Donează     Rugăciune       TV LIVE                          

acasa proviata luna proviata aotv 01-de-ce-trebuie 02-efectele 03-ce-fac 04-ce-poti-face 05-adoptia castitatea 05-marsul 06-ai-nevoie 07-resurse

„Mamă ești din momentul în care Dumnezeu ți-a pus viața în pântec”

Aveam 20 de ani. Lucram într-o fabrică de încălțăminte. De vreo doi ani, aveam o relație cu un băiat. Ne gândeam să ne căsătorim, dar, când începeam să vorbesc mai serios despre asta, devenea agitat.

Locuiam împreună cu părinții lui într-o casă în afara Bucureștiului. Aveau cal, vacă, porc, păsări… Așa, ca la țară. Eu făceam atât treaba din curte, cât și cea din casă, ca o noră responsabilă și iubitoare; era ceva nou pentru mine, eu fiind născută și crescută în București. Nu eram căsătoriți, dar îmi asumam rolul acesta, deoarece credeam că așa e normal.

Într-o zi, am făcut un test de sarcină. A ieșit pozitiv. Atunci când i-am spus că sunt însărcinată, mi-a zis să fac ce vreau și că nu este prea fericit… Timpul trecea, eu eram bine, copilul la fel.

Când am fost la medic pentru prima ecografie, puiuțul meu era format complet. Ținea o mânuță ridicată. Parcă mă saluta! Era ceva unic, simțeam bucurie, grijă, emoții și împlinire!

Am ajuns acasă, i-am explicat și prietenului meu sentimentele trăite, bucuria, emoția… El zâmbea și atât. Apoi indiferența lui își făcu simțită prezența. Într-o zi m-a mângâiat pe burtă și mi-a zis: „Trebuie să-l dai afară!”. Am amuțit. Am simțit un gol în stomac și în suflet… Mi-au dat lacrimile… Mă gândeam la acea mică ființă care nu avea nicio vină că era acolo. Mi-am amintit mânuța aceea mică și ridicată parcă pentru a saluta. Eram șocată!

Timpul trecea, el mă presa, părinții lui la fel. Cei din jurul meu îmi spuneau că primul copil „nu se dă afară”, dar presiunea psihică pe care mi-o creau cei din casă mă făcea să mă simt amenințată, singură și tristă.

M-am hotărât să fac avort crezând că o să fie bine, că el se va schimba, că relația noastră va fi frumoasă ca la început.

Nu știam că primul organ care se formează în trupul unui bebeluș în pântec este inima. Nu știam că, la 40 de zile de la concepție, bebelușul are întregul sistem nervos format și se mișcă în voie. Nu știam că acea ființă vie simte măcelul din interiorul pântecului.

Dacă atunci eram susținută moral, dacă cineva îmi explica realitatea, dacă nu mă simțeam așa singură, puiul meu trăia azi. Pântecul mamei ar trebui să fie locul cel mai protector, cel mai călduros și plin de iubire. Din păcate, pentru mulți bebeluși, acesta a fost și este o tortură, un real pericol, un iad. Am întâlnit femei care îmi spuneau că acolo este o bucată de carne care nu simte nimic. Câtă minciună!

Plecasem spre spital speriată, tristă, stresată… Acolo îmi așteptam rândul. Cât de penibil era: trebuia să ofer bani pentru a-mi omorî copilul. Ușa aceea îmi vine și acum în minte. O priveam lung. Ușa pe care intrasem parcă mă atrăgea spre ea. Aș fi vrut să plec, dar parcă ceva mă ținea pe loc. Doamne, ce naivă eram!

Mi-a venit rândul. Nu primisem nici o pastilă înainte, nici anestezie, nici vreun sfat… totul era nou pentru mine. Am crezut că voi muri în acele chinuri. Avort pe viu. Doctorul îmi zicea să stau liniștită, asistenta mă certa...

După 10 minute se terminase. Golul acela din suflet… pierderea aceea… era groaznic ce simțeam! Din acel moment, conștiința mă mustra mai rău decât orice.

Am ajuns acasă… Toți din casă mă priveau tăcuți… Soacra m-a întrebat: „Gata?” Am răspuns tristă: „Da.”

La scurt timp, ne-am despărțit. Îl iubeam, dar simțeam că nu ne mai leagă nimic și că nu era pregătit pentru viața de familie. Am plecat la părinții mei. M-au primit cu brațele deschise și cu reproșurile de rigoare. Coșmarul nu se terminase. Timp de un an am avut coșmaruri groaznice.

În fiecare noapte visam o fetiță cu părul până la bărbiță, brunețică și cu ochii mari, căprui, cu tenul alb. O frumusețe… Mă întreba cu un glas tremurând și o privire inocentă: „De ce, Mami? De ce?”

Era groaznic! Mă trezeam plângând în miezul nopții și tot așa adormeam. Timp de un an, nu o zi sau o lună! Un an! Noapte de noapte!

Nu avusesem în pântec „o bucată de carne”. Era fetița mea...

Avortul nu este o scăpare. Este o încărcare psihică, sufletească, o greutate emoțională, o depresie veșnică, o singurătate pe care o simți o viață, este o crimă, un măcel, un suflet nevinovat tocat mărunt… Un pui de om care simte absolut tot și nu se poate apăra.

Mamă ești din momentul în care Dumnezeu a pus viața în pântecul tău, nu când naști. Mama trebuie să ofere iubire, protecție, căldură sufletească, mângâiere.

Anii au trecut, sunt din nou mamă. Am trei fetițe frumoase și dulci, sunt fericită și împlinită. Dar, după 13 ani, vă mărturisesc sincer că am scris aceste rânduri cu aceeași durere în suflet și același gol… Acel copil era unic. La fel ca fiecare din noi. Fetița mea cea mică seamănă cu acea fetiță din vis, dar nu e aceeași.

Raluca, București
2 martie 2016

Sursă: 101 avorturi regretate

Informatiile publicate pe site-ul alfaomega.tv (text sau video) pot fi preluate de alte publicatii, site-uri si bloguri online doar in limita a 500 de caractere si cu citarea sursei cu link activ spre pagina de pe site-ul nostru. Orice abatere de la aceste norme constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si o vom trata ca atare.

Alfa Omega TVSusține publicarea materialelor creștine

Dacă v-a plăcut acest articol și doriți să citiți mai multe articole de acest gen, dați click aici pentru a afla despre modalitățile prin care ne puteți ajuta. Dorim să ajungem la cât mai mulți oameni cu mesajul Evangheliei, dar nu putem face aceasta fără ajutorul vostru! Ajutați-ne financiar să continuăm!

x
x

GDPR - avem nevoie de acordul tău pentru a putea să-ți trimitem materiale

Dacă ești abonat la revistă sau la newsletterul nostru, trebuie să știi că nu ți le mai putem trimite, decât dacă primim un acord explicit de la tine, conform legislației GDPR. Durează câteva secunde să ne dai acordul. alfaomega.tv/acord
Alfaomega.tv folosește cookies. Info și setări: Politica Cookies. Politica confidențialitate.