existe legi împotriva adulterului, furtului sau chiar crimei?

Fiind o femeie inteligentă și plină de energie, Anne a început să organizeze întâlniri la ea acasă. Acolo erau criticate serviciile religioase puritane, iar ea a început să țină studii, pretinzând a fi direct inspirate de Duhul Sfânt.  Acest lucru era prea de tot pentru pastorii și magistrații din Massachusetts Bay! Anne Hutchinson a fost excomunicată și gonită din colonie în anul 1637. Ajunsă în Noua Olanda, ea și cinci dintre copiii săi cei mai mici au fost uciși într-un atac indian cinci ani mai târziu. Unii considerau că așa a meritat.

Dacă ideile teologice ale Annei Hutchinson au fost în neconcordanță cu modul de gândire al puritanilor, doctrina lui Roger Williams despre libertatea sufletului era o adevărată erezie! Roger Williams a fost un gânditor strălucit, absolvent al Universității Cambridge, iar pentru o vreme, misionar în Playmouth și Salem. Ca separatist radical, Williams a criticat congregațiile puritane deoarece acestea  țineau legătura cu biserica din Anglia. El a criticat de asemenea întreg sistemul relațiilor biserică-stat din Massachusetts Bay. În Vechiul Testament, spunea el, Dumnezeu a avut un popor ales, o națiune, evreii, dar acum, El are doar o congregație. Statul este însărcinat de Dumnezeu să se ocupe de problemele materiale ale vieții. Dar magistrații nu au nici un fel de autoritate asupra sufletelor supușilor lor.

Williams și-a scris toate ideile în faimoasa sa carte "Sângerosul inițiator al persecuției". Doar Dumnezeu este Domnul conștiinței, spunea el. Persecutorul este un ucigaș de suflete. Constrângerea religioasă nu este niciodată justificată. "După ce cu greu cumpărăm adevărul," spunea el, "nu trebuie să-l vindem ieftin, nu, nici măcar un bob, pentru nimic în lume!"

Roger Williams a fost găsit vinovat de răspândirea unor opinii noi și periculoase, fiind exilat din Massachusetts. Lăsând în urmă o soție cu un copil mic, el a plecat spre sud, în iarna friguroasă a anului 1636. El a hoinărit prin pustie, izgonit dintr-un loc în altul, fără să știe ce însemna o pâine sau un pat cald. Când a ajuns în final în Narragansetts Bay, a cumpărat o bucată de pământ de la indieni. Acolo el a construit o nouă așezare, pe care a numit-o "Providența", deoarece providența lui Dumnezeu îl călăuzise prin marile lui probleme. Roger Williams a devenit fondatorul Insulei Rhode (Rhode Island), prima colonie întemeiată pe principiul libertății religioase. Puritanii din Boston au numit insula Rhode "latrina Noii Anglii", deoarece acolo erau permise tot felul de credințe religioase și nu exista nici o cerință religioasă pentru cetățeni.

Dar punctul de vedere puritan a fost cel care a învins, și mulți au suferit din cauza credinței lor, înainte ca libertatea religioasă să devină normă în Lumea Nouă. De exemplu: în 1651, predicatorul baptist Obadia Holmes a fost biciuit în public pentru faptul că predica practicarea botezului prin scufundare numai în cazul credincioșilor. În 1654, asupra lui Henry Dunster, primul președinte de la Harvard, au fost exercitate presiuni din partea autorităților, datorită faptului că respingea botezul copiilor. În 1660, una dintre prietenele Annei Hutchinson, Mary Dyer, care devenise quaker, fusese gonită de trei ori. În final a fost spânzurată în Boston, deoarece nu a promis să nu se mai întoarcă niciodată și să nu mai mărturisească despre credința ei. Acuzatorii au întrebat-o: "De ce nu rămâi în insula Rhode?" Ea a răspuns "Nu, deoarece întreg pământul este al Domnului!"

După revoluția americană, libertatea religioasă era protejată de Primul Amendament al Constituției. Dar existența continuă a sclaviei constituia o dilemă teribilă pentru un popor care credea că Dumnezeu era Domnul conștiinței. Putea exista libertate religioasă fără egalitate între oameni, mai ales că însăși Constituția considera sclavii ca fiind doar trei sferturi dintr-un om? Pe de altă parte a acestui conflict, care avea rezolvare doar prin dezbinarea unei națiuni, Abraham Lincoln s-a întors la idealul puritan original, care susținea că Dumnezeu are un plan suveran pentru oameni și popoare: "Scopurile Celui Prea Înalt sunt perfecte și trebuie să primeze. Deși morala noastră poate de multe ori greși, judecățile Domnului sunt adevărate și drepte".

Creștinii din toate timpurile s-au luptat cu dificultatea transmiterii credinței lor generațiilor  următoare. Nici puritanii nu au fost o excepție în acest sens. Până la începutul secolului al XVIII-lea, viziunea puritană asupra Americii ca fiind "cetatea așezată pe un munte" a luat amploare. Putea puritanismul supraviețui propriului succes?

În timp ce prosperitatea lor creștea, dorința inimilor lor după Dumnezeu părea să se diminueze. Cotton Mather observa: "Pocăința a dat naștere prosperității, apoi fiica și-a devorat mama". A apărut o nouă formă a serviciilor religioase, numită "ieremiade", în timp ce predicatorii puritani deplângeau pierderea entuziasmului și a zelului din adunările lor. Înaintea primei mari treziri, reverendul Samuel Wigglesworth a exclamat: "Avem o formă religioasă exterioară bună, totuși, aceasta este doar ce a rămas din ceea ce aveam cândva, o umbră a unei glorii trecute".

Trezirile religioase

În acest context, o întreagă serie de treziri de natură religioasă a trecut peste coloniile americane între anii 1739 și 1745. Această trezire măreață și generală, așa cum a fost numită, urma să lase o urmă puternică asupra caracterului creștinătății americane.

Teologul marii treziri a fost Jonathan Edwards, pe care Perry Miller îl descria cândva ca fiind "cel mai mare teolog care a apărut vreodată pe scena Americii". Fiul prețios al unui pastor congregaționalist, Edwards s-a născut în același an cu John Wesley, 1703. El a studiat la colegiul Yale, iar zece ani mai târziu, el a fost chemat ca succesor al faimosului său bunic, Solomon Stoddard, ca pastor al bisericii Northampton din Massachusetts.

Edwards era un calvinist evanghelic. Nimeni până la el nu scrisese cu atât de multă profunzime și claritate despre alegere, predestinare sau justificare prin credință. Edițiile critice moderne ale scrierilor sale se întind pe paginile a 20 de volume mari și groase. Dar el nu a fost un academician plictisitor! El iubea mult și îi era foarte devotat Domnului Isus Hristos.

Edwards povestea despre o experiență pe care o avusese în anul 1737 în timp ce călărea în pădure pentru sănătatea sa. Dintr-o dată a fost copleșit de faptul că a simțit gloria Fiului lui Dumnezeu. "Persoana lui Hristos", spunea el, "a apărut irevocabil într-o revărsare de lacrimi. Plângând zgomotos, mi-am simțit sufletul gol și anihilat; îmi doream să cobor în țărână și să fiu umplut de Hristos; să-L iubesc cu o iubire sfântă și pură; să mă încred în El, să-L slujesc și să-L urmez cu o puritate divină și cerească ".

Edwards era complet străin de ideea separării inimii de minte, care a afectat atât de des religia evanghelică. Marea trezire a ajuns în Northampton în anul 1734, în timp ce Edwards predica o serie de doctrine din epistolele lui Pavel. El definea mai târziu trezirea în cartea sa "O reproducere fidelă a uimitoarei lucrări a lui Dumnezeu": "Un interes sporit în materie de chestiuni religioase și veșnicie, care s-a răspândit în tot orașul, între persoane de orice vârstă și condiție. În fiecare zi, fenomenul era din ce în ce mai răspândit".

Pe parcursul unui singur an, au fost convertite mai mult de 300 de persoane. Curând trezirea s-a răspândit și în alte orașe din Connecticut Valley, apoi în Noua Anglie și în alte colonii. Jonathan Edwards era teologul marii treziri. Dar totuși, cel mai eficient predicator și promovator a fost George Whitefield, un prieten al lui John Wesley. El a fost cel care a purtat stindardul trezirii din Anglia spre Lumea Nouă, predicând în susul și în josul coastei de est, din Georgia până în Maine.

Dacă Edwards a fost calculat și retras, Whitefield a fost exuberant și imprevizibil. În Filadelfia, Whitefield a predicat cu multă pasiune unei mulțimi de mai mult de 20.000 de persoane. Scepticul Benjamin Franklin l-a auzit și a fost profund impresionat de sinceritatea și elocvența sa.

Bineînțeles că nu toți erau la fel de impresionați. Charles Chauncey, din Boston, l-a calificat pe Whitefield a fi "un entuziast aiurit", ale cărui predici emoționale făceau mai mult rău decât bine. Într-o zi, cei doi antagoniști s-au întâlnit pe străzile Bostonului. "Îmi pare rău că te-ai întors", i-a spus Chauncey lui Whitefield, la care Whitefield a răspuns: "Şi Diavolului îi pare rău!"

La moartea lui Whitefield, în anul 1770, poeta credincioasă afro-americană, Phylis Wheatley, a scris un faimos elogiu despre inițiatorul marii treziri: "El părăsește Pământul pentru a merge în lumile nemăsurate ale cerului, Şi lumile nevăzute îl primesc sus; Whitefield zboară acolo cu repeziciune, Şi ajunge în Sion, prin oceane de lumină."

Efectele primei mari treziri au fost monumentale. Importanța credinței personale, experimentale, "religia inimii", așa cum a fost numit, a devenit o caracteristică definitorie a tradiției creștine. Necesitatea cunoașterii reale a lui Dumnezeu, nu doar despre El, va fi accentuat de către alți inițiatori și evangheliști, cum ar fi Charles Finney, D. L. Moody, iar în secolul XX, Billy Sunday, care spunea odată: "mersul la biserică nu-l face pe om creștin după cum nici mersul în grajd nu-l poate face cal."

Trezirea a devenit o chestiune importantă în peisajul religios american. Jonathan Edwards s-ar încrunta cu siguranță dacă ar vedea câteva dintre tehnicile evanghelistice apărute mai târziu, deoarece acestea prezintă mult mai puțin interes față de ceea ce el numea "uimitoarea lucrare a lui Dumnezeu".

Educația a beneficiat de asemenea de marea trezire. Au fost fondate noi colegii și școli: Princeton, de către presbiterieni în New Jersey; Brown, de către baptiștii din Rhode Island. O altă consecință a fost ridicarea și creșterea denominațiunilor: baptiștii, presbiterienii și mai târziu, metodiștii. În ceea ce privește numărul adepților, baptiștii au fost învingători. În 1740, în coloniile americane erau 96 de biserici baptiste. Până în 1780, erau deja 457.

Prima mare trezire a dat de asemenea o nouă lumină asupra evanghelismului interdenominațional, pe măsură ce creștinii își reuneau eforturile pentru a susține societăți biblice, mișcări misionare și lucrări voluntare de orice natură.

Vorbind de la balconul tribunalului din Philadelphia, în anul 1740, George Whitefield a făcut o chemare la unitate creștină: Părinte Avraame, ce fel de credincioși aveți în ceruri? "Episcopalieni?" "Nu!" "Presbiterieni?" "Nu!" "Independenți sau metodiști?" "Nu, nu, nu!" "Atunci?" "Noi nu cunoaștem aceste nume aici." "Toți cei care se află aici sunt creștini..." "Atât?" "Atunci Dumnezeu să ne ajute să uităm de numele partidelor și să devenim creștini în fapt și în adevăr."

Vă mulțumim pentru că ne-ați însoțit pe parcursul studiului despre creștinismul din America. Despre fundamentele creștine și morale din America se cântă și astăzi. Ascultați versurile din acest imn al lui Samuel Smith: "Tatăl nostru, Dumnezeu, autorul libertății, Ție îți cântăm, lasă tu ca țara noastră Să fie de-a pururi însorită de lumina libertății, Protejeajă-ne prin puterea Ta, Dumnezeu Puternic, regele nostru."

« Partea 4 - Era rațiunii și a pietății   » Partea 6 - Epoca nesiguranței

Secțiunea - Istoria creștinismului

istoriacrestinismului

Istoria creștinismului - Această mică secțiune de istorie a creștinismului acoperă perioada de la răstignirea lui Hristos până în zilele noastre, structurată pe 6 părți. Istoria e prezentată succint, oferind frânturi din marile evenimente ce au marcat evoluția creștinismului de-a lungul timpului, cu scopul de a vă stimula curiozitatea mai departe. Sunt de asemenea schițate portretele marilor personalități care au influențat creștinismul și au modelat astfel istoria întregii lumi. Vezi aici toate părțile

Alte informatii

Canalul Alfa Omega TV poate fi receptionat gratuit via satelit: Eutelsat E16A, 16 grade Est, Frecventa – 12.717 Mhz, Polarizare Orizontală, Symbol rate - 7500 ks/s, FEC - 3/4, Codare - MPEG-4. Alfa Omega TV Production detine 2 licente de emisie TV pe satelit: canalele Alfa Omega TV si Alfa Omega TV International. SC Alfa Omega TV Production SRL, Str Aurel Pop nr. 8, Timisoara. Reprezentant legal si asociat unic: Petan Tudor. Conducerea societatii: Petan Tudor: director general, coodonator programe; Petan Mirela: director executiv; Mocofan Muguras: director tehnic/dezvoltare.  Cod de conduita profesionala

x

Abonează-te la revista gratuită, la newsletterul nostru email sau la punctele de rugăciune lunare, durează doar câteva secunde.  Abonare

Rugaciune Ai o problemă și ai nevoie de ajutor în rugăciune? Suntem aici pentru tine, te putem sprijini, ne rugăm împreună cu tine! Scrie-ne!

Alfaomega.tv folosește cookies. Info și setări: Politica Cookies. Politica confidențialitate.