„Fiica mea m-a întrebat de multe ori de ce nu are o soră sau un frate”
Sunt Ioana, am 34 ani și port cu mine un păcat făcut cu mulți ani în urmă.
La vârsta de 21 ani am născut o fetiță sănătoasă și cuminte, era un îngeraș. La 7 luni după ce am născut fetița am rămas din nou însărcinată. Atunci parcă totul s-a prăbușit în jurul meu: ce voi face?
Până să nasc fetița lucrasem fără carte de muncă. Acum locuiam la socrii și lucram pe unde apucam. Mereu mi-am dorit să termin o facultate, însă niciodată nu am reușit. Banii nu ne ajungeau de la o lună la alta.
Sfătuindu-mă cu soacra mea am hotărât să fac avort.
Când a auzit sora mea ce vreau să fac a luat foc. Mă suna de câteva ori pe zi și îmi zicea să nu fac acest lucru. Începusem să nu îi mai răspund la telefon. Ea insista să nu-mi omor copilul, însă eu îi răspundeam că habar nu are ce spune. Aveam mintea atât de întunecată... Găseam o mulțime de scuze ca să duc la capăt ceea ce mi-am pus în minte. Nu m-am gândit niciodată la cum voi trăi mai apoi, cum voi putea să mă privesc în oglindă dimineața știind că mi-am omorât propriul copil.
Nu voi uita niciodată acel salon imens plin cu femei însărcinate care voiau să devină neînsărcinate, care considerau că nu mai aveau nevoie de copiii lor... Aveam un sentiment ciudat, parcă știam că nu fac bine, dar îmi venea mereu în minte gândul „ce voi face cu încă un copil? De abia reușesc să cresc unul.”
Am plecat de la spital dărâmată și plină de regret. Încercam să îmi liniștesc conștiința gândidu-mă că nu am avut altă soluție, însă sentimentul de regret nu îmi dădea pace.
Timpul a trecut, familia s-a destrămat. Fiica mea m-a întrebat de nenumărate ori de ce nu are și ea o soră sau un frate de vârstă apropiată (de fapt nu are deloc), iar eu de fiecare dată mi-am pus capul în pământ și am rămas mută, abia stăpânindu-mi lacrimile. Odată cu trecerea anilor s-a accentuat și durerea și remușcarea din suflet pentru ceea ce am făcut atunci. Greutățile vieții m-au făcut să mă apropii de biserică, de Dumnezeu, să înțeleg că tot ceea ce ni se întâmplă își are răspunsul în propria noastră viață.
Astăzi sunt singură, cu un copil care nu mă ascultă, neștiind încotro să mă îndrept.
Vă rog și pe voi care citiți aceste rânduri să nu faceți niciodată avort, să nu fiți de acord cu el, căci aduce numai durere și regret. Aproape toate lucrurile pot fi îndreptate prin rugăciune și răbdare, dar un avort făcut nu-l poți „repara”. Avortul nu este o soluție, este doar unealta prin care diavolul ne îngenunchează, ne face sclavi ai lui, ne îndepărtează de Dumnezeu.
Aș mai avea multe de adăugat pe această temă, însă esențialul acesta este: nu acceptați avortul. Sunt familii care nu pot avea copii, care își doresc din suflet să înfieze măcar un copil și poate nu pot face acest lucru. Sub nicio formă nu acceptați să vă omorâți propriul copil: nu vă pot descrie în cuvinte regretul și durerea din sufletul unei mame care a făcut așa ceva.
Ioana N., București
Sursă: 101 avorturi regretate